Uniunea Europeană, care, în prezent, reuneşte 28 de ţări europene, are o populaţie de circa 508 milioane de oameni, şi acoperă aproape tot continentul, a fost creată în perioada care a urmat Celui de-al Doilea Război Mondial.
Încercări de unificare a naţiunilor Europei, care să preceadă statele moderne, au fost numeroase de-a lungul istoriei continentului, începând imediat după prăbuşirea Imperiului Roman. Varietatea deosebită a limbilor şi culturilor europene, la care s-a adăugat interesul local al numeroşilor lideri, principi şi monarhi, a făcut ca, indiferent cum s-ar fi făcut aceste uniri, evident, cel mai adesea prin cuceriri militare, acestea să fie sortite eşecului, mai devreme, sau mai târziu.
Primul pas către o Europă federală, pornind cu dorinţa de a elimina orice posibilitate de războaie viitoare între statele membre prin intermediul schimburilor între industriile grele naţionale a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Membrii fondatori ai Comunităţii au fost Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos şi Germania de Vest. Primii susţinători ai Comunităţii au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi şi Konrad Adenauer.
Un motiv decisiv, în acest sens, a fost catastrofa reprezentată de Cel de-al Doilea Război Mondial, care, în perioada postbelică, a stat la baza constituirii unui număr de organizaţii menite să împiedice izbucnirea unor noi războaie şi care să garanteze convieţuirea paşnică a popoarelor.
Printre altele, trebuie să amintim aici faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost constituită încă din anul 1945, Fondul Monetar Internaţional, tot în 1945, iar GATT a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Nu putem trece cu vederea nici înfiinţarea Consiliului Europei, al cărui statut a fost semnat de către membrii săi fondatori în mai 1949.
Toate aceste organizaţii – atât internaţionale, cât şi europene, menţionate mai sus aveau în comun faptul că erau forme de cooperare pură. Apărătorii ideii unui stat federal european, adică cei care susţineau o formă mult mai intensivă de cooperare, au încercat, aşadar, să obţină, măcar în anumite domenii, un mai mare grad de integrare, nutrind speranţa că astfel se va ajunge la o extindere progresivă a domeniilor de cooperare.
La 9 mai 1950, ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, marca un moment istoric, prezentând ideea creării unei comunităţi de interese paşnice. Astfel, se ofereau premisele unei cooperări între vechii inamici şi se trecea peste resentimentele războiului şi poverile trecutului. Totodată, se declanşa un proces total nou în relaţiile internaţionale, de exercitare comună a suveranităţii.
Acesta era un răspuns la problemele de după Cel de-al Doilea Război Mondial, generate de tensiuni între unele state europene, dar şi la potenţialele probleme economice legate de efortul acestora de reconstrucţie. Propunerea formulată de Robert Schuman, sub forma unei declaraţii publice, a fost acceptată de Guvernul Franţei şi cel al Germaniei.
Declaraţia afirma o serie de principii:
- Europa nu se va construi dintr-o dată sau conform unui plan unic. Va lua naştere din realizări practice care vor crea, mai întâi, o solidaritate reală;
- animozitatea de lungă durată dintre Franţa şi Germania trebuie eliminată; orice acţiune trebuie să privească, în primul rând, aceste două ţări, dar să fie deschise oricăror altor ţări europene care împărtăşesc aceleaşi scopuri;
- este necesară acţiunea imediată într-un domeniu limitat, dar decisiv: producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuie pusă imediat sub controlul unei înalte Autorităţi comune;
- fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea nivelului de trai şi la constituirea unei comunităţi europene;
- deciziile Înaltei Autorităţi vor fi obligatorii pentru ţările membre, Înalta Autoritate va fi compusă din persoane independente, cu statut de egalitate, iar deciziile Autorităţii vor fi impuse părţilor.
Aceasta era fundamental diferită de soluţiile anterioare de unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice al lui Jean Monnet (pe atunci, responsabil, în guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi anume participarea celor două state, cu poziţii egale, în cadrul unei noi entităţi care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar şi să pună bazele unei viitoare federaţii europene.
Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă, obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa și eliminarea rivalităților existente între Franţa și Germania privind zonele strategice ale Ruhrului și Saarului.
La numai o lună după prezentarea acestui plan, a fost convocată o conferinţă interguvernamentală, care urma să discute pe acest subiect, iar, la scurt timp, după aceea, în aprilie 1951, reprezentanţii Franţei, ai Republicii Federale Germania, ai Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat, la Paris, Tratatul cu privire la constituirea CECO. Astfel, au fost puse bazele unei organizaţii cu totul noi, iar aceasta, din două motive: nu era vorba doar de o zonă de liber schimb, ci şi de impunerea unei pieţe comune, un domeniu extrem de important la acea vreme. Statele membre au renunţat, în mare măsură, la propria suveranitate, în favoarea aderării la noile instituţii supranaţionale.
Structura instituţională era alcătuită din patru instituţii centrale. În primul rând, aşa-numita Înaltă Autoritate, cu nouă membri care urmau să-şi execute sarcinile într-un mod independent de statele membre. Competenţele acestei Autorităţi, garantate prin Tratat, erau foarte extinse, printre acestea numărându-se interzicerea acordării de subvenţii sau, în anumite condiţii, controlul preţurilor. Deciziile Înaltei Autorităţi în aceste domenii aveau caracter obligatoriu în toate statele membre.
Consiliul Miniştrilor, alcătuit din câte un reprezentant din fiecare ţară, coordona relaţia dintre Înalta Autoritate şi guverne. În plus, acesta urma să supravegheze, în anumite cazuri, activităţile Înaltei Autorităţi. De exemplu, pentru declararea unei crize manifestate, o condiţie a lucrului cu cote de producţie, era absolut necesar acordul Consiliului Miniştrilor. Modul în care se vota în cadrul Consiliului depindea de problema supusă atenţiei, existând mai multe variante: unanimitate, majoritate calificată şi majoritate simplă.
Adunarea Generală, alcătuită din reprezentanţii parlamentelor naţionale, avea funcţii pur consultative. Cea de-a patra instituţie era Curtea de Justiţie, a cărei sarcină era să soluţioneze, conform prevederilor Tratatului, disputele dintre statele membre, dintre organele CECO, precum şi dintre statele membre şi organizaţii.
În consecinţă,trebuie să reţinem că, odată cu înfiinţarea CECO, au fost puse bazele unui organism cu totul nou, fundamental diferit de toate celelalte organizaţii înfiinţate în acea perioadă: o structură în cadrul căreia s-au pus bazele cooperării interstatale, dar care dovedea şi anumite trăsături, care, până în acel moment, nu fuseseră caracteristice decât sistemelor politice naţionale.
Realizări ale CECO
Misiunea sa a fost, în general, de a „contribui la expansiunea economiei, dezvoltarea ocupării forţei de muncă şi îmbunătăţirea nivelului de trai” al cetăţenilor săi. Schimburile comerciale dintre membrii au crescut (de zece ori pentru cărbune), nefiind necesar să se importe resurse din Statele Unite, în special în cazul în care au existat reduceri într-un singur stat. Înalta Autoritate, de asemenea, a emis 280 de împrumuturi în scopul modernizării industriei și reducerii costurilor.
Bilanțul activității CECO este pozitiv. Comunitatea a făcut față crizelor asigurând o dezvoltare echilibrată a producerii și distribuirii resurselor. A fost facilitată restructurarea și reconversiunea industrială necesară. Producerea oțelului a depășit de patru ori nivelul anilor 50 și a devenit mai puțin costisitoare. Pe de altă parte, producerea de cărbune s-a diminuat, precum și forța de munca ocupată, dar sectorul a atins un nivel înalt de dezvoltare tehnologică, siguranță și protecție a mediului. Sistemele CECO de gestiune socială (pensionare anticipată, indemnizații tranzitorii, ajutoare de mobilitate, formare etc.) au fost foarte importante pentru depășirea crizelor.
Printre cele mai importante realizări ale CECO sunt cele legate de bunăstare. Unele mine, de exemplu, nu ar fi fost funcționale fără subvenţii guvernamentale. Unii mineri aveau locuinţe extrem de sărace. Timp de 15 ani, au fost finanțate 112 500 de locuințe pentru muncitori, plătindu-se 1770 dolari americani pentru fiecare apartament, permițându-le muncitorilor să-și cumpere o casă, ceea ce, în alte condiții, nu ar fi fost posibil. CECO, de asemenea, a plătit jumătate din costurile de la locul de muncă în legătură cu redistribuirea acelor lucrători care şi-au pierdut locul de muncă, atunci când întreprinderile de cărbune şi oţel au început să se închidă. Coroborat cu ajutorul pentru dezvoltarea regională, CECO a cheltuit 150 milioane dolari pentru crearea de 100000 de locuri de muncă, din care o treime au fost pentru muncitorii din sectorul oţelului şi cărbunelui.