Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se afla la schimb.
Economia naturală a fost preponderentă pînă la prima Revoluţie Industrială. Astfel, în secolul al XIV-lea, din toată populaţia regiunii mediteraneene, de aproximativ 60-70 mln. oameni circa 90% trăia din munca pămîntului, iar 60-70% din producţie nu ajungeau pe piaţă.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică, cu o gamă restrînsă de trebuinţe, cele elementare fiind preponderente.
Fiecare producător avea o activitate diversificată, producea o gamă largă de bunuri.
Fiecare producător este izolat din punct de vedere economic de ceilalţi; nivelul eficienţei economice este foarte redus.
Pămîntul constituia principalul factor de producţie; baza economiei consta în cules, vînătoare şi cultivarea pămîntului; economie decentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape totul de ce avea nevoie.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care bunurile se produc în vederea vînzării, obţinîndu-se în schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca economii de schimb.
Caracteristici generale ale economiei de schimb:
- specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri;
- autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici;
- piaţa este instituţia economică centrală;
- monetarizarea economiei;
- legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale de piaţă;
- bunurile economice îmbracă forma de marfă.