Economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente derivate, de legătură, precum: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială.

După cum societăţile transnaţionale şi organizaţiile economice internaţionale reprezintă subiecte de analiză a capitolelor următoare, în continuare, sunt analizate economiile naţionale ca element fundamental, precum şi celelalte elemente derivate expuse anterior.

• Economiile naţionale – verigi de bază ale economiei mondiale

Economia mondială este determinată de procesele care au loc pe plan intern şi de gradul în care fiecare economie naţională participă la ansamblul relaţiilor internaţionale prin specializare  în cadrul diviziunii internaţionale a muncii.

Elementul-cheie al economiei mondiale rămâne, aşadar, economia naţională. Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent, în care economiile naţionale, statele suverane, sunt constituenţii fundamentali.

Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe teritoriului unui stat naţional.

Teritoriul naţional reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită suveranitatea statului naţional. Ca element al economiei naţionale, teritoriul naţional intră în categoria mijloacelor de muncă generale, în lipsa cărora activitatea economică, practic, nu se poate desfăşura.

Interacţiunile agenţilor economici, pe termen lung, în spaţiul economic delimitat de teritoriul naţional, determină apariţia pieţei interne, care a generat formarea şi dezvoltarea economiilor naţionale.

Orice economie naţională este compusă din sectoare de activitate, care, la rândul lor, sunt structurate pe ramuri şi subramuri. Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi economice organizate într-un mod specific şi desfăşurate în scopul producerii aceleiaşi categorii de produse sau furnizării aceleiaşi categorii de servicii.

Principalele sectoare de activitate sunt: a) Sectorul primar (compus din agricultură, silvicultură, extracţia resurselor naturale), b) Sectorul secundar (format din ramurile industriale şi construcţii), c) Sectorul terţiar sau sectorul serviciilor. Unii economişti identifică un al  patrulea sector, cel cuaternar, care cuprinde servicii necomerciale cu caracter social sau intelectual (învăţământ, consultanță, cercetare etc.). Majoritatea economiştilor încadrează aceste componente ale sectorului cuaternar în sectorul terţiar.

Dezvoltarea sectorului terţiar, a apărut ca singura soluţie viabilă a economiilor naţionale, care, în urma accentuării proceselor de internaţionalizare, regionalizare şi globalizare, s-au confruntat cu probleme sociale acute, generate de rate ridicate ale şomajului. Delocalizarea producţiilor în străinătate, cuplată cu dezvoltarea puternică a tehnicilor şi tehnologiilor utilizate  în industrie, sunt principalii factori care au contribuit la aceste evoluţii. În realitate, ne  confruntăm cu o nouă tendinţă globală, tendinţa de terţializare a economiilor naţionale.

Deci, privită prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor existente la un moment dat, considerate în strânsa lor interdependenţă, elementul de legătură constituindu-l piaţa naţională. Structura unei economii naţionale se formează în timp, în funcţie de o serie de condiţii interne, specifice fiecărei ţări, precum şi diverşi factori externi. Însă, când influenţa factorilor externi devine excesivă, se poate ajunge la structuri economice deformate, neconforme cu interesul naţional.

• Diviziunea mondială a muncii

Evoluţia pieţei mondiale se reflectă în diviziunea muncii, economiile naţionale fiind nevoite să se adapteze din mers la noile cerinţe ale pieţei mondiale.

Diviziunea internaţională a muncii reprezintă expresia tendințelor de specializare inter- națională, în vederea participării la circuitul economic mondial. Specializarea internaţională presupune adaptarea potenţialului naţional la caracteristicile cererii de pe piaţa mondială. Astfel, diviziunea mondială a muncii constituie baza generală a schimburilor economice dintre ţări şi a pieţei mondiale.

Procesul de specializare în producţie este determinat de o serie de factori, precum:

• înzestrarea diferită a ţărilor lumii cu resurse naturale;
• nivelul diferit al progresului tehnic şi al dezvoltării social-economice;
• dimensiunea teritoriului şi mărimea populaţiei unei ţări, care determină, alături de venit, mărimea pieţei interne;
• gradul de dezvoltare şi diversificare a aparatului de producţie;
• condiţiile climaterice:
• alţi factori extra-economici, precum: factorii politici, tradiţiile şi particularităţile istorice, evoluţiile sociale etc.;
• conjunctura internaţională.

Ca efect al progresului tehnico-ştiinţific, al dezvoltării forţelor de producţie, se conturează tendinţa continuă de dezvoltare şi adâncire a diviziunii mondiale a muncii. Totodată, aceasta reprezintă expresia cea mai elocventă a tendinţelor de specializare internaţională, ca bază a participării ţărilor la circuitul economic mondial.

De la apariţia sa, ca premisă a dezvoltării şi afirmării economiilor naţionale şi ulterior, ca temelie a constituirii economiei şi pieţei mondiale, şi până în prezent, diviziunea mondială a muncii a cunoscut mai multe tipuri de specializare internaţională. La început, a fost o speciali- zare intersectorială (industrie-agricultură); apoi a apărut o specializare interramură (industrie- industrie, agricultură-agricultură), iar mai târziu, sub impulsul revoluţiei ştiinţifico-tehnice, să asistăm la afirmarea unui nou tip de specializare – cel intraramură, pe subramuri economice (electronică-electronică, cereale-cereale, zootehnie-zootehnie etc.). În prezent, asistăm la un proces complex de extindere şi diversificare a diviziunii mondiale a muncii: de trecere de la specializarea intersectorială la cea interramurală şi intraramurală şi, mai departe, la specializarea organologică și specializarea tehnologică.

Specializarea organologică reprezintă specializarea în producţie şi exportul de suban- samble, piese de maşini, detalii, părţi de instalaţii, care se încorporează într-un produs finit de complexitate înaltă, într-un sistem complex de maşini sau linii tehnologice. Ca şi celelalte tipuri de specializare, acesta cunoaşte o varietate de modele de realizare, printre care subansamble- produs finit şi subansamble-subansamble.

În cadrul specializării tehnologice, partenerii fac schimburi de rezultate ale cercetării tehnico-ştiinţifice, ajungându-se, astfel, la comerţul cu brevete, licenţe, tehnologii şi know-how, asistenţă tehnică, acordarea de consultaţii inginereşti, cooperare în domeniul cercetării, precum şi asimilarea şi comercializarea unor produse în care creativitatea tehnico-ştiinţifică constituie substanţa schimburilor economice. Dintre variantele specializării tehnologice, pot fi amintite următoarele: licenţe şi/sau know-how – licenţa şi/sau know-how; licenţă – subansamble;   licenţă

• produs finit; licenţă – servicii etc.

Aceste tipuri de specializări coexistă într-un sistem complex şi diferenţiat, în care se integrează toţi agenţii vieţii economice internaţionale şi care asigură atragerea tuturor ţărilor  lumii în procesul specializării şi cooperării la nivel internaţional.

Modelul actual al diviziunii mondiale a muncii a devenit foarte eterogen. La baza „scării” ţărilor lumii se află cele slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală. Urmează apoi ţările în dezvoltare relativ avansate, unde specializarea internaţională tinde să devină mai largă: alături de produse primare, pot fi întâlnite şi produse manufacturate, iar în unele cazuri, numai produse manufacturate. În fine, în partea superioară, se situează grupul ţărilor dezvoltate, caracterizate prin specializare internaţională de înaltă eficienţă; ea priveşte domenii de „vârf” ale industriei, dar şi ramuri de mare productivitate ale agriculturii (cereale, zootehnie) şi ale serviciilor. Există, aşadar, grade diferite de specializare internaţională.

În ultimele decenii, s-au afirmat şi se afirmă în circuitul economic mondial o serie de  forme noi, avantajoase, de realizare a diviziunii muncii – formele cooperării economice inter- naţionale – compatibile cu cerinţele respectării intereselor economice ale partenerilor, ale avan- tajului reciproc. În consecinţă, se extind asemenea forme de cooperare, cum sunt: subproducţia internaţională, crearea de întreprinderi mixte, cooperări tripartite etc.

• Piaţa mondială

La baza formării şi dezvoltării economiei mondiale, a stat piaţa mondială. Formarea pieţei mondiale a început în secolul al XVI-lea şi a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea producţiei de tip capitalist.

În literatura de specialitate, există o diversitate de definiţii și abordări ale conceptului de piaţă mondială. În sens larg, piaţa mondială este definită drept ansamblul relaţiilor ce se stabilesc între producătorii din diferite ţări şi între economiile naţionale, în procesul schimbului de activităţi care are loc pe plan internaţional. În această accepţie, piaţa mondială cuprinde pe lângă tranzacţiile comerciale şi tranzacţiile valutare, financiare şi relaţiile de credit internaţional.

În sens restrâns, piaţa mondială reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între agenţii economici din diferite ţări, pe baza cererii şi ofertei.

Generalizând, piaţa mondială poate fi definită drept locul în care se încheie tranzacţiile de afaceri internaţionale dintre ţările lumii, ca rezultat al diviziunii mondiale a muncii şi confruntării dintre cererea şi oferta pe plan mondial.

În practică, piaţa mondială mai este cunoscută şi sub denumirea de piaţă internaţională, însă, în sensul strict al cuvântului, piaţa internaţională are un conţinut mai restrâns, referindu-se numai la tranzacţiile de afaceri dintre două sau mai multe ţări, în timp ce piaţa mondială cuprinde tranzacţiile de afaceri dintre toate ţările lumii. De asemenea, în practică, se mai utilizează şi noţiunea de piaţă externă, în loc de piaţă mondială. Piaţa externă are o sferă de cuprindere mult mai mică decât piaţa mondială, ea reprezentând piaţa mondială privită prin prisma relaţiilor economice externe ale unei ţări.

Piaţa mondială reflectă structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale şi comportă un caracter obiectiv, ce decurge din dezvoltarea şi adâncirea interdependenţelor economice dintre toate naţiunile lumii și complex, datorită diversităţii economiei mondiale, a particularităţilor componentelor sale, a multitudinii participanţilor la schimburile economice internaţionale.

Principalele forme ale pieţei mondiale sunt:

1. Piaţa bunurilor şi serviciilor, care reprezintă ansamblul tranzacţiilor cu bunuri şi servicii ce se desfăşoară între agenţii economici din diferite ţări. Ea reprezintă prima formă de manifestare a pieţei mondiale, iar dezvoltarea ei a condus la desăvârşirea mondializării prin comerţ exterior;
2. Piaţa internaţională de capital, care constă în plasamentele realizate de agenții econo- mici în/din străinătate a capitalului sub forma de: investiţii străine directe, investiţii de portofoliu, credit, cumpărături de titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni) etc. În prezent, această componentă a pieţei mondiale este cea mai dinamică, volumul tranzacţiilor de pe această piaţă depinzând, în mod direct, de dinamica comerţului internaţional;
3. Piaţa mondială a muncii, care include relaţiile generate de migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în alta, de regulă, în căutarea unui loc de muncă;
4. Piaţa tehnologiilor de vârf, respectiv al transferurilor de brevete, invenţii, know-how. Această piaţă se dezvoltă extrem de rapid şi tinde să devanseze pieţele tradiţionale de mărfuri şi

Formele pieței mondiale relatate mai sus se află în strânsă interdependenţă, deoarece evoluţiile înregistrate pe una dintre ele vor genera, cu siguranţă, o serie de efecte pe celelalte pieţe. Să luăm exemplul pieţei capitalului. Sporirea fluxurilor investiţionale, pe piaţa inter- naţională a capitalului, va genera apariţia unor noi capacităţi de producţie, respectiv o modificare a gradului de ocupare pe piaţa internaţională a muncii şi o serie de modificări în structura şi nivelul preţurilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

În ultimele decenii, se înregistrează o puternică diversificare a pieţei mondiale, de la interdependenţele „comerciale” la cele din domeniul producţiei materiale şi serviciilor, precum şi de la schimbul de activităţi în domeniul circulaţiei mărfurilor la conlucrarea directă în producţie. În domeniul comerţului internaţional, această tendinţă se manifestă prin orientarea dinspre fluxurile de produse simple spre cele de produse complexe (instalaţii, utilaje, echipamente), de la exportul de bunuri materiale la exportul de bunuri „inteligente” (licenţe, know-how), de la operaţiuni clasice de export-import la forme moderne (leasing, consulting-engineering).

Totodată, evoluţia pieţei mondiale se află în strânsă intercondiţionare cu dezvoltarea de ansamblu a economiei mondiale, cu evoluţia ciclică, în special, a economiilor ţărilor dezvoltate. Asupra evoluţiei pieţei mondiale influenţează o serie de factori, precum decalajele economice ce există şi se adâncesc între ţările dezvoltate (Nord) şi ţările în curs de dezvoltare (Sud), agravarea situaţiei datoriei externe a ţărilor „Sudului”, instabilitatea politică din multe regiuni ale globului etc. În aceste condiţii, este tot mai necesară intervenţia concretă a statelor, a O.N.U. şi a instituţiilor sale pentru reglementarea pe baze solide a acestor situaţii de criză, în vederea unei dezvoltări echilibrate a pieţei mondiale.

• Relaţii economice internaţionale: esenţă şi forme de manifestare

Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională în producţie au generat necesitatea stabilirii unor relaţii economice între statele-naţiune, între agenţii economici.

Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre agenţii economici şi  dintre economiile naţionale generate de diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial.

Principalii actori pe scena relaţiilor economice internaţionale sunt statele-naţiune, socie- tăţile transnaţionale şi organizaţiile economice interstatale.

Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico-juridic, determinat de încheierea de acorduri bilaterale şi multilaterale.

Pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale, se creează, în multe cazuri, pe lângă un cadru juri- dic, şi un cadru instituţional, constituindu-se comisii mixte pentru schimburi comerciale şi cooperare economică. În cazul unor ţări, cadrul instituţional include, pe lângă comisiile mixte, şi alte organisme şi forme specifice. Cadrul juridic al bilaterismului este mai variat decât cel instituţional, principalele instrumente de politică economică fiind:

• convenţiile şi acordurile de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică;
• convenţiile comerciale: tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale, protocoale privind schimburile comerciale, convenţii comerciale auxiliare;
• convenţiile financiar-valutare: acorduri de credit, acorduri de barter. acorduri pentru evitarea dublei impuneri;
• contractele economice în diverse domenii: vânzare-cumpărare; comision; consignaţie; construcţii-montaj; realizări de investiţii pe bază de antrepriză; licenţă; asistenţă tehnică; service; concesiune; depozit; specializare în producţie.

Cu un cadru juridic şi instituţional în continuă extindere, bilateralismul se dezvoltă, în continuare, în economia mondială, principale sfere de manifestare fiind cele practicate de mult timp în relaţiile economice internaţionale:

• comerţul între ţări sau entităţi economice din diverse ţări, de bunuri şi servicii;
• cooperarea în producţie, prin construirea în comun de obiective economice noi sau extinderea celor existente;
• investiţiile străine de capital, cu participare sută la sută a capitalului străin sau prin formarea de societăţi mixte;
• transferul de tehnologie, fie prin contracte separate, fie prin acţiunile de cooperare convenite;
• prestarea serviciilor în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor internaţionale; al asigurărilor şi alte domenii;
• turismul internaţional, care cunoaşte o dezvoltare şi diversificare sporite, datorită, facilităţilor create odată cu perfecţionarea mijloacelor de transport internaţional;
• transferul de resurse financiare, altele decât investiţiile directe de capital, cum sunt creditele, unele din acestea concesionale, creditele nerambursabile, ajutoarele şi altele.

Sistemul bilateral, prin urmare, joacă un rol important în dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale, perfecţionându-se continuu atât în materie de forme de manifestare, cât şi în materie de anvergură a acestora.

Una din trăsăturile definitorii ale relaţiilor economice internaţionale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane şi coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente şi suverane.

În plan economic, necesitatea relaţiilor multilaterale este determinată de accentuarea inter- dependenţelor dintre economiile naţionale, ca urmare a intensificării specializării internaţionale, sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Multilateralizarea relaţiilor economice internaţionale decurge, totodată, din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care se confruntă omenirea. Problemele globale, precum este cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant, dar, mai ales, subdezvoltarea, incumbă soluţii globale, a căror transpunere în practică presupune angajarea şi conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor în vederea unei acţiuni eficiente.

Faţă de relaţiile internaţionale bilaterale clasice, multilateralismul oferă noi posibilităţi de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate în relaţiile interstatale şi, mai cu seamă, reduce considerabil riscul confruntărilor.

În general, relaţiile economice internaţionale deţin un rol pozitiv în economia mondială, contribuind la dezvoltarea economico-socială a diverselor zone ale lumii. În acelaşi timp, considerăm oportun să remarcăm că acestea se desfăşoară pe fondul propagării unor interese diverse, de cele mai multe ori contradictorii, ceea ce rezidă în faptul că unii dintre cei care participă la relaţiile economice internaţionale, cel puţin pentru o perioadă, stagnează sau reg- resează, dar nu din cauza relaţiilor economice internaţionale în sine, ci datorită incapacităţii lor de a le valorifica în mod favorabil. Prin urmare, este foarte important ca relaţiile economice internaţionale să fie percepute în mod realist, şi nu idilic. Privite în acest mod, ele dezvăluie faptul că reprezintă terenul de manifestare a unei acerbe lupte de concurenţă, chiar dacă aparenţele sugerează, în prezent, o anumită „relaxare” în domeniul barierelor vamale, dând câştig de cauză celor ce ştiu şi pot să folosească pârghiile şi mecanismele economiei mondiale.

Fără îndoială, în politica sa economică, fiecare ţară reflectă, mai bine sau mai puţin bine, problemele relaţiilor economice internaţionale şi cu certitudine acest fapt are repercusiuni asupra stării economico-sociale a naţiunii respective. Cert este faptul că, în prezent şi, cu siguranţă, în viitor, în ecuaţia dezvoltării unei ţări, variabilele ce ţin de legăturile economice şi politice externe vor fi tot mai multe şi mai importante. Şi este clar că alcătuirea celei mai bune ecuaţii, folosind armonios factorii interni şi externi şi evitând ciocnirile de interese majore, constituie o sarcină grea, dar inerentă pentru orice guvern democrat.

Realitatea a demonstrat că, în perioada actuală, este imposibil să se susţină dezvoltarea sau, pur şi simplu, existenţa normală a unui stat, fără ca el să fie conectat, mai mult sau mai puţin, la schimburile economice internaţionale. În continuare, sunt expuse câteva argumente, care demonstrează de ce fiecare stat trebuie (sau ar trebui) să acorde maximum de importanţă participării la relaţiile economice internaţionale:

1. Resursele economice sunt distribuite foarte inegal pe întinsul planetei (îndeosebi, resursele naturale);
2. Specializarea statelor permite producerea unor bunuri şi servicii cu cheltuieli minime şi cu eficienţă maximă;
3. Respectându-se criteriul raţionalităţii economice, niciun stat nu poate să producă pe teritoriul său gama integrală, sau nici chiar majoritatea, de bunuri care sunt produse în lume la un moment dat (critica autarhiei, izolaţionismului);
4. Prin schimburi se obţin elementele necesare (bunuri, servicii, idei) organismului ţării pentru a se dezvolta. Desigur, totul depinde de modul în care fiecare stat participă la aceste schimburi, de ce dă şi de ce primeşte;
5. Relaţiile economice internaţionale au extins şi au diversificat mult piaţa pentru întreaga producţie mondială, au făcut relaţiile economice mult mai stabile şi au o contribuţie însemnată la menţinerea păcii mondiale pentru o perioadă atât de mare (55 de ani);
6. Ocuparea forţei de muncă în unităţile economice cu capital mixt, ca rezultat al expansiunii relaţiilor economice internaţionale, mai ales în perioada postbelică.

În prezent, relaţiile economice joacă un rol excepţional în dinamica economiei mondiale. Accesul la progresul tehnic şi piaţă externă pentru o parte din producţia autohtonă (internă), dezvoltarea infrastructurii, specializarea producţiei naţionale, crearea locurilor de muncă, stabilizarea dezvoltării, prosperarea unor zone tot mai întinse ale lumii etc., reprezintă unele efecte generate de relaţiile economice internaţionale. De menţionat, însă, că nu toţi cei ce intră în

„caruselul” relaţiilor economice internaţionale ştiu sau pot să le valorifice în favoarea lor. De aceea, vom găsi şi astăzi în lume destul de multe ţări care nu pot afirma că beneficiază, în mod substanţial, de pe urma angajării lor în schimburile economice internaţionale. Este,  într-un anumit sens, normal să fie aşa, dacă avem în vedere legităţile aspre ale economiei de piaţă. Şi, cu toate acestea, în mod justificat, schimburile economice internaţionale s-au intensificat considerabil atât ca amploare, cât şi ca rol.

Relaţiile economice internaţionale au apărut şi s-au extins în urma unor interese foarte clare, generate de nevoia satisfacerii mai bune a cerinţelor de pe piaţa internă. Pe de o parte, expansiunea şi diversificarea relaţiilor economice este susţinută de înseşi avantajele pe care le produce:

• creşterea productivităţii muncii;
• completarea sau chiar asigurarea necesarului de resurse;
• pieţe avantajoase pentru desfacerea propriilor produse:
• asigurarea unor perioade de stabilitate mai îndelungate în funcţionarea unor capacităţi economice;
• contactul mai rapid cu noutăţile din variate domenii.

Pe de altă parte, expansiunea fără precedent a relaţiilor economice internaţionale se datorează:

• descoperirilor tehnico-ştiinţifice contemporane;
• dezvoltării şi perfecţionării mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţii;
• adâncirii diviziunii internaţionale a muncii;
• problemelor globale pe care trebuie să le rezolve în prezent statele lumii;
• poluării mediului ambiant;
• crizei energetice;
• problemei alimentaţiei pe glob;
• perturbaţiilor de pe pieţele valutar-financiare.

Importanţa şi rolul relaţiilor economice internaţionale, în lumea contemporană, sunt ilustrate prin amploarea, diversitatea şi consecinţele lor extraordinare. Din această perspectivă, putem afirma, cu toată certitudinea, că omenirea ar fi fost mai puţin dezvoltată fără aceste  legături economice, ar fi fost mai mult antrenată în diverse conflicte militare, ar fi exploatat mult mai raţional din universul ce ne înconjoară, ar fi fost mult mai fragilă în faţa neaşteptatelor şi iminentelor catastrofe naturale.

• Circuitul economic mondial

Relațiile economice internaționale reprezintă legăturile obiective, necesare dintre diversele economii naționale. Obiectul acestor relații se materializează, din punct de vedere al conținutului lor, în schimburi de valori materiale, bănești și spirituale, schimburi care, prin continuitate, îmbracă forma unor fluxuri economice internaționale: de produse, servicii, de capital, forță de muncă, cunoștințe tehnico-științifice etc.

Circuitul economic mondial reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaţionale care se dezvoltă între agenţii economici, ca urmare a interdependenţelor existente, a ansamblurilor de specializări din economia mondială în domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, schimburilor de mărfuri, mişcării capitalului, valutelor, forţei de muncă etc.

Formarea și dezvoltarea circuitului economic mondial a fost influențată de o serie de  factori favorizanți de ordin politic ( apariţia unor noi state independente, destinderea est-vest  etc.) și economic (gradul de dezvoltare a economiilor naţionale, adâncirea diviziunii interna- ţionale a muncii, accentuarea caracterului industrial al economiei mondiale, revoluţia tehnico- ştiinţifică, liberalizarea schimburilor între ţări etc.), care au antrenat sporirea cantitativă şi cali- tativă a activităţilor economice. De asemenea, s-au reliefat și o serie de factori cu acțiune con- trară, precum: creșterea tensiunii în relațiile internaționale în anumite zone și anumite perioade; crize specifice perioadei de după Cel de-al Doilea Război Mondial; accentuarea protec- ționismului etc.

Principalele fluxuri care compun circuitul economic mondial sunt: comerţul internaţional cu mărfuri şi servicii (invizibil); mişcarea internaţională a capitalului şi a investiţiilor externe; schimburile valutare; circulaţia internaţională a forţei de munca; cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică.

Totuși, după natura fizică a obiectului relaţiilor dintre ţări, fluxurile componente ale circuitului economic mondial pot fi clasificate în:

• fluxuri comerciale internaţionale (mărfuri și servicii);

• fluxuri internaţionale de capital;
• fluxuri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională;
• fluxuri de forţă de muncă internaţionale.

Din punct de vedere al orientării geografice, în timp s-au conturat:

• fluxuri Nord-Nord (între țările dezvoltate);
• fluxuri Nord-Sud (între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare);
• fluxuri Est-Vest (între țările dezvoltate și țările Europei Centrale și de Est – în tranziție la economia de piață);
• fluxuri Est-Sud (între țările Europei Centrale și de Est și țările în curs de dezvoltare);
• fluxuri Sud-Sud (între țările în curs de dezvoltare).

Circuitul economic mondial comportă un caracter istoric, dinamic și obiectiv.

Caracterul istoric al circuitului economic mondial denotă faptul că acesta a luat naștere și s-a dezvoltat pe măsura apariției și evoluției fluxurilor economice internaționale.

Caracterul dinamic al circuitului economic mondial relevă faptul că conținutul şi formele, în care se realizează, s-au perfecționat continuu, în raport cu gradul de dezvoltare a economiilor naționale și stadiile de formare și dezvoltare a economiei mondiale. Astfel, în condițiile formării economiei mondiale, principalul flux internațional era cel de mărfuri, fluxul comercial. Mai târziu, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, o însemnătate deosebită capătă fluxurile de capital, sub forma creditelor și a investițiilor, pentru ca, după Cel de-al Doilea Război Mondial, în strânsă legătură cu revoluția tehnico-științifică, să apară fluxul de cooperare economică internațională. În cadrul circuitului economiei mondiale, se impune atenției tendința de adâncire a interdependențelor dintre fluxuri; de exemplu, fluxul de cooperare exercită o mare influență asupra fluxurilor de echipamente, de forță de muncă, de investiții valutare, de cunoștințe tehnico- științifice. De aceea, cooperarea economică nu se substituie fluxurilor deja existente în relațiile dintre țări, ci le stimulează dezvoltarea, astfel, încât realizarea ei depinde de desfășurarea celorlalte fluxuri.

Deci, conținutul fluxurilor economice internaționale este eterogen, el manifestând o tendință continuă de diversificare în raport cu stadiile de dezvoltare ale economiei mondiale.

Caracterul obiectiv reprezintă o altă trăsătură a circuitului economic mondial. Fiecare ţară, indiferent de mărime sau aşezare geografică, simte necesitatea participării la circuitul economic mondial. Prin această participare, ţara îşi poate asigura: lărgirea pieţei de aprovizionare şi desfacere, plasamente sau surse de import de capitaluri şi tehnologii, stimularea spiritului de antreprenor şi a procesului de modernizare a structurii economice etc.

Ponderea în care statele participă la circuitul economic mondial depinde, pentru o ţară sau alta, de o multitudine de factori, precum sunt: nivelul dezvoltării economice şi tehnice, gradul de diversificare a economiei, nivelul de complexitate a producţiei, volumul şi gradul de valorificare a resurselor naturale, dimensiunile pieţei interne, complexitatea produselor pe piaţa mondială, mijloacele de comunicaţie, precum şi de unii factori de politică economică, de interesele ime- diate şi de perspectivă ale statelor. Aceşti factori nu au influenţă liniară, ci, deseori contradictorie asupra gradului de participare la circuitul economic.

Adâncirea specializării internaţionale şi noile direcţii în care acestea se dezvoltă imprimă circuitului economic mondial particularităţi noi.

În primul rând, circuitul economic mondial cunoaşte o puternică diversificare a formelor legăturilor economice. Dacă în trecut comerţul internaţional de mărfuri, iar mai târziu şi investiţiile internaţionale constituiau formele principale ale relaţiilor economice internaţionale, în prezent, au apărut noi forme concretizate în cooperarea economică internaţională, relaţii mone- tare internaţionale, turismul internaţional, schimbul de cunoştinţe ştiinţifice tehnice, circulaţia internaţională a forţei de muncă etc.

În al doilea rând, se adânceşte interdependenţa dintre fluxuri în cadrul circuitului  economic mondial. În prezent, nu se mai poate imagina comerţ internaţional, care să se deruleze fără antrenarea fluxului investiţional internaţional (maşinile şi utilajele complexe se vând în proporţie de 80-85% din valoarea lor pe credit), fără cooperare economică internaţională, fără fluxul internaţional de know-how (comerţul cu brevete şi licenţe) etc. Interdependenţa şi interacţiunea diferitelor fluxuri economice internaţionale reflectă legăturile interne din circuitul economic mondial.

În al treilea rând, fluxurile economice internaţionale se derulează în forme noi, generate de diversificarea condiţiilor concrete ale schimburilor economice internaţionale, de calităţile noi ale bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimburilor, de particularităţile aparţinând partenerilor la schimburi etc. Progresul tehnic contemporan, de asemenea, a influenţat evoluţia formelor şi tehnicilor comerciale, de plată şi de contractare în procesul de derulare a schimburilor economice internaţionale.

• Ordinea economică mondială

Sistemul economiei mondiale se caracterizează printr-o anumită organizare lăuntrică, generată de structuri, mecanisme şi raporturi între actorii săi principali, organizare care conduce la existenţa unei anumite ordini mondiale. Cadrul normativ și instituțional, fără de care funcțio- narea economiei mondiale nu este posibilă, cunoscut și sub denumirea de Ordine Economică Mondială, include normele juridico-legislative și sistemul instituțional bilateral care reglemen- tează raporturile fiecărui stat cu alt stat suveran, precum și dreptul internațional și instituțiile subregionale, regionale și mondiale, care normează și monitorizează dezvoltarea relațiilor economice mondiale.

Teoria relaţiilor internaţionale include două mari curente de idei referitoare la modul în care se configurează ordinea economică internaţională în baza relaţiilor dintre statele lumii. Curentul „realist” explică ordinea prin raporturile de putere dintre interesele diferitelor state ale lumii. Curentul „idealist” afirmă că echilibrul economiei mondiale constituie rezultatul aspira- ţiilor fireşti şi spontane ale statelor către pace şi stabilitate.

Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare, în timp şi spaţiu, a elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului economic mondial.

Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se configurează într-o anumită perioadă, pe baza raporturilor de putere create atunci şi a structurilor de  organizare stabilite. Ca şi echilibrul mondial, aceasta este relativă, deoarece, pe de o parte, se modifică la anumite intervale de timp, iar, pe de altă parte, nu exclude existenţa simultană în economia mondială a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice la nivelul unor subsisteme sau regiuni geografice. Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce fie ca urmare a amplificării unor astfel de dezechilibre parţiale, care devin globale, fie ca urmare a modificării statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea proceselor economice mondiale.

Mai mulţi autori au schiţat viziuni diferite asupra ordinii economice mondiale din diferite perioade istorice.

1. Braudel, în lucrările sale (1969, 1979), consideră că „economia planetară” este orga- nizată în jurul unui centru capitalist, căruia îi sunt subordonate o semiperiferie şi, pe un nivel de organizare inferior, o periferie aservită.

Pornind de la această viziune ierarhizată şi într-o abordare neomarxistă, I. Wallerstein propune un sistem mondial (un ansamblu, în care există o diviziune regională), care este structurat pornind, înainte de orice, de la principii economice, şi nu politice sau culturale. Acest sistem, în viziunea lui, are în centrul său statul cel mai puternic din punct de vedere economic şi militar. El afirmă, de asemenea, că aceste mari puteri centrale, diferite de la o etapă la alta, cunosc perioade de ascensiune şi de decadenţă.

În continuare, va fi analizat modul în care s-a configurat ordinea economică mondială după Cel de-al Doilea Război Mondial.

În perioada 1945-1990, în economia mondială, au existat două subsisteme funcţionând din mai  multe  puncte  de  vedere  independent:  subsistemul  economiei  capitaliste  şi   subsistemul economiei socialiste, al ţărilor comuniste. Această împărţire avea o motivaţie, în primul rând, politică şi militară şi în subsidiar una economică. Fiecare dintre ele a fost organizat în jurul unei superputeri a perioadei analizate: SUA şi, respectiv, URSS. Totuşi, independenţa celor două subsisteme era relativă, deoarece ţările comuniste au participat la mai multe structuri de organizare specifice economiei mondiale ca ansamblu unitar. Astfel, ele au acceptat regulile de joc internaţionale stabilite în cadrul unor organizaţii şi instituţii internaţionale, care reglementau schimburile comerciale internaţionale şi relaţiile financiar-valutare internaţionale (precum GATT şi UNCTAD, FMI, Banca Mondială ş.a.). De asemenea, în calitate de ţări membre ale ONU, acestea au participat activ la numeroase conferinţe şi reuniuni internaţionale privind alte  raporturi sau probleme economice internaţionale. Drept urmare, în pofida existenţei celor două subsisteme ideologic diferite, ordinea economică mondială a fost determinată primordial de structurile de organizare şi raporturile de putere din subsistemul capitalist.

Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a apărut, astfel, un lucru firesc, deter- minat de multitudinea de probleme acumulate în plan internaţional (Războiul Rece, suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, lacunele din asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru ţările în dezvoltare etc.). Conceptul de Nouă Ordine Interna- ţională a fost discutat, pentru prima dată, în cadrul celei de-a Şasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU şi este un document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional, care să permită ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească o ieşire din starea de sărăcie în care se află.

Printre prevederile acestui document, se numără:

• creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare în concordanţă cu cele ale ţărilor dezvoltate;
• dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie separat de cel al investiţiilor străine;
• atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare;
• tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate;
• reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice desfăşurate pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de străini.

Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forţe în plan internaţional a constituit-o crearea OPEC şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a determinat apariţia unor sume uriaşe obţinute de ţările exportatoare de petrol şi transformarea unora dintre acestea în noii îmbogăţiţi ai lumii.

Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice:

• economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de ponderile acestora în PIB-ul mondial, în comerţul internaţional etc., cât şi de influenţa lor politică;
• ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii şi cel mai mare teritoriu, nu au aceeaşi forţă economică şi, cu siguranţă, nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În ultimele decenii, însă, se observă o adevărată „ofensivă” a ţărilor în dezvoltare în ceea ce priveşte restructurarea relaţiilor ierarhice în economia mondială;
• sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului şi la „îmbrăţişarea” cvasiunanimă a valorilor economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor capitaliste dezvoltate în dominaţia mondială;
• dincolo de tradiţionalele instrumente de persuasiune la nivel internaţional (forţă economică, forţă politică), au apărut şi altele, ca populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că populaţia acestor două ţări constituie o treime din populaţia mondială. Probleme sociale au început să influenţeze puternic ordinea economică internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum ar fi investiţiile străine, probleme de mediu, migraţia internaţională etc.;

• creşterea interdependenţelor, ca urmare a fenomenului de globalizare, dă mult mai multă instabilitate mediului internaţional.