Pin It

Ritmurile înalte de dezvoltare a economiei mondiale şi diversitatea mare a producției, în statele lumii, au cauzat necesitatea lărgirii cooperării economice, ca o condiție indispensabilă a evoluției economiei mondiale la început de nou secol. Odată cu formarea lumii multipolare, cooperarea economică generează creşterea eficacității dezvoltării şi repartizării raţionale a elementelor comparative ale economiei mondiale.

Dinamismul pronunţat, care caracterizează expansiunea fenomenului de cooperare economică internaţională, în ultimele decenii, a determinat interesul manifestat de firme şi asociaţii, de organizaţiile internaţionale oficiale sau de cele cu caracter regional, subregional, de cercurile guvernamentale etc. şi determină dezbateri în rândul specialiştilor în ceea ce priveşte definirea domeniului, eficienţa perspectivelor acestui proces.

Abordarea acestui fenomen de largă percepție face încă obiectul unor profunde analize şi dezbateri. Mult timp, în literatura de specialitate, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte determinarea conţinutului, domeniilor, eficienţei şi perspectivelor acestui proces. Controversele care ţin de definirea acestui concept au la bază o serie de factori obiectivi, care derivă din: apariţia relativ recentă a diverselor forme de cooperarea internaţională ca fenomen economic de sine stătător; dificultăţile de exprimare a cooperării internaţionale în limbaj statistic; deosebirile, uneori, greu perceptibile dintre cooperare internaţională ca fenomen de sine stătător.

Primul document internaţional, care a înscris cooperarea printre principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, a fost „Carta Naţiunilor Unite” din anul 1945, prin care se consacra obligaţia juridică a statelor de a coopera între ele, fapt ce-i conferă acestui principiu un caracter normativ, de aplicare universală.

După anii '70, noţiunea de cooperare şi-a extins mult conţinutul. Ea se regăseşte în numeroase documente internaţionale, elaborate de organizaţii internaţionale, firme şi instituţii. În practica organizaţiilor internaţionale, s-a conturat progresiv o definiţie, formulată, de către experţii ONU, pentru cooperarea industrială internaţională ca forma cea mai complexă şi mai răspândită în acea perioadă. La nivel european, se răspândeşte definiţia formulată de Comisia Economică a ONU, conform căreia cooperarea industrială presupune relaţii şi activităţi economice ce decurg din contracte eşalonate pe mai mulţi ani, încheiate între parteneri  aparţinând unor sisteme economice diferite care merg dincolo de simpla vânzare-cumpărare de bunuri sau servicii, sau se interferează (la nivelul producţiei, transferului de tehnologie, al comercializării) şi contracte de cooperare industrială în cadrul acordurilor bi- şi multilaterale”.

Eforturile realizate de specialişti, pentru conturarea cât mai exactă şi implicită a conceptului de cooperare ecnomică s-au materializat într-o divizare în două a definiţiilor cooperării internaţionale, unele referindu-se la sensul ei larg, altele descriind numai unele  aspecte sectoriale, în sens restrâns.

În sens larg, cooperarea economică internaţională constă în schimbul de activitate din diverse domenii şi dintre diverse ţări. Privită sub acest aspect, cooperarea economica internaţională înglobează comerţul internaţional, cooperarea în producţie, cooperarea ştiinţifică şi tehnologică, transporturile internaţionale, turismul, relaţiile financiare şi creditele externe etc.

În sens restrâns, cooperarea economică internaţională reprezintă conlucrarea sub cele mai diverse forme dintre două sau mai multe ţări sau entităţi din diverse ţări, cu scopul de a realiza anumite obiective industriale, agricole, comerciale, tehnico-ştiinţifice, turistice sau de altă natură. În acest sens, cooperarea nu este un schimb comercial, nu este un simplu transfer de mărfuri, servicii sau capital de la o ţară la alta. Ea este utilizarea în comun a mijloacelor de care dispun diverse ţări sau entităţi din aceste ţări.

Una din cele mai complete definiţii ale cooperării economice internaţionale aparţine profesorului Alex D. Albu, potrivit căruia „cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi- şi multilaterale dintre state sau agenţi economici din ţări diferite, vizând realizarea, prin eforturi conjugate şi pe baze contractuale, a unor activităţi conexe (de producţie, de cercetare şi transfer tehnologic, comercializare şi servicii) eşalonate în timp în scopul obţinerii unor rezultate comune, superioare sumei celor singulare".

Din această definiţie, se pot delimita următoarele trăsături:

  • în activitatea de cooperare, bilateralismul şi multilateralismul nu se exclud, partenerii fiind autonomi în dimensionarea şi organizarea relaţiilor lor;
  • partenerii îşi unesc eforturile (umane, financiare, tehnice) sub forma unei strânse coordonări;
  • cooperarea poate fi atât un proces macroeconomic, cât şi microeconomic, acestea două fiind legate între ele, armonizate şi complementare;
  • relaţiile din cadrul cooperării sunt strict reglementate juridic prin contract cu titlu oneros;
  • operaţiile realizate în cooperare sunt conexe, înrudite, având un caracter multi- dimensional şi multiform;
  • cooperarea se caracterizează printr-o mare continuitate şi perioadă de timp îndelungată, fiind eşalonată pe ani şi faze, ceea ce îi conferă un caracter de stabilitate;
  • condiţia necesară şi justificativă, raţiunea de realizare a oricărei acţiuni de cooperare se exprimă prin funcţia-scop a acesteia: obţinerea unor rezultate economice superioare celor pe care le-ar fi obţinut partenerii, dacă ar fi acţionat în particular.

Funcţiile cooperării economice internaţionale:

  • la nivel mondoeconomic, cooperarea economică internaţională contribuie la: stimularea investiţiilor internaţionale, adâncirea interdependenţelor economice şi tehnico- ştiinţifice dintre state, accelerarea ritmului şi sporirea volumului comerţului internaţional, modificarea structurii comerţului internaţional, facilitarea schimburilor între ţări şi adâncirea interacţiunii dintre diferite fluxuri economice internaţionale etc.;
  • la nivel macroeconomic, cooperarea economică internaţională contribuie la: realizarea politicilor de dezvoltare; valorificarea factorilor de producţie interni; creşterea venitului naţional prin modernizarea şi optimizarea producţiei; dezvoltarea sistemului pentru cercetare ştiinţifico- tehnică; intensifică şi îmbunătăţeşte structura schimburilor externe şi reprezintă un factor de echilibrare a balanţei de plăţi prin mărirea volumului de încasări valutare etc.;
  • la nivel microeconomic, cooperarea economică internaţională contribuie la: modernizarea tehnologiilor şi a echipamentelor de fabricaţie, tehnicilor de gestiune, organizare şi conducere; specializarea  forţei  de  muncă  şi  creşterea  productivităţii  muncii;    raţionalizarea utilizării resurselor materiale, financiare şi umane; folosirea pe scară largă a diferitelor procedee şi metode înaintate de producere, îmbunătăţirea imaginii de marcă pe plan intern şi extern etc.

Prin prisma definiţiei avansate conceptului de cooperare, se poate identifica o tipologie largă a acordurilor de cooperare. În vederea identificării principalelor forme de cooperare economică internaţională, se folosesc mai multe criterii.

  1. În funcţie de aspectul juridic, pe care îl îmbracă relaţia de cooperare, se pot identifica următoarele forme:
    1. Cooperarea pe bază contractuală. Părţile încheie contracte prin care se specifică natura aporturilor individuale, precum şi modalitatea de împărţire a câştigurilor, dacă acestea pot fi cuantificate. Este vorba de o producţie în comun (co-producţie), iar părţile pun în comun bunuri (inputs) prezente în speranţa obţinerii unor bunuri viitoare (outputs). Cel mai elocvent exemplu, în acest caz, sunt consorţiile în diverse domenii de
    2. Cooperarea instituţionalizată. În acest caz, relaţia de cooperare ia forma unei noi entităţi juridice (societăţi-mixte), în care ambele firme partenere sunt acţionare;
    3. Cooperarea informală (alianţele strategice sau înţelegeri de cartel) - cooperarea la nivel de formulare de strategie de afaceri, care poate rămâne şi la un nivel pur informal. Acest tip de cooperare nu este ca regulă generală „enforceable”, în măsura în care partenerii nu îşi asumă obligaţii contractuale reciproce explicite, ci doar se angajează la un anumit tip de comportament;
    4. Cooperarea cu participaţii încrucişate (engl. „cross equity”) – situaţia în care fiecare dintre parteneri devine acţionar la celălalt partener (ca regulă, acţionar minoritar). Trebuie făcută observaţia că aceste participaţii încrucişate vizează anumite obiective care ţin de cooperarea de natură strategică a celor două firme. O astfel de situaţie nu are o semnificaţie economică, ci doar una strategică, fiind semnul unei determinări manifeste (adresată terţilor) a partenerilor de a acţiona pe termen
  2. După aria funcţională a firmei, se poate distinge:
  3. cooperare în sfera cercetării & dezvoltării;
  4. cooperare în sfera producţiei;
  5. cooperare în sfera marketingului;
  6. cooperare în sfera financiară;
  7. cooperare „transfuncţională”, care vizează mai multe funcţii ale organizaţiei
  8. După dimensiunea geo-economică, se poate identifica:
  9. cooperare între firme din ţări dezvoltate (Nord-Nord);
  10. cooperare între firme din ţări dezvoltate şi firme din ţări în curs de dezvoltare (Nord-Sud);
  11. cooperare între firme din ţări cu economie de piaţă şi ţări cu economii centralizate (Est-Vest).
  12. În funcţie de poziţionarea firmelor, care cooperează, se poate identifica:
  13. cooperarea între firme „rivale”, respectiv cooperarea pe orizontală. Cele mai cunoscute relaţii de cooperare, în acest sens, sunt cele pentru stabilirea de standarde, de preţuri şi cote de piaţă (carteluri), cele în domeniul cercetării & dezvoltării sau a dezvoltării în comun de noi competenţe;
  14. cooperarea între firme din acelaşi lanţ de valoare (cooperarea pe verticală);
  15. cooperarea între firme din sectoare înrudite (sectoare care folosesc în comun anumite tipuri de inputuri);
  16. cooperarea între firme din sectoare neînrudite.

Una din principalele și cele mai utilizate forme ale cooperării economice internaționale  este cooperarea în producție, care apare sub diverse forme:

  1. Cooperarea economică prin societăți mixte (joint venture), al căror capital este alcătuit din aportul a două sau mai multe societăți ale partenerilor din diferite țări;
  1. Livrarea de echipamente complexe de către partenerul străin și asigurarea asistenței tehnice pentru punerea lor în funcțiune;
  2. Asistență tehnică la construirea obiectivelor economice cu sau fără livrare de echipament de către partenerul străin;
  3. Coproducția bazată pe specializare ce se realizează prin producția de bunuri și servicii în comun a partenerilor din diferite țări. Coproducția se întemeiază pe complementaritatea partenerilor cu privire la specializarea lor în producția anumitor bunuri economice;
  4. Subproducția, în care subproducătorul dintr-o țară produce, pentru ordonatorul din altă țară, un produs finit, pe care ultimul îl comercializează sub propria marcă;
  5. Leasingul este o formă de cooperare în care partenerul, de obicei, dintr-o țară  dezvoltată acordă în chirie echipamente, mașini altui partener, cel mai adesea, dintr-o țară în curs dezvoltare