1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Ştiinţa economică ocupă un loc însemnat în sistemul ştiinţelor care studiază societatea. Formarea ştiinţei economice a constituit un proces complex şi îndelungat, proces care a avut la bază atît dezvoltarea economică, cît şi aprofundarea cunoaşterii realităţii înconjurătoare, perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de investigare.

Prima etapă – preştiinţifică – începe din antichitate şi durează pînă în sec. XVIII. Elementele incipiente de gîndire economică au apărut în Orientul Antic, cel mai cunoscut curent de gîndire economică fiind Confucianismul în China. Ulterior, s-au ivit idei  economice în Italia, Egipt, Babilon. Totuşi, momentul de vîrf al începuturilor gîndirii economice l-a constituit Grecia Antică cu Xenofon, Platon, Aristotel.

Xenofon vede bogăţia, mărimea patrimoniului ca obiect al economiei, ca ştiinţă. Platon tratează proprietatea, munca, diviziunea socială a munci, funcţiile banilor.

Aristotel face distincţie între economia domestică, oiconomie şi economia de schimb (hrematistica). Prima se bazează pe necesitate şi are drept scop agonisirea naturală, limitată  de nevoile de consum şi de folosinţă. Hrematistica se întemeiază pe schimb şi urmăreşte acumularea infinită a bogăţiei sub formă de bani. Hrematistica se ocupă mai ales cu banii pentru că aceştia constituie scopul schimbului.

Aristotel sesizează valoarea de consum a mărfii. După Aristotel, economia are ca obiect de studiu comportamentul omului ca membru al societăţii. Scopul economiei îl reprezintă bogăţia.

În Evul Mediu gîndirea economică a fost legată de concepţia creştină a scolasticilor (Toma d’Aquino) cu privire la existenţă şi etică. Ei susţineau teoria preţului just şi a incriminării ratei înalte a dobînzii.

Odată cu dezvoltarea şi statornicirea statelor feudale centralizate, apare necesitatea într-o ştiinţă economică care ar da explicaţia fenomenelor economice din punct de vedere a realizării lor la nivelul statului. În 1615 savantul francez Antgine de Moncretien în lucrarea “Tratatul despre Economia Politică” introduce termenul “economie politică”.

Mercantilismul (mercante – marfă) a însemnat un salt deosebit asupra vieţii economice. Sursa de acumulare a bogăţiei statului ei au văzut-o în comerţ. Mercantiliştii apar în Spania, Anglia, Franţa. Ideea şcolii este că izvorul bogăţiei statului este aurul, care poate fi acumulat în rezultatul dezvoltării comerţului exterior. Ei au inventat sistemul protecţionist, conform căruia să nu se permită importarea mărfurilor străine, introducînd vămi şi impozite. Reprezentanţi de bază: Flober, Tomas Man, W. Pety, D. Cantemir.

Etapa a doua a constituirii propriu zise a ştiinţei economice, cuprinsă între anii 1750- 1870, a fost marcată de apariţia unui nou curent de gîndire economică, care a transferat analiza bogăţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei.

Şcoala fiziocrată a apărut în Franţa, în secolul XVII. Manifestul curentului fiziocrat îl constituie “Tabloul economic”, elaborat de Fr. Quesnay, în care se prezintă pentru prima dată un model cantitativ al circuitului economic şi al fluxurilor dintre ramurile economice naţionale. Ideile şcolii: bogăţia societăţii este munca oamenilor în agricultură; existenţa unei ordini naturale a societăţii umane; neintervenţia statului în viaţa economică.

Şcoala clasică a economiei politice, momentul de vîrf în evoluţia teoriei economice, a pus bazele curentului de gîndire şi politică economică denumit liberalismul economic (A. Smit, D. Ricardo, Thomas Maltus, J.B. Say).

Ideea promovată de clasici o reprezintă liberschimbismul, ca sistem, în cadrul căruia schimbul economic între naţiuni nu trebuie să fie supus controlului statului. A. Smith în lucrarea “Avuţia naţiunilor” fundamentează teze care întregesc conţinutul teoretic şi metodologic al teoriei economice: defineşte mai riguros noţiunea de muncă productivă şi neproductivă; îmbogăţeşte cu iei noi teoria obiectivă a valorii; explică noţiunea de salariu, profit, rentă, capital; pun e bazele comerţului internaţional.

Ricardo a proclamat drept principiu de bază al economiei politice valoarea creată numai de munca umană; a dezvoltat teoria repartiţiei Venitului Naţional.

Maltus a fost inclus în categoria economiştilor clasici pesimişti, deoarece el a elaborat mult controversata teză privind creşterea în progresie geometrică a populaţiei şi în progresie aritmetică a mijloacelor de existenţă a acesteia, ceea ce are consecinţe dezolante pentru omenire.

J.-B. Say a introdus în teoria economiei politice noţiunea de “întreprinzător”; a elaborat teoria factorilor de producţie; a descoperit legea debuşeelor.

Etapa a treia (1870-1930) se referă la descoperirea şi elaborarea principiilor teoretice fundamentale ale ştiinţei economice.

Adepţii şcolii marxiste (Karl Marx), care au continuat teoria valorii-muncă, au  analizat rolul şi formele capitalului şi teoria profitului, procesul reproducţiei sociale. Sursa de bogăţie a societăţii este proletariatul şi munca lui.

Şcoala marginalistă cuprinde Şcoala de la Viena, Şcoala de la Lousanne, Şcoala de Cambridge. Şcoala de la Viena (Carl Menger) a fundamentat teoria subiectivist-marginalistă a valorii, bazată pe utilitatea bunurilor, care este opusă teoriei clasice a valorii-muncă. Şcoala de Lousanne (Leon Valras şi Vilfredo Pareto) a elaborat teoria echilibrului economic generale, bazat pe interdependenţa generală a mărfurilor, a produselor şi a factorilor de producţie. Şcoala de Cambridge (Alfred Marchall) a elaborat teoria echilibrului parţial, considerat mai realist şi mai uşor de manevrat.

Etapa a patra – de adîncire şi extindere a teoriei economice – a început în anul 1930  şi continuă şi în prezent. Secolul XX a adus schimbări radicale în dezvoltarea economiei. Principalele curente economice sînt Keynisismul (J.M. Keynes – intervenţia statului în economie); monetarismul (M. Fridman) – libertatea dezvoltării economiei, mai ales în problema determinării cantităţii de masă monetară.

O schimbare este şi denumirea ştiinţei – Economics. Prin acest termen e denumită o ştiinţă analitică care se ocupă cu studierea utilizării de către indivizi a resurselor economice care au caracter rar şi limitat în scopul de a produce diferite bunuri şi servicii, repartizarea lor şi schimbul între membrii societăţii pentru consumul individual sau productiv.

Loading...