Economie

O dată puse în circulaţie, valorile mobiliare prin emisiunea pe piaţa primară fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa secundară. Existenţa acestui tip de piaţă oferă posibilitatea deţinătorilor de acţiuni şi obligaţiuni şi să valorifice înainte ca acestea să aducă profit (dividende sau dobânzi). Piaţa secundară reprezintă, în acelaşi timp, modalitatea de a concentra în acelaşi loc investitori particulari sau instituţionali, care pot vinde sau cumpăra titluri mobiliare, având garanţia că acestea au valoare şi pot fi reintroduse oricând în circuit.

Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează prin intermediul burselor de valori şi pieţelor interdealeri (engl. Over-the-counter, OTC) numite şi pieţe de negociere.

Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care dispune de spaţii pentru tranzacţii, unde se concentrează cererea ţi oferta de titluri financiare ţi se realizează negocierea contractarea ţi executarea contractelor în mod deschis, în conformitate cu un regulament cunoscut. Bursa poate avea trei forme:

1. Bursa oficială,
2. Bursa secundară,
3. Bursa terţială.
4. Bursa oficială este piaţa cu reglare la termen sau piaţa în numerar. Piaţa cu reglare la termen este principala piaţă, în măsura în care aici se negociază valorile mobiliare cele mai importante şi unde sunt permise cele mai variate operaţiuni bursiere. Caracteristica majoră a unei astfel de pieţe este dată de faptul că operaţiile de vânzare/cumpărare se achită o dată pe lună în ziua de lichidare. Este astfel posibil să se realizeze operaţiuni la termen, cumpărătorul/vânzătorul nedevenind debitor decât în ultima zi a lunii curente. În acest răstimp, pentru a putea realiza operaţiile la termen, tranzacţiile se desfăşoară pentru o anumită cantitate de titluri, numită cotitate. Dacă aceasta nu este respectată, reglarea se realizează imediat.

Piaţa în numerar are drept caracteristică principală reglarea imediată a tranzacţiilor. Titlurile cotate pe acest tip de piaţă fac adesea obiectul tranzacţiilor minore ca valoare. De asemenea, fluctuaţiile cursurilor în sus sau în jos sunt adesea accentuate de restrângerea pieţei. Dat fiind faptul că pe astfel de pieţe se găsesc cele mai importante valori mobiliare, în acelaşi timp prin mărime şi capitalizare bursieră, condiţiile sunt cele mai restrictive. Pentru a fi cotată, o societate comercială trebuie să obţină avizul organismului investit cu autoritate în reglementarea şi supravegherea burselor de valori, prin prezentarea unor dosare care trebuie să conţină:

• Cererea;
• Documentaţia completă asupra societăţii inclusiv, Statutul, componenţa Consiliului de Administraţie, lista acţionarilor posesori a mai mult de 5% din capital, notă detailată asupra activităţii, ultimele trei bilanţuri contabile, raportul asupra situaţiei financiare etc.;
• o serie de angajamente privind procesele verbale ale Adunărilor Generale, publicarea regulată a informaţiilor despre activitatea economico-financiară.

Organul de decizie al bursei urmează a stabili admiterea societăţii pentru a fi cotată, numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

1. ultimele trei bilanţuri contabile reflectă o activitate profitabilă, iar în ultimii doi ani s-au obţinut dividende semnificative;
2. capitalul social al societăţii este relativ important;
3. situaţia financiară generală este considerată bună;
4. societatea acceptă să ofere public cel puţin 25% din capitalul social, sub forma unui număr de valori mobiliare (80 000 - 100 000) pentru bursa centrală, sau minimum 20 000 pentru bursele provinciale.
   2. Bursa secundară a apărut în Europa în anii '80 devenind o piaţă dinamică, organizată pe lângă sau mai bine spus în umbra pieţelor oficiale. Piaţa secundară este destinată să îndeplinească un dublu rol:

• Piaţă tranzitorie pentru societăţile ce urmează să înceapă procedura de penetrare pe piaţa oficială;
• Piaţa permanentă pentru societăţile a căror speranţă de a fi cotate la bursa oficială este redusă.

Organismele abilitate acordă licenţa de cotare unei societăţi pe o perioadă limitată de obicei 3-5 ani, urmând ca la sfârşitul perioadei de graţie să decidă accesul acesteia la bursa oficială. Acest tip nou de piaţă se adresează, preponderent, întreprinderilor mici şi mijlocii, în curs de dezvoltare, dar care nu îndeplinesc încă toate condiţiile pentru a fi cotate pe piaţa oficială sau nu se doreşte acest lucru, din diferite motive.

De altfel, piaţa secundară este asimilată cotării oficiale, ceea ce constituie o garanţie suplimentată. Asimilarea trebuie luată în sensul similitudinii şi nu în cel al integrării. De fapt, procedura de cotare este asigurată de societatea bursieră desemnată ca specialistă, fiind abilitată să intervină în contrapartidă pe piaţă, pentru asigurarea lichidităţii. În plus asigurarea cu titluri şi reglarea lichidităţilor se realizează numai pe baza reglementărilor şi normelor valabile pentru valorile înscrise la cotarea pe piaţa oficială. În ultimul rând, organele abilitate în probleme bursiere publică pe lângă cotaţiile titlurilor care circulă la bursa oficială, şi pe cele ale titlurilor care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa secundară. Din cele prezentate se poate deduce că piaţa secundară de capital are un rol destul de important putându-se numi şi piaţă oficială, datorită reglementărilor, importanţei şi rolului său în economie.

Modalităţile de introducere a unui titlu pe piaţa secundară sunt mai puţin restrictive, în scopul facilitării accesului la bursă a societăţilor noi, adesea în curs de dezvoltare, dar al căror capital este personal sau familial.

Pentru a fi admise pe piaţa secundară, societăţile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• Cota minimă din capitalul social pus în vânzare prin titluri de valoare este limită la 10%. Dacă acest minim nu este atins în momentul înscrierii la bursa secundară, difuzarea acţiunilor/obligaţiunilor se încredinţează unuia sau mai multor intermediari financiari - societăţi de bursă sau bancare.

Societăţile care au acces pe piaţa secundară acoperă un spectru larg, fiind admisă o mare diversificate de activităţi. Totuşi, bursa secundară este specializată, în general, pe cotarea valorilor mobiliare emise de următoarele tipuri de societăţi:

• societăţi familiare, care ar intra pe piaţa oficială, dar nu sunt dispuse să disponibilizeze mai mult de 25% din capitalul social, pentru a-şi păstra controlul asupra societăţii;
• societăţi în curs de dezvoltare pentru care piaţa terţială nu este convenabilă şi nu au încă mărimea necesară pentru admiterea la bursa oficială;
• societăţi care au căpătat o oarecare notorietate, dar nu dispun nici de mărime, nici de perspective de dezvoltare;
• societăţi la care se pune problema atât a succesiunii, cât şi a estimării obiective a valorii unei valori mobiliare.
• Informarea publică trebuie realizată conform măsurilor precizate de organismul autorizat, prin regulamentele bursei de valori.

Societăţile se angajează să permită controlul asupra activităţii financiar-contabile şi să informeze public, regulat şi corect, în publicaţiile oficiale şi de specialitate.

3. Bursa terţială este o piaţă liberă unde fiecare acţionar, chiar minoritar, poate să-şi coteze titlurile, fără nici o formalitate particulară, făcându-şi singur dovada existenţei juridice. Acest tip de piaţă are ca principală caracteristică primirea oricărei întreprinderi, pentru a obţine o singură cotaţie sau doar câteva cotaţii epizodice. De aceea, mărimea, activitatea, rezultatele şi perspectivele întreprinderilor contează prea puţin, acestea nefiind obligate să informeze public asupra activităţii lor. Aceasta explică de ce piaţa terţială are o imagine mediocră în lumea financiară şi nu este deloc atractivă pentru investitori. Cu toate acestea, au existat, încă din deceniul 8, tentative de a aduce reforme acestui tip de bursă. În 1973, în Franţa s-a încercat cotarea prin proceduri similare sistemului englez. Metoda prevedea stabilirea a două cursuri - de vânzare şi de cumpărare - precum şi a unui număr minim de titluri tranzacţionate, fiind ulterior abandonată. Chiar dacă piaţa terţială se consideră un eşec, ea serveşte la crearea şi întreţinerea bursei secundare.

Pieţele interdealeri sau OTC permit accesul la tranzacţii pentru un număr mare de valori mobiliare ce nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi cotate la bursele propriu-zise. Piaţa OTC este constituită, în esenţă, din relaţiile stabilite între comercianţii de titluri (dealerii), precum şi între aceştia şi clienţii lor, aşa încât piaţa are aici semnificaţia sa abstractă, de ansamblu de tranzacţii. În prezent aceste conexiuni sunt realizate prin intermediul mijloacelor computerizate de transmitere şi prelucrare a informaţiei. În tabelul 5.1. se prezintă caracteristicile burselor şi pieţelor interdealeri.

Tabelul 5.1.

Caracteristicile burselor şi pieţelor interdealeri Burse Pieţe OTC 1. Localizarea tranzacţiilor, adică existenţa unui spaţiu delimitat, a unei clădiri cu sala de negocieri, unde se desfăşoară (în exclusivitate) tranzacţiile cu valori mobiliare. 1. Lipsa unei localizări, a unei clădiri; tranzacţiile sunt executate în oficiile societăţilor financiare, care acţionează ca dealeri. 2. Accesul direct la piaţă este, în principiu, limitat la membri bursei şi la titlurile acceptate la bursă. 2. Accesul este mai larg, atât pentru clienţi, cât şi pentru titluri; există numeroşi creatori de piaţă. 3. Negocierea şi executarea contractelor se realizează de un personal specializat - prin diferite sisteme de tranzacţie bazate pe licitaţie publică. 3. Tranzacţiile se realizează prin negocieri directe între vânzător şi cumpărător, rolul de contraparte în tranzacţie fiind jucat de dealer. 4. Realizarea tranzacţiilor este supusă unor reguli ferme instituite prin lege şi regulamentul bursei; agenţii de bursă sunt ţinuţi să respecte anumite obligaţii. 4. Reglementarea tranzacţiilor este mai puţin fermă şi cuprinzătoare; de regulă, ea este făcută de asociaţiile dealerilor. 5. Datorită concentrării ordinelor şi a mecanismului tranzacţional se formează un curs unic pentru valorile mobiliare negociate. 5. Deoarece preţurile sunt stabilite prin negocieri izolate, acestea pot să varieze de al o firmă la alta.

 

Sursa: Ioan Popa. Bursa, vol. 1, Bucureşti 1993, p. 47

 

Odată cu progresele tehnologice se vorbeşte despre un nou tip de piaţă bursieră, piaţa electronică, respectiv aceea în care informaţia se transmite şi se prelucrează prin utilizarea unor sisteme de computere. În fond, nu este vorba de o piaţă diferită în raport cu cele două categorii prezentate mai sus, ci una modernizată. Organizată în conformitate cu facilităţile pe care le oferă "era electronică". Pe oricare din cele două tipuri de pieţe se pot utiliza facilităţile oferite de tehnica electronică, iar astfel de progrese s-au şi făcut în marile centre financiare. Chiar dacă viitorul său pare a fi pus sub semnul întrebării de ansamblul de perfecţionări pe care le-a cunoscut piaţa financiară în anii '90, bursa tradiţională cu tranzacţii publice nu şi-a pierdut fascinaţia pe care o exercită asupra publicului larg şi nici suportul din partea specialiştilor. Sala de negocieri plină de agenţi de bursă rămâne imaginea tipică a acestei pieţe.