Economie

În literatură noţiunea de activ este abordată din mai multe puncte de vedere. În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut economic, aflate în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice. Simetric, totalitatea datoriilor sau a altor obligaţii care se pot evalua în bani formează pasivul. Ca universalitate juridică, activul patrimonial cuprinde drepturi reale, care poartă asupra unor bunuri corporale (lucruri, obiecte) sau necorporale (resurse fără existenţă fizică) şi drepturi de creanţă, care conferă titularului, creditorului, prerogativa de a pretinde unei persoane determinate, debitorului, efectuarea unei prestaţii.

Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce desemnează mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii sale. În componenţa activului intră bunuri corporale (aşa-numitele active tangibile - pământ, clădiri, bunuri de echipament, stocuri de materiale, produse etc.), bunuri necorporale (active intangibile - brevete, mărci, de comerţ etc.), drepturi patrimoniale consacrate în titluri de valoare (cambii, obligaţiuni, acţiuni etc.), alte drepturi băneşti, precum şi bani în numerar şi în cont. După destinaţia lor, activele bilanţului se clasifică în fixe, numite şi imobilizări sau active de capital, care au un caracter de permanenţă în cadrul firmei (termen lung) şi curente sau circulante, care se consumă în cursul unui ciclu de afaceri (convenţional, un an).

Elementelor înscrise în activ le corespund, în pasivul bilanţului, sursele de finanţare a activităţii firmei. În pasiv se înscriu: a) capitalul propriu, compus din totalitatea aporturilor proprietarilor (asociaţilor) - capitalul social, precum şi din fondurile reţinute din profit - rezerve şi alte fonduri; b) capitalul de împrumut, respectiv totalitatea fondurilor atrase de firmă de la terţi, cuprinzând datoriile (împrumuturile) pe termen lung şi datoriile pe termen scurt.

Prin urmare, activul bilanţului arată utilizările economice care se dau fondurilor (capitalurilor) mobilizate de o firmă, în scopul realizării obiectivelor sale.

În sens economic, activul desemnează un bun care are valoare pentru deţinătorul său (prin bun înţelegem aici - într-un sens foarte larg - orice element al patrimoniului unui agent economic, fie că este vorba de obiecte fizice, resurse necorporale, drepturi băneşti sau bani). Activul poate reprezenta: a) o valoare de schimb, atunci când bunul, privit ca marfă, serveşte la obţinerea unui alt bun (forma cea mai tipică este banul utilizat în actul cumpărării); b) o valoare de investiţie (sau valoare-capital), atunci când bunul este folosit nu pentru consum curent, ci pentru valorificare economică, adică pentru producerea de venituri în viitor (banul utilizat pentru a aduce bani).

Cum circuitul economic se defineşte prin continuitatea temporală, activul este, în esenţă, un bun care are capacitatea de valorificare în timp, de a aduce venituri. De exemplu, bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje, instalaţii etc.) servesc la realizarea producţiei şi permit, prin vânzarea acesteia, obţinerea de profit; pământul pus în exploatare aduce rentă, iar locuinţele-chirii; bunurile de tezaur produc dobânzi, iar acţiunile aduc dividende.

Sintetizând cele de mai sus, vom considera activul ca un bun aparţinând unei persoane şi care poate fi valorificat în activitatea economică. În raport cu natura procesului de valorificare, activele sunt de două tipuri: reale şi financiare. Activele reale sunt constituite din bunuri corporale (tangibile) sau incorporale (intangibile) care, integrate în circuitul economic generează venituri în viitor sub formă de profituri, rente, chirii etc. Activele financiare sunt materializate în înscrisuri (hârtii ori înregistrări în cont), care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective (dobânzi, dividende etc.).

Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă: economie reală, respectiv procese materiale de producere a bunurilor şi serviciilor necesare pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei, şi economie simbolică sau financiară, adică procese de tip informaţional, reprezentate de mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.

În mod corespunzător, capitalul, în sensul de activ care se valorifică în timp, poate fi privit sub forma capitalului real şi a capitalului financiar. Contrafaţă financiară a capitalului real, activele financiare, reprezentate de bani şi de o multitudine de titluri (cambii, bonuri de tezaur, acţiuni, obligaţiuni), joacă un rol hotărâtor în mişcarea generală a capitalului în economia modernă; în calitate de formă financiară a unor active reale, acestea asigură reglarea vieţii economice, reproducţia capitalului real, productiv; totodată, în calitate de capital financiar, ele tind să se valorifice în mod autonom.

Prin separarea activelor în reale şi financiare se delimitează, de fapt, procesul de valorificare a activelor - prin utilizare în activitatea economică - de producerea veniturilor, adică de rezultatul valorificării (numit, generic, profit). Activul financiar arată direct opţiunea pentru profit ca rezultat, independent de modul în care acesta se realizează - din activităţi productive, comerciale, financiar- bancare etc. Într-adevăr, dreptul esenţial pe care îl consacră un activ financiar este cel de obţinere a unei cote din rezultatele procesului de valorificare.

În economia financiară circuitul banilor - „lubrifiantul vieţii economice" - se realizează între cei care oferă fonduri şi cei care le utilizează. Primii plasează bani în scopul valorificării lor, fac investiţii; cei care au nevoie de bani mobilizează fonduri pentru a finanţa propria activitate economică. Are loc, în acest fel, transferul resurselor băneşti de la cei care au disponibilităţi către cei care au nevoie de fonduri pentru iniţierea sau întreţinerea afacerilor; o parte din profit (ca şi din riscul ce-i este asociat) este transferată de la cei care realizează activitatea economică (agenţii economici) la cei care pun la dispoziţie fonduri. Practic, aceasta înseamnă emisiunea de active financiare de către utilizatorii de fonduri şi distribuirea acestora către deţinătorii de fonduri.

Activele financiare se pot clasifica în două mari categorii:

• active bancare, cele rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor asimilate; specific pentru aceste active, care produc dobânzi, este că ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc redus);
• active financiare nebancare, respectiv cele rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi care sunt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. În această categorie se includ: a) activele de capital, rezultate din plasamente pe termen lung şi care dau dreptul la obţinerea unor venituri viitoare (dobânzi, dividende), în condiţiile asocierii deţinătorului la riscul afacerii; ele sunt negociabile pe piaţa de capital; b) active monetare, respectiv acele active rezultate din plasamente pe termen scurt şi negociabile pe piaţa monetară; specific acestora este gradul ridicat de lichiditate, respectiv posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în fonduri băneşti.

Este de menţionat faptul că în practica de afaceri cele două mari categorii nu sunt întotdeauna strict delimitate; se cunosc astfel, şi aşa-numitele active hibride, care îmbracă atât caracteristici ale activelor bancare, cât şi trăsături ale activelor financiare nebancare; în această categorie intră certificatele de depozit (CD).

Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare şi pot fi definite prin câteva elemente.

În primul rând, titlurile financiare sunt exprimate într-un înscris - sub formă materială (document scris) sau ca înregistrare electronică - care atestă existenţa unei relaţii contractuale între emitent şi deţinător şi garantează drepturile posesorului lor; de altfel, ele sunt denumite în literatura anglo-saxonă securities.

Din acest punct de vedere, ele fac parte din categoria titlurilor de valoare (de credit), având o serie de trăsături:

• formalism (existenţa înscrisului ţine de esenţa acestor titluri, iar acesta este constitutiv de drepturi prin el însuşi);
• literalitate (întinderea drepturilor şi obligaţiilor deţinătorilor se precizează în înscris şi există numai în această măsură);
• caracter autonom al obligaţiei consemnate în titlu;
• caracter negociabil (pot fi transmise în mod operativ unor terţi prin andosare).

În literatură se face distincţie, în cadrul titlurilor de valoare, între cele comerciale şi cele necomerciale. În prima categorie sunt incluse atât titluri care exprimă un drept real asupra mărfii aflate în depozite - recipisa de depozit (engl. warehouse receipt), sau pe vas - conosamentul (engl. bill of lading), cât şi titluri care constată o creanţă comercială a deţinătorului lor (efecte de comerţ). În a doua categorie sunt incluse titluri de valoare care rezultă din operaţiuni financiare pe termen scurt (instrumente monetare) sau pe termen lung (instrumente de capital).

În al doilea rând, titlurile financiare pe termen lung (acţiuni şi obligaţiuni) au un rol deosebit în circuitul economico-financiar. Spre deosebire de titlurile comerciale, care servesc necesităţii funcţionării pieţelor de mărfuri, titlurile de capital exprimă, în principal, cerinţele mişcării factorilor de producţie. Ele permit transformarea unor valori imobiliare prin esenţa lor (pământ, clădiri, bunuri de echipament), în valori mobiliare prin natura lor (acţiuni etc.); de altfel, în literatura franceză titlurile financiare sunt denumite valeurs mobilières.

Prin crearea de titluri financiare, procesul de „marketizare" (de transformare în marfa) cuprinde ansamblul activelor societăţii; nu numai bunurile şi serviciile pot face obiectul vânzării/cumpărării curente, ci şi factorii de producţie şi chiar firmele ca atare. Circulaţia titlurilor, care suplineşte imobilitatea factorilor de producţie (în speţă, a activelor reale fixe) se realizează pe o piaţă specifică: piaţa capitalurilor. Această piaţă a cunoscut un proces progresiv de dezvoltare, cu tendinţa de autonomizare a mişcării capitalului „de hârtie" în raport cu capitalul real şi de diversificare deosebită a tipurilor de active şi titluri financiare.

În al treilea rând, titlurile financiare au o anumită valoare (de aici denumirea din limba germană wertpapiere, hârtii de valoare). Deţinătorul unui titlu financiar se află în poziţia de investitor: el a achiziţionat titlul contra bani, optând pentru valorificarea în acest fel a fondurilor sale şi asumându- şi un risc corespunzător. Din acest punct de vedere titlurile financiare sunt drepturi (sau „pretenţii", engl. claims) asupra unor venituri viitoare, dobândite de cumpărătorul titlurilor la achiziţionarea acestora.

Valoarea intrinsecă a titlului se determină prin calcul şi este funcţie de rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare ale investiţiei, adică de profiturile probabile dar incerte produse de acest activ financiar; valoarea de piaţă se formează în mod curent în raport cu cererea şi oferta pentru titlul respectiv şi reflectă estimările, anticipările lumii de afaceri în legătură cu performanţele acelui activ, ale firmei emitente sau ale activităţii economice subiacente titlului.

În concluzie, titlurile financiare sunt titluri de valoare care dau dreptul deţinătorilor lor - investitorilor - de a obţine, în condiţiile specificate în titlu, o parte din veniturile viitoare ale emitentului.

Totalitatea titlurilor financiare care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa de capital, în speţă la bursă, se mai numesc produse bursiere. Din punctul de vedere al modului în care acestea sunt create, ele se împart în trei mari categorii: primare, derivate şi sintetice.

> Conceptul acţiunii. Drepturile posesorului unei acţiuni

Derularea activităţii de către o societate comercială este condiţionată de deţinerea de către aceasta a unor active reale. Unele dintre aceste active sunt tangibile (utilajele, echipamentele, clădirile), altele sunt intangibile (tehnologiile, patentele, brevetele). Cu toate acestea, indiferent de natura lor, aceste active implică, pentru procurarea lor, o anumită plată. Astfel că, societatea trebuie să găsească modalităţile prin care să-şi obţină fondurile. Vorbind la modul general de o societate, făcând abstracţie de statutul său juridic, aceasta poate să mobilizeze resurse prin intermediul vânzării de active financiare (eng. securities), active financiare ce au valoare, deoarece emiterea lor este legată de existenţa activelor reale ale societăţilor emitente.

Activele financiare includ, pe lângă împrumuturile bancare, obligaţiuni (bonds) şi acţiuni (sheres of stock). Analizând drepturile generate de aceste active financiare şi, în special, dreptul celui care furnizează capitalul, putem diferenţia active financiare care generează:

• doar un drept de creanţă, cum este cazul obligaţiunilor, al creditelor bancare;
• sau drept de proprietate, cum este cazul acţiunilor.

Acţiunea - indiferent de natura ei - reprezintă o cotă-parte din activul net al societăţii emitente; altfel spus, subscrierea sau cumpărarea unei acţiuni de pe piaţa secundară generează participarea, din partea investitorului, la câştigurile, dar în aceeaşi măsură, la riscurile asimilate societăţii emitente.

Pornind de la acest drept de proprietate generat de posesia unei acţiuni, putem evidenţia celelalte drepturi ce decurg din acest drept, care sunt specifice, în general, majorităţii tipurilor de acţiuni.

Conform Legii Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni, acţiunea este un document, având forma unui certificat confecţionat prin metoda tipografică; şi/sau înscriere în contul analitic deschis pe numele proprietarului lor sau deţinătorului nominal în registrul deţinătorilor valorilor mobiliare ale societăţii care atestă dreptul proprietarului lui (acţionarului) de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende, precum şi o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia.

Acţiunea este cea mai interesantă hârtie de valoare, deoarece oferă investitorului un diapazon larg de acţiuni în vederea realizării intereselor sale economice. În acelaşi timp, acţiunea este cel mai periculos titlu mai ales pentru investitorii agresivi, care nu dispun de un nivel corespunzător de profesionalism şi un comportament raţional pe piaţa de capital. În acest caz operaţiunile riscante cu acţiuni, de cele mai multe ori, duc la rezultate nedorite.

> Caracteristicile fundamentale ale acţiunilor

• acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală.

Pentru a se evita o fracţionare excesivă a capitalului social, legea impune o limită minimă a valorii nominale a unei acţiuni, respectiv 1leu;

• acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social. Totodată, acţiunile conferă drepturi egale posesorilor lor. Excepţia de la această regulă este aceea că se pot emite, totuşi, în condiţiile actului constitutiv, categorii de acţiuni ce conferă titularilor drepturi diferite (ca în cazul acţiunilor preferenţiale);
• acţiunile sunt indivizibile. Ca şi stabilirea unei limite minime a valorii nominale a acţiunilor, această prevedere are drept scop evitarea divizării excesive a capitalului social. În ipoteza în care acţiunea devine proprietatea mai multor persoane, acestea trebuie să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor încorporate în acţiune;
• acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altor persoane în virtutea legii cererii şi a ofertei şi cu respectarea prevederilor legislaţiei în materie şi ale actelor constitutive.