Economie

Orice activitate economică implică atragerea, combinarea şi consumarea, în anumite cantităţi, a factorilor de producţie (munca, natura şi capitalul). Considerată a fi factorul activ şi determinant al producţiei, munca nu poate lipsi din nici o activitate desfăşurată de oameni. Ea este o activitate conştientă, exclusiv umană, creatoare de bunuri economice şi de valoare nouă.

Munca, aşa cum se înfăţişează ea în realitate, nu este decât forţa de muncă în acţiune, materializarea capacităţii omului de a munci.

Ceea ce face posibilă munca este forţa de muncă. Între cele două noţiuni nu se poate pune semnul egalităţii. Conceptul de forţă de muncă desemnează totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale pe care le posedă organismul, personalitatea vie a omului, şi pe care omul le pune în funcţiune atunci când produce valori de întrebuinţare de un fel oarecare (Karl Marx). Aceste aptitudini există în mod latent, ca potenţial. Ele se manifestă, devin reale, doar într-o activitate concretă, care este munca.

Rezultă, deci, că muncă fără forţă de muncă nu poate exista; situaţia opusă, forţă de muncă fără muncă, poate să existe. Dovada o constituie şomerii, care au aptitudini fizice şi intelectuale, au capacitate de muncă, deşi nu muncesc.

Pentru ca forţa de muncă să se manifeste, să intre în acţiune şi munca să devină o realitate este necesară îndeplinirea unei condiţii hotărâtoare: este vorba despre existenţa mijloacelor de producţie. Doar unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează posibilitatea desfăşurării muncii. Între aceste două elemente indispensabile oricărui proces de muncă, forţa de muncă este cea mai importantă, fiind singurul element activ, creator de bunuri şi valoare nouă. În absenţa forţei de muncă toate celelalte elemente materiale, mijloacele de muncă şi obiectele muncii, rămân neînsufleţite.

În decursul timpului atitudinea colectivităţilor faţă de muncă a suferit profunde modificări. S-a schimbat radical semnificaţia muncii şi importanţa acesteia în raport cu alte activităţi specifice omului.

Istoria gândirii economice ne prezintă diverse modalităţi de abordare a conceptelor de forţă de muncă şi muncă productivă.

Astfel, la graniţa dintre evul mediu şi epoca modernă (secolele XV şi XVII), mercantiliştii considerau abundenţa populaţiei ca fiind o condiţie de bază pentru dezvoltarea economică a unui stat, cu sublinierea faptului că o populaţie numeroasă, în sine, nu conduce obligatoriu la creştere economică şi că este necesară intervenţia statului, care, printr-un sistem de legi, să oblige populaţia la muncă. Antoine de Montchretien, unul dintre principalii reprezentanţi al doctrinei mercantiliste afirma că „Bunăstarea oamenilor constă, în principal, în bogăţie, iar bogăţia în muncă". (Puiu, T., 2000)

Cel care s-a ocupat în mod deosebit de aspecte legate de populaţie şi gradul de ocupare a acesteia pe ramuri de activitate, de şomeri, de calitatea muncii (...) a fost William Petty.

În secolul al XVIII-lea, economiştii fiziocraţi considerau că singura productivă, creatoare de valoare este munca din agricultură. Ei considerau că toate celelalte ramuri ale economiei, inclusiv industria, erau incapabile să producă un spor peste cheltuielile de producţie, că erau deci „sterile".

Extinzând sfera gândirii fiziocrate, economistul englez Adam Smith (creatorul şcolii liberale clasice şi a economiei politice moderne), în lucrarea „Avuţia naţiunilor" (1776), a susţinut că productivă este orice muncă prin care sporesc bunurile materiale. „Munca anuală a oricărei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le consumă anual.."( Puiu, T., 2000). Smith considera că principala sursă a bogăţiei unei naţiuni este munca. Alături de aceasta, ca surse nu mai puţin importante notează pământul şi capitalul.

În gândirea economică modernă se consideră că orice muncă este productivă, cu condiţia de a crea utilităţi sau de a participa indirect la crearea utilităţilor.

Forţa de muncă reprezintă potenţialul uman al societăţii. În sens larg, potenţialul uman desemnează totalitatea posibilităţilor creative, productive şi participative ale omului sau ale populaţiei unei ţări la procesul de dezvoltare a societăţii. În literatura de specialitate, acest termen se întâlneşte şi sub denumirea de „resurse umane ".

În ultimul deceniu al secolului XX apare în literatura de specialitate un termen nou, cel de capital uman, ca unul dintre cele trei componente ale capitalului intelectual.^[1]

Bontis şi colaboratorii săi (după Armstrong, M., 2003) definesc capitalul uman după cum urmează: „Capitalul uman reprezintă factorul uman din organizaţie - combinaţia de inteligenţă, aptitudini şi experienţă competentă care îi conferă organizaţiei caracterul distinctiv. Elementele umane ale organizaţiei sunt cele capabile să înveţe, să se schimbe, să inoveze şi să asigure elanul creator care, atunci când este corespunzător motivat, poate garanta supravieţuirea pe termen lung a organizaţiei."

Deci conceptul de capital uman se utilizează pentru a se face referire la resursele umane şi reprezintă resursele productive concentrate în resursele de muncă, competenţe şi cunoaştere. De aici rezultă componentele sale, şi anume:

• capitalul biologic - abilităţi fizice, de cele mai multe ori înnăscute, ale indivizilor;
• capitalul educaţional - abilităţi dobândite de indivizi în procesul de instruire.

La rândul său, capitalul educaţional îmbracă două forme - pe de o parte, abilităţi şi competenţe dobândite în şcoală, prin intermediul procesului instructiv - educativ, al educaţiei şi care se atestă prin diplome, iar pe de altă parte, abilităţi şi cunoştinţe dobândite pe parcursul existenţei individului, prin eforturi individuale de studiu şi reflecţie sau prin contactul cu mediul înconjurător.

Deci, capitalul uman se dezvoltă progresiv, necesitând investiţii care sunt suportate de stat, angajatori, familii şi de indivizii adulţi preocupaţi de pregătirea lor profesional - ştiinţifică, de posibilitatea adaptării la schimbările impuse de progresul tehnico - ştiinţific, de cariera lor.

Concluzionând, putem afirma că această componentă a capitalului intelectual, capitalul uman se manifestă prin:

• competenţe: cunoştinţe dobândite prin educaţie; pregătire /instruire, perfecţionare; talente native; experienţă practică dobândită;
• abilităţi intelectuale: observarea, transferul şi însuşirea inovaţiilor din alte domenii; inovarea proprie; adaptarea la noile condiţii ale mediului concurenţial; abilitatea transformării în inovaţii de produs /servicii /metode;
• comportamentul membrilor organizaţiei: motivaţie /altruism; comunicare /conlucrare între membrii organizaţiei; comportament etic faţă de valorile societăţii şi ale organizaţiei.

Forţa de muncă se caracterizează prin mai mulţi indicatori (exprimaţi în mărimi absolute sau relative), cu ajutorul cărora se obţin informaţii deosebit de importante asupra efectivului populaţiei în vârstă de muncă şi structurii acesteia, populaţiei active, efectivului populaţiei ocupate, numărului de şomeri, ratei de activitate, ratei de ocupare, ratei şomajului. Aceste informaţii sunt indispensabile în fundamentarea opţiunilor de politică economică.

În prezent, în România, indicatorii ce caracterizează forţa de muncă se obţin pe baza datelor oferite de Recensământul populaţiei, Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), Ancheta anuală asupra forţei de muncă în întreprinderi, Balanţa forţei de muncă, precum şi din surse administrative.

Redăm în continuare principalii indicatori care caracterizează forţa de muncă.

• • Resursele de muncă reprezintă totalitatea persoanelor care posedă ansamblul caracteristicilor fizice şi intelectuale pentru a desfăşura o activitate utilă în una din activităţile economiei naţionale. Resursele de muncă se determină ca diferenţă între populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă şi populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă dar inaptă pentru a desfăşura o activitate utilă, la care se adaugă populaţia în afara limitelor vârstei de muncă, dar care lucrează.

Populaţia în vârstă de muncă reprezintă segmentul principal al ofertei de forţă de muncă şi este cunoscută în literatura de specialitate şi ca populaţie potenţial activă. Ea cuprinde populaţia din acele grupe de vârstă în cadrul cărora se înregistrează rate de activitate semnificative.

În fiecare ţară legislaţia muncii prevede vârsta minimă şi maximă pe care o persoană trebuie să o aibă pentru a putea intra, respectiv ieşi din activitate. Din acest punct de vedere există mari deosebiri de la o ţară la alta 14(15) - 60(65) ani.

Cu toate acestea, în literatura de specialitate şi în lucrările UE, ONU şi BIM, în ţările europene dezvoltate, se foloseşte în mod curent ca indicator cheie al resurselor de muncă, „populaţia în vârstă de muncă de la 15 la 64 de ani", considerându-se că în acest interval de vârstă fenomenul de activitate este semnificativ. Limita minimă este justificată prin durata obligatorie a şcolarizării (în medie de 8 ani). Limita maximă are o determinare mai complexă, oglindind efectele accelerării îmbătrânirii demografice din majoritatea ţărilor europene asupra structurii pe vârste a forţei de muncă.

În ţările care nu şi-au adaptat încă legislaţia muncii la aceste realităţi demo-economice s-a constatat tendinţa de menţinere în activitate, la cerere, a numeroase persoane care ar trebui să se pensioneze, sau reintrarea pe piaţa muncii a unora pensionate deja. Motivele sunt multiple, cele mai importante fiind de ordin economic şi psihologic. (Mihăescu, C., 2001)

Resursele de muncă includ:

• Populaţia în vârstă de muncă aptă de lucru - se determină prin scăderea din populaţia în vârstă de muncă a persoanelor cu incapacitate permanentă de muncă şi a pensionarilor în vârstă de muncă ce nu lucrează. Conform legislaţiei în vigoare în România se consideră că o persoană fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Limita inferioară a intervalului în care o persoană este considerată aptă de muncă poate coborî la 15 ani, doar în condiţiile acordului părinţilor sau al reprezentanţilor legali şi numai pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. Limita superioară a intervalului este de 59 - 61 ani la bărbaţi şi 55 - 57 ani la femei.
• Persoane sub şi peste vârsta de muncă aflate în activitate.
• • Populaţia activă, din punct de vedere economic, include toate persoanele apte de muncă, care, într-o perioadă de referinţă specificată, furnizează forţă de muncă disponibilă (utilizată sau neutilizată) pentru producerea de bunuri şi servicii în economia naţională. (Maniac, E., 1998)

În definirea populaţiei active există numeroase diferenţe de la o ţară la alta şi, chiar în cadrul aceleiaşi ţări, de la un recensământ la altul sau de la o formă de înregistrare la alta, fapt ce impune precauţie în folosirea indicatorului în comparaţiile internaţionale.

Cu toate deosebirile metodologice şi de conţinut, la încadrarea unei persoane în categoria de populaţie activă se face totdeauna uz de două criterii:

• vârsta de muncă;
• durata activităţii depuse în scopul obţinerii unui câştig ce constituie sursa de existenţă a persoanei respective.

În România, atât recensământul populaţiei din ianuarie 1992 şi martie 2002, cât şi anchetele asupra forţei de muncă demarate în anul 1994 s-au bazat pe concepţiile şi definiţiile recomandate de Oficiul de Statistică al O.N.U. şi de Biroul Internaţional al Muncii (BIM).

Potrivit ediţiei din anul 1997 a Anuarului Statisticii Muncii, elaborat de BIM, „populaţia activă cuprinde toate persoanele, de ambele sexe, care furnizează de-a lungul unei perioade de referinţă forţa de muncă necesară la producerea bunurilor şi serviciilor".

În lucrările BIM se găsesc de asemenea precizări privind diferenţierea populaţiei active după durata perioadei de referinţă, după cum urmează:

• populaţia obişnuit activă, înregistrată pentru o perioadă mare de timp (un an);
• populaţia activă de moment, denumită şi mână de lucru, înregistrată în raport cu o perioadă scurtă de timp (o zi sau o săptămână).

Indiferent de perioada de referinţă, populaţia activă nu cuprinde studenţii, femeile exclusiv casnice, pensionarii, rentierii şi persoanele aflate în întregime în întreţinerea altora.

În ce priveşte membrii forţelor armate, membrii cultelor religioase, persoanele în căutarea primului loc de muncă, lucrătorii sezonieri şi persoanele care desfăşoară o activitate în timp parţial, includerea acestora în populaţia activă variază de la o ţară la alta. (Mihăescu, C., 2001)

Populaţia activă reprezintă o colectivitate formată din populaţia ocupată şi şomeri.

Populaţia ocupată este cea mai importantă componentă a populaţiei active. Ea este producătoarea efectivă a bunurilor şi serviciilor necesare existenţei întregii societăţi. Totodată, populaţia ocupată dă măsura cererii de forţă de muncă pe piaţa muncii.

Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele care desfăşoară o activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii în una din ramurile economiei naţionale, activitate aducătoare de venit sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.

Populaţia ocupată civilă nu include cadrele militare şi persoanele asimilate acestora, neangrenate în activităţi economice (personalul MApN, MI, SRI, militari în termen), deţinuţii şi salariaţii organizaţiilor politice şi obşteşti.

Populaţia ocupată include:

• salariaţii civili - persoane care desfăşoară o activitate pe baza unui contract de muncă, într-o unitate economică sau socială, inclusiv elevii şi studenţii încadraţi şi pensionarii reîncadraţi în muncă pe baza unui contract de lucru;
• angajatorii - persoane care utilizează forţa de muncă, fiind conducători de unităţi

private;

• lucrătorii pe cont propriu - persoane care îşi desfăşoară activitatea în propria unitate fără însă a avea angajaţi (salariaţi);
• lucrătorii familiali neremuneraţi - persoane care desfăşoară o activitate aducătoare de venit în propria gospodărie, pentru care nu primesc remuneraţie în bani sau natură (de exemplu gospodăria ţărănească agricolă);
• membrii asociaţiilor cooperatiste.

Criteriile Organizaţiei Internaţionale a Muncii de ocupare a populaţiei active:

• durata muncii, în perioada de referinţă (zi, săptămână) este de cel puţin o oră, ceea ce permite includerea în noţiunea de ocupare a tuturor formelor de muncă care pot exista la un moment dat într-o economie;
• formarea - perfecţionarea la locul de muncă presupune includerea persoanelor implicate în categoria populaţiei ocupate;
• legătura formală cu locul de muncă este contractul individual de muncă chiar dacă persoana implicată temporar este absentă din diferite motive;
• sub - ocuparea vizibilă este reală atunci când durata muncii este sub cea normală şi care îl obligă pe cel afectat la căutarea unei munci suplimentare;
• sub - ocuparea invizibilă se apreciază prin folosirea incompletă a aptitudinilor profesionale în timpul programului de muncă.

Conform principiilor enumerate, ocuparea este starea la care are dreptul o persoană activă, în vârstă aptă de muncă, de a desfăşura o activitate productivă sau de a presta un serviciu, pe un loc de muncă, printr-un contract de muncă sau de pregătire profesională, timp de cel puţin o oră, într-o instituţie, întreprindere sau asociaţie familială, în regim salarial sau nesalarial.

Şomerii includ:

• persoane în căutarea unui alt loc de muncă;
• persoane în căutarea primului loc de muncă.
• • Populaţia inactivă (populaţia în pregătire profesională şi alte categorii de populaţie) cuprinde:
• elevi şi studenţi în vârstă de muncă la cursuri de zi, exclusiv cei care exercită o activitate economică sau socială pe baza unui contract de muncă;
• persoane casnice;
• pensionari, exclusiv cei reîncadraţi;
• persoane întreţinute: copii preşcolari, bătrâni, persoane handicapate şi invalizi, copii şi bătrâni aflaţi în întreţinerea unor instituţii publice (casa copilului, cămine pentru bătrâni, etc.);
• persoane care se întreţin din alte venituri decât cele provenite din muncă (închirieri, dobânzi, economii, rente, dividende).

Cu ajutorul indicatorilor absoluţi se pot determina o serie de indicatori relativi deosebit de importanţi în analiza forţei de muncă:

• Rata generală de activitate este un indicator calculat ca raport între numărul persoanelor active şi numărul total al populaţiei;
• Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă se calculează ca raport între numărul persoanelor active şi numărul populaţiei în vârstă de muncă;
• Rate specifice de activitate calculate prin raportarea numărului persoanelor active dintr-o anumită categorie la efectivul populaţiei din respectiva categorie;
• Rata brută de ocupare este un indicator calculat ca raport între numărul persoanelor ocupate şi efectivul populaţiei;
• Rata de ocupare a populaţiei active, indicator calculat ca raport între numărul persoanelor ocupate şi efectivul populaţiei active;
• Rata de ocupare a resurselor de muncă, indicator calculat ca raport între numărul persoanelor ocupate şi efectivul resurselor de muncă;
• Rate specifice de ocupare calculate pentru anumite categorii ale populaţiei;
• Rata şomajului, calculată ca raport între numărul de şomeri şi efectivul populaţiei active este un indicator prin intermediul căruia se măsoară intensitatea şomajului.

^[1] „Capitalul intelectual constă în acumulările şi fluxurile de cunoştinţe de care dispune o organizaţie. Acestea pot fi văzute ca resurse intangibile care, alături de resursele tangibile (bani şi active materiale), dau valoarea totală sau de piaţă a unei firme." (Armstrong, M., 2003)

„Cunoştinţele umane, structurale şi cele referitoare la consumatori se integrează la nivel organizaţional, generând capitalul intelectual al firmei." (Nicolescu, O., 2007)

Majoritatea autorilor care au abordat problematica capitalului intelectual indică trei elemente constitutive pentru evaluarea acestei averi intangibile:

• capitalul uman;
• capitalul relaţional /social;
• capitalul organizaţional /structural.

În statistica românească persoanele care fac parte din populaţia activă şi ocupată sunt grupate pe sexe şi vârste, pe activităţi ale economiei naţionale, pe forme de proprietate, după nivelul de instruire, pe grupe de ocupaţii şi după statutul profesional, pe ramuri şi subramuri de activitate, pe sectoare social-economice.