Piaţa de capital în ansamblu, datorită diversităţii produselor tranzacţionate, a diferitelor proceduri de tranzacţionare, a termenelor de decontare a tranzacţiilor diferite sau a modului de formare a preţului, poate fi structurată în raport de numeroase criterii:
- a) după modul în care se emit şi se tranzacţionează valorile mobiliare, piaţa de capital cuprinde două segmente importante:
- • piaţa primară, care semnifică segmentul de piaţă unde se emit valorile mobiliare, respectiv se pun în vânzare pentru prima dată. Piaţa primară furnizează resursele financiare necesare emitenţilor. Această piaţă permite transformarea economiilor în resurse financiare pe termen lung.
Piaţa primară reprezintă locul unde resursele financiare disponibile prin intermediul procesului de economisire sunt transformate în capitaluri pentru termen lung, de care vor beneficia solicitatorii de fonduri.
În cadrul pieţei primare sunt distribuite pentru prima oară valorile mobiliare emise de către solicitatorii de fonduri, către primii deţinători. În general, acest segment al pieţei de capital este unul extrem de specializat, accesul nefiind întotdeauna posibil pentru toate categoriile de investitori, existând de multe ori restricţii în ceea ce priveşte capacitatea financiară, bonitatea etc.
Există trei categorii de participanţi la piaţa primară de capital:
- solicitatorii de capital (societăţile publice sau private, statul, administraţiile centrale şi locale);
- ofertanţii de capital (bănci, fonduri de pensii, societăţi de asigurări, societăţi de investiţii financiare, persoane particulare);
- intermediarii (societăţi de brokeraj, bănci, societăţi de investiţii financiare) care asigură distribuirea titlurilor emise către solicitanţi.
Solicitatorii de capital, care reprezintă emitenţii de valori mobiliare, vor apela la serviciile unui intermediar, care să se ocupe de toate aspectele specifice implicate de realizarea cu succes a operaţiunii de punere în vânzare a noilor acţiuni sau obligaţiuni emise. Astfel, emitenţii vor reuşi să atragă resursele financiare de pe piaţă, dar numai făcând publice toate informaţiile referitoare la respectiva ofertă, înainte de începerea derulării acesteia.
Un alt aspect al pieţei primare este acela că oferă cadrul necesar şi posibilitatea societăţilor închise să se transforme în societăţi deţinute public, prin realizarea unei oferte publice primare de vânzare de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni convertibile etc.).
- piaţa secundară, înţeleasă ca locul unde se tranzacţionează valorile mobiliare emise în prealabil pe piaţa primară; piaţa secundară oferă posibilitatea investitorilor de a-şi modifica opţiunile de investiţii ori de câte ori doresc acest lucru.
Piaţa secundară de capital oferă suportul pentru buna funcţionare a pieţei primare, prin intermediul burselor de valori sau ale pieţei extrabursiere. Practic ar fi de neconceput existenţa pieţei primare fără piaţă secundară sau invers. În primul caz, nu ar exista prea mulţi investitori care să fie de acord să investească în nişte valori mobiliare care n-ar mai putea să le vândă, căci nu ar avea unde, iar dacă nu ar fi piaţa primară, nu ar exista obiectul tranzacţionării pentru piaţa secundară.
Pe această piaţă, investitorii au posibilitatea de a vinde în orice moment acţiunile, obligaţiunile sau alte instrumente financiare deţinute în portofoliu sau de a achiziţiona altele noi.
Un rol important pe această piaţă îl au intermediarii reprezentaţi de societăţile de brokeraj sau societăţile de servicii de investiţii financiare - SSIF (cum sunt denumite în prezent în România). Aceşti intermediari au responsabilităţi în:
- intermedierea în comerţul cu valori mobiliare, executând ordine de vânzare sau cumpărare în contul clienţilor;
- vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare în nume propriu;
- respectarea obligaţiilor asumate în cazul distribuirii de titluri emise pe piaţa primară.
Obiectivele unei pieţe secundare sunt concretizate, în primul rând, de protecţia
investitorilor, care este realizată prin transparenţă, reglementare şi supravegherea pieţei şi concomitent asigurarea unei lichidităţi cât mai ridicate pentru valorile mobiliare care fac obiectul tranzacţiilor.
Piaţa secundară este o piaţa organizată de capital şi oferă o serie de avantaje, precum:
- oferă informaţii concludente referitoare la nivelul şi mişcarea preţului de piaţă;
- informaţiile despre produsele tranzacţionate şi despre emitenţi sunt distribuite în marea masă a investitorilor;
- oferă informaţii suplimentare legate de perceperea mediului economic privit din interiorul şi exteriorul pieţei de capital.
- b) după obiectul tranzacţiilor se deosebesc:
- piaţa acţiunilor, unde se tranzacţionează acţiuni ordinare sau acţiuni preferenţiale emise de societăţi comerciale, precum şi a valorilor mobiliare derivate din acestea. Fluxurile financiare generate de acţiunile ordinare sunt în directă legătură cu rezultatele economice ale emitenţilor şi nu întotdeauna prezintă un caracter regulat;
- piaţa obligaţiunilor, pe care se tranzacţionează numeroase tipuri de instrumente de credit. Acestea presupun plăţi regulate ale dobânzii (cuponului) precum şi rambursarea întregii valori a împrumutului la scadenţă;
- piaţa contractelor futures, pe care se tranzacţionează instrumente financiare care au stabilită scadenţa la o dată viitoare. Aceste instrumente financiare se numesc contracte la termen. În cazul când aceste contracte se tranzacţionează prin negociere directă şi nu sunt standardizate, se numesc contracte forward;
- piaţa contractelor cu opţiuni (options), unde se negociază instrumente financiare cu livrare condiţionată, aceste instrumente fiind denumite contracte cu opţiuni. Acest tip de contract poate fi executat de opţiunea deţinătorului, care plăteşte o primă pentru acest beneficiu. Există două tipuri de opţiuni: de cumpărare (call option) sau de vânzare (put option). Opţiunea de cumpărare permite deţinătorului să cumpere activul suport al contractului de la vânzător. Opţiunea de vânzare acordă posibilitatea deţinătorului să vândă activul suport al contractului către cel care a emis respectiva opţiune.
- c) după modul de formare al preţului valorilor mobiliare tranzacţionate se întâlnesc două tipuri de pieţe:
- pieţe de licitaţie, care întotdeauna presupun existenţa unui conducător al licitaţiei. Acesta poate fi o persoană fizică sau un calculator electronic. Pe aceste pieţe ordinele pentru efectuarea tranzacţiilor sunt comunicate sau introduse conţinând informaţii privind preţul şi cantitatea dorite. O tranzacţie se efectuează atunci când există un ordin de cumpărare şi un ordin de vânzare care conţin acelaşi preţ de execuţie. Vânzătorii şi cumpărătorii nu cunosc identitatea celor cu care realizează tranzacţiile, deci se poate spune că piaţa este impersonală;
- pieţe de negociere, sunt acele pieţe unde preţul valorilor mobiliare tranzacţionate se formează prin negocierea directă dintre vânzători şi cumpărători. Aceştia iau legătura unii cu ceilalţi comunicându-se cantităţile şi preţul la care doresc să încheie tranzacţia. Cu toate acestea, nu întotdeauna în cazul realizării unei tranzacţii se poate cunoaşte identitatea contrapărţii, căci intermediarul declară doar dacă acţionează în nume propriu sau pentru un client. Acest tip de piaţă se mai numeşte şi „Over-the-counter" deoarece este localizată la „ghişeele" birourilor brokerilor sau dealerilor care activează pe tot cuprinsul unei ţări, care ţin să comunice între ei prin telefon, fax sau computer.
- în funcţie de momentul finalizării tranzacţiilor încheiate, identificăm:
- pieţe la vedere (cash), unde valorile mobiliare se tranzacţionează cu livrare şi plată imediată. În realitate, termenul de decontare poate varia de la o zi până la o săptămână, în funcţie de reglementările fiecărei pieţe în parte. În România, tranzacţiile la vedere pe piaţa de capital se decontează în a treia zi lucrătoare de la momentul încheierii (T+3);
- pieţe la termen, care presupun decontarea tranzacţiior, respectiv livrarea activului şi plata acestuia, la un termen ulterior, stabilit de comun acord între cumpărător şi vânzător. Aceste pieţe includ deopotrivă tranzacţii realizate la un termen ferm precum şi cele realizate la un termen condiţional.
> Cererea şi oferta de capital
Mişcarea fondurilor în economie se poate, aşadar, realiza în două modalităţi:
- prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri - finanţare indirectă;
- prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară- finanţare directă;
În cazul finanţării directe se pun în circulaţie titluri financiare şi, o dată cu ele, se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri, care reprezintă cererea de fonduri şi cumpărătorii acestora, cei ce reprezintă oferta de fonduri.
Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societăţi industriale şi comerciale publice şi private, alte categorii de agenţi economici, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, instituţii publice, guverne, organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională.
Cererea de capital se poate grupa în:
- Cererea structurală este determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în diverse ramuri de activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe de dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor financiar-bancare naţionale şi internaţionale.
- cererea conjuncturală este efectul insuficienţei sau indisponibilităţii resurselor interne, restricţiilor excesive în acordarea creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul bugetar şi de cel al balanţei de plăţi externe. Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuaţia preţurilor, creşterea ratei dobânzii, nerambursarea la termen a împrumuturilor.
Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Aceştia pot fi grupaţi astfel:
- a) după activitatea desfăşurată:
- guverne centrale şi locale;
- întreprinderi publice şi particulare fără profil financiar;
- bănci comerciale şi alte instituţii bancare;
- instituţii monetare centrale etc.
- b) după scopul urmărit:
- finanţarea industriei şi gospodăriei comunale;
- petrol şi gaze naturale;
- transport şi servicii publice;
- bănci şi finanţe;
- organizaţii internaţionale;
- scopuri generale.
Structura cererii a suferit importante modificări sub influenţa unor factori care au pus la îndoială soliditatea unor împrumuturi acordate anterior şi solvabilitatea unor debitori.
Ca urmare, cererea unor ţări în curs de dezvoltare, afectate în mod deosebit de majorarea preţului la resurse energetice, a fost primită cu reticenţă, concomitent cu aprecierea necesităţii împrumuturilor acordate pentru evitarea riscului de neplată.
În acelaşi timp, nerambursarea unor împrumuturi acordate anumitor firme din ţări vest- europene s-a repercutat asupra pieţei internaţionale de capital, de care majoritatea băncilor afectate de această nerambursare erau puternic angajate.
Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ceea ce rămâne în posesia deţinătorilor de venituri, după ce îşi satisfac necesităţile de consum.
Oferta de capital aparţine deţinătorilor de capitaluri: societăţi comerciale, bănci, case de economii, societăţi de asigurare, case de pensii, persoane particulare. Oferta este reprezentată de disponibilităţi băneşti temporar libere pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai daca posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de investitori.