Economie

Termenul economie provine de la grecescul oikonomia, (oikos - casă, gospodărie, şi nomos  - ordine, regulă, dirijare). În modul cel mai simplu economia poate fi definită ca fiind o anumită regulă în administrarea unei gospodării. Sinonim cu noţiunea de economie se foloseşte şi noţiunea activitate economică, sau viaţa economică.

Activitatea economică reprezintă ansamblul comportamentelor societăţii şi a deciziilor lor de a produce bunuri materiale şi nemateriale, pentru a le repartiza şi realiza în funcţie de necesităţile sociale. Interacţiunea a diferite activităţi economice şi sociale prin diviziunea socială şi teritorială a muncii aduce la constituirea treptată a economiei naţionale, iar mai târziu şi la formarea economiei mondiale.

Economia mondială actuală este un sistem global bazat pe diviziunea mondială a muncii exprimată în realizarea producerii, repartizarea şi consumul bunurilor materiale. Rolul principal în formarea economiei mondiale la acumularea de capital, dezvoltarea rapidă a mijloacelor de producţii şi transport şi economia deb piaţă liberă bazată pe proprietatea privată. Economia mondială este foarte bine structurată în state, care alcătuiesc Centrul dezvoltării economice, Periferia şi Semiperiferia.

Rolul dominant în dezvoltarea forţelor de producţie ale economiei mondiale îl ocupă Centrul format din 3 nuclee (S.U.A, U.E. şi Japonia). Centrului, care include circa 25 de state dintre cele mai dezvoltate şi bogate îi revin 13,2% din populaţia Terrei şi 49% din produsul global. Numai S.U.A. le revin peste 50% din cheltuielile financiare alocate cercetărilor ştiinţifice. Periferia economiei mondiale sunt statele în curs de dezvoltare caracterizate prin exportul de materie primă şi tehnologii inferioare de producţie şi prin dezvoltarea globală a sectorului terţiar.

Semiperiferia este prezentată prin mai multe grupe de state, care se caracterizează prin ritmuri înalte de dezvoltare şi prin modernizarea intensă a economiei şi societăţii. O subgrupă geoeconomică aparte alcătuiesc statele ex- socialiste, pentru care este dificil de a prognoza direcţiile, căile şi ritmurile de dezvoltare şi tranziţie la economia de piaţă. Pentru toate statele acestei subgrupe este necesar de a elabora o nouă strategie geoeconomică a politicii externe, pentru acomodarea la modelul şi principiile de bază ale legăturilor economice internaţionale. Pentru încadrarea acestor state în economia mondială va fi nevoie de a trece prin mai multe etape de încorporare în reproducerea internaţională şi de transnaţionalizare a economiei prin atragerea de capital străin şi prin formarea firmelor transnaţionale proprii.

Economia mondială este produsul evoluţiei îndelungate a diferite structuri socio-economice. Studierea problemelor genezei, evoluţiei şi dezvoltării acestor structuri este calea principală a interpretării proceselor actuale în economia mondială şi a determinarii locului fiecărui stat aparte în comunitatea statelor lumii.

Economia mondială în literatura de specialitate are mai multe semnificaţii. Unii autori consideră că economia mondială „prezintă totalitatea economiilor naţionale, care participă la diviziunea internaţională a muncii şi sunt legate de convenţii internaţionale”. [1, p. 3; 2, p. 13]. Alţi autori tratează economia mondială ca „un sistem de relaţii economice mondiale complexe, ca o legătură universală între economiile naţionale” [3, p. 10]. Economia mondială ca o totalitate a economiilor naţionale şi regionale nu se prezintă ca o sumă aritmetică a acestor, dar reprezintă un sistem cu o structură şi logică de dezvoltare bine echilibrată. Ea prezintă un câmp enorm de activitate umană în care în condiţiile diviziunii internaţionale a muncii se precizează interacţiunea de colaborare mondială a factorilor economici şi decizionali. Economia mondială poate fi numită naţional-mondială, deoarece economiile statelor independente au devenit atât de legate reciproc între ele, încât dezvoltarea izolată este imposibilă. Prin urmare, evoluţia economiei mondiale începe odată cu formarea economiilor naţionale, cu dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii şi cu formarea pieţei mondiale contemporane. După cum menţionează I. Galaju şi V. Rojco, „formarea economiei mondiale este rezultatul unui proces îndelungat de evoluţie a diviziunii muncii şi a schimburilor economice de la nivelurile micro şi macroeconomice naţionale la scară internaţională, regională şi mondială.” [2, p. 16]. 

În perioada secolelor trecute (până în secolul al XVIII-lea) configuraţia structurală a economiei era concentrată în jurul agriculturii şi meşteşugăritului, ca activitatea de bază a societăţii. Tranziţia la sistemul superior de organizare a producţiei şi muncii a fost impulsionată de progresul tehnico-ştiinţific. Descoperirile ştiinţifice au provocat transformări structurale în economie. Formarea tuturor  ramurilor economiei mondiale a trecut prin următoarele stadii:

• stadiul primar – transformări tehnologice;
• stadiul secundar – creşterea capacităţilor a diferite activităţi umane;
• stadiul terţiar – delimitarea şi formarea activităţii organizatorice teritoriale şi formarea ramurilor economiei mondiale.

Economia mondială nu poate fi concepută ca un conglomerat de economii naţionale ale statelor lumii sau ale raioanelor mari, de aceea economia mondială trebuie înţeleasă ca un organism întreg. Cu atât mai mult că economia mondială are influenţă mare asupra ritmurilor şi direcţiilor dezvoltării economice a statelor şi regiunilor mari ale Terrei. E cert că realizările social-economice actuale ale statelor lumii se bazează pe legături economice reciproce. Integrarea şi globalizarea dezvoltării economice în ultima perioadă şi mai mult a mărit rolul economiei mondiale în dezvoltarea statelor aparte.

Argumentarea fundamentală a teoriei economice mondiale unice a fost redată în literatura americană, care a determinat sistemul economiei mondiale ca un sistem unic a diviziunii teritoriale a muncii cu mai multe culturi naţionale. În cel mai simplu mod se prezintă ca un sistem cu o structură mondială situată pe linia Centru-Periferie, care şi stimulează dezvoltarea sistematică în întregime. În aşa caz centrul funcţionează ca un modul tehnologic ce determină atât dominarea Centrului asupra Periferiei cât şi „migraţia” multor ramuri din Centru spre Periferie.

Constituirea economiei mondiale trece prin mai multe cicluri de integrare şi dezvoltare. Primul val de integrare se consideră începutul revoluţiei industriale în Europa. Perioadele de tensiune economică şi politică în timpul războaielor mondiale se caracterizează ca etape de stagnare economică, sau dezintegrare. După trecerea prin mai multe perioade de integrare şi dezintegrare în a doua jumătate a secolului al XX-lea apar primele semne de globalizare a economiei mondiale.

Aceste transformări au atras atenţia nu numai a ştiinţei economice, dar şi a ştiinţei geografice, care a început studierea relaţiilor economice spaţiale, între diferite state, regiuni şi companii situate în diferite state şi în diferite condiţii economice şi spaţiale. Astfel, apare o nouă direcţie a ştiinţei geografice - geografia economiei mondiale.

Geografia economiei mondiale este o ştiinţă relativ tânără, deoarece;

• studiile spaţiale (geografice) au apărut doar după primele cicluri de integrare economică;
• studiile mondiale pe multe probleme erau stopate de faptul că pe parcursul secolului al XX-lea informaţiile naţionale despre multe resurse naturale, despre repartizarea şi dezvoltarea multor ramuri ale economiei erau declarate închise, sau „taină de stat”;
• pe parcurs de peste 70 de ani a secolului al XX-lea economia mondială a fost divizată artificial în două sisteme economice – capitalistă şi socialistă;
• supraaprecierea subiectivă (economică, socială, politică, ideologică) a sistemului economic socialiste şi subaprecierea sistemului economic capitalist. Geografia economiei mondiale capătă teren deplin de activitate numai la sfârşitul secolului al XX-lea. Totodată apariţia acestei ramuri a geografiei economice se socoate începutul secolului al XX-lea         [4, p. 54]. Însă din cauza ideologii dominante în lumea „socialistă”, rămânea o direcţie umbrită a geografiei economice.

Numai cu lichidarea sistemului socialist a economiei mondiale a devenit posibilă dezvoltarea geografiei economice mondiale în deplină măsură.

Pentru caracteristica dezvoltării economiei mondiale se folosesc următorii indicatori socio-economici

1. Produsul global brut – indicator care exprimă în forma bănească volumul total de mărfuri şi servicii produse  pe teritoriul statelor lumii, indiferent de apartenenţa naţională, în timpul unui an. 

2. Produsul intern brut (PIB) – indicator care exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale luate pe ansamblu şi a serviciilor în interiorul ţării de toţi agenţii economici timp de un
3. Produsul intern net – indicator care exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice finale produse de agenţii economici în interiorul ţării într-o anumită perioadă de timp. Produsul intern net reprezintă diferenţa dintre produsul intern brut şi alocaţiile pentru consumul de capital fix.

În afară de aceşti indicatori de bază, în diferite studii pot fi folosiţi şi alţi indicatori, ca: produsul naţional brut, produsul naţional net, venit per-capita, indicatorul dezvoltării umane ş. a.

Premisele principale ale formării economiei mondiale sunt cuprinse în dezvoltarea îndelungată a forţelor de producţie reflectate în diviziunea socială a muncii şi stabilirea legăturilor economice. Dezvoltarea economică a statelor lumii pe

 parcurs de mai multe secole alcătuieşte preistoria constituirii economiei mondiale. Din cele mai vechi timpuri statele asiatice (India şi China) au atins un nivel înalt de dezvoltare pe baza proprietăţii de stat şi de comună, pe când alte state, inclusiv cele din Europa - pe baza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Paralel ajunsuri apreciabile avea ştiinţa matematică, fizica, astronomia şi alt. Ca rezultat, statele asiatice au atins în antichitate un nivel destul de înalt de dezvoltare. După unele constatări, statele răsăritene depăşeau nivelul dezvoltării economice din statele Europei de 1,5-2 ori. După unele aprecieri, dezvoltarea Chinei în antichitate poate fi comparată cu dezvoltarea statelor Europei din secolele medii. Nivelul alfabetizării în statele estice depăşeau nivelul corespunzător în statele europene de 8-20 de ori [3, p. 29].

Condiţiile naturale mai complicate în spaţiul Europei, totodată situaţia geografică favorabilă a contribuit la o dezvoltare intensă a relaţiilor de producţie prin desăvârşirea utilajului de ţesut (secolul al VI-lea), folosirea animalelor de lucru (secolele V-VI), a plugului metalic , a ridicat esenţial (3-5 ori) productivitatea muncii. Toate aceste realizări pe parcursul secolelor XI-XIV a adus la apariţia fenomenului de acumulare a produsului  industrial şi agricol, care a fost premisa de bază a dezvoltării economiei de piaţă. Creşterea ritmurilor de dezvoltare economică pe parcursul secolelor XIV-XVII a fost impulsionată de descoperirile geografice, apariţia statelor centralizate (Spania, Portugalia), dezvoltarea transportului maritim, formarea primelor sisteme coloniale în condiţii noi economice. Toate aceste au servit drept premise de bază pentru apariţia diviziunii internaţionale a muncii şi pentru formarea pieţei mondiale.

Dezvoltarea forţelor de producţie pe baza manufacturii şi diviziunii muncii a adus la creşterea productivităţii muncii, şi stabilirea relaţiilor de producţie ale economiei de piaţă (relaţiilor capitaliste). La consolidarea relaţiilor economice de piaţă au contribuit următoarele acte economice:

• acumularea de capital, care s-a manifestat prin creşterea considerabilă a productivităţii muncii, organizarea întreprinderilor mari industriale, jefuirea coloniilor;

• politica protecţionistă în statele dezvoltate,(de exemplu, în Anglia s-a interzis exportul de materie primă şi a produselor alimentare, în schimb s-au stabilit taxe vamale majore la import de mărfuri (de exemplu, la ţesături - 183%, la alte mărfuri de bumbac - 75% ş. a.);
• monopolizarea comerţului extern, de exemplu compania Ost-India din Anglia efectua tot comerţul cu India, China, Orientul Apropiat şi alte regiuni ale Terrei.

La stabilirea şi lărgirea relaţiilor capitaliste de producţiea contribuit în mare măsură revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea, exprimată prin trecerea intensă de la manufactură la sistemul de fabrici şi întreprinderi bazate pe realizările tehnico- ştiinţifice.

Revoluţia industrială a cuprins cele mai diverse ramuri ale economiei. Baza tehnică a revoluţiei industriale a fost asigurată de unele descoperiri ştiinţifice, cum ar fi: metoda de producere a oţelului din fontă, obţinerea cocsului din cărbunele de piatră (1735), descoperirea maşinii cu aburi (1784) ş. a. Creşterea esenţială a productivităţii muncii şi, respectiv creşterea volumului de producţie industrială a condus la consolidarea pieţei interne a statelor dezvoltate şi la constituirea pieţei internaţionale. 

La stabilirea şi lărgirea economiei mondiale au contribuit următoarele premise principale:

• Progresul tehnico-ştiinţific. În epoca revoluţiei industriale ştiinţa capătă o semnificaţie dublă. Ea devine un sistem complicat de cunoştinţe şi totodată, un domeniu de activitate a omului. De folosirea realizărilor ştiinţei depinde în mare măsură de ocupaţia populaţiei şi cheltuielile de muncă depuse în producţie. Dezvoltarea producţiei în baza realizărilor ştiinţifice determină creşterea eficacităţii producţiei, folosirea mai raţională şi lărgirea bazei de materie primă, perfecţionarea mijloacelor de transport pe baza noilor izvoare de energie. Realizările ştiinţei şi tehnicii stau la baza mecanizării şi automatizării tuturor proceselor tehnologice. Evoluţia progresului tehnico-ştiinţific cuprinde mai multe etape, de exemplu, schimb de informaţie şi documente, colaborare tehnico-ştiinţifică pentru soluţionarea unor probleme stringente, coordonarea planurilor ştiinţifice în scopul sporirii eficienţei ştiinţifice, crearea asociaţiilor ştiinţifice de producere.

• Integrarea economică reprezintă interacţiunea treptată şi unificarea în dezvoltarea complexă a statelor pe calea lichidării bariereloreconomice şi crearea condiţiilor unice în relaţiile internaţionale [5, p. 113]. Integrarea economică este considerată ca o formă superioară de internaţionalizare a producţiei, baza materială şi forţa motrice a dezvoltării economice. Integrarea economică este baza creării asociaţiilor economice locale, regionale, internaţionale şi a aprofundării proceselor de specializare şi cooperare economică a statelor lumii. Actualmente integrarea economică este argumentul principal al internaţionalizării activităţii economice şi al formării economiei mondiale. Integrarea economică la nivel local şi regional a devenit baza integrării economice internaţionale.

• Diviziunea muncii reprezintă diferenţierea şi separarea activităţilor umane. Diviziunea muncii poate fi studiată în mai multe aspecte, cele mai importante în studiile geografice fiind diviziunea teritorială şi economică a muncii. Prima reprezintă diferenţierea dezvoltării în spaţiul geografic (raioane, state sau grupe de state, regiuni mari geografice). Pe când diviziunea economică semnifică separarea activităţii umane pe sectoare economice sau ramuri ale economiei naţionale sau mondiale.

Diviziunea muncii are o istorie bogată de dezvoltare după cum afirmă S. Nikolaev, „Istoria dezvoltării forţelor de producţie este istoria aprofundării şi lărgirii diviziunii muncii” [6, p. 72]. Într-adevăr, în fiecare etapă a dezvoltării forţelor de producţie a societăţii apar noi elemente şi direcţii ale diviziunii muncii, începând de la cele mai vechi timpuri până în perioada actuală. Iniţial diviziunea muncii avea o răspândire locală şi într-un sens îngust. De exemplu, divizarea în cadrul agriculturii a fitotehniei şi zootehniei, a agriculturii şi meşteşugăritului. Prof. Şt. Dumitrescu vorbeşte de trei etape ale evoluţiei diviziunii muncii:

• separarea triburilor de păstori de masa celorlalte triburi;
• separarea meşteşugarilor de agricultori, moment care dă naştere producţiei destinate schimbului;
• apariţia negustorilor, care se ocupă cu mijlocirea schimbului; apariţia banilor [7, p.14].

Aceste sunt, totodată, şi etapele iniţiale ale diviziunii muncii, deoarece în prezent faţă diviziunea muncii are un sens foarte larg, cuprinzând diferenţierea activităţii umane în spaţiu, în sectoare economice şi în cadrul unor produse aparte. Toate aceste diferenţieri geografice, economice, sociale (pe orizontală şi verticală) este diviziunea muncii. În studiile geografice se folosesc noţiunile „diviziunea geografică a muncii” şi „diviziunea teritorială a muncii”, care după părerea mai multor specialişti, sunt sinonime [8, p. 186-187; 9, p. 348].

Dezvoltarea economiei mondiale a determinat şi apariţia altei expresii diviziunea mondială a muncii. După cum menţionează N. Baranskii „orice diviziune mondială a muncii este totodată şi diviziunea geografică a muncii, însă nicidecum invers” [10, p. 55].

Diviziunea economică a muncii a creat baza necesară pentru dezvoltarea noilor fenomene economice şi sociale, cum ar fi cooperarea, specializarea, combinarea,  concentrarea geografică şi economică a forţelor de producţie - elemente fără de care nu este de conceput dezvoltarea şi repartizarea economiei mondiale.

În constituirea şi dezvoltarea sa economia mondială a trecut o cale îndelungată şi complexă. Unii autori văd începutul ei încă din lumea antică, motivând prin faptul că Imperiul Roman pentru – acele timpuri era o economie mondială. Alţi specialişti consideră începutul formării economiei mondiale odată cu demararea Marilor Descoperiri Geografice (secolele XV-XVI). Dar putem cert constata că economia mondială contemporană a apărut şi a început să se dezvolte după prima revoluţia industrială şi că economia mondială de la începutul secolului al XX-lea se deosebeşte esenţial de economia mondială de la începutul secolului al XXI-lea .

Delimitarea etapelor de constituire a economiei mondiale este o problemă destul de discutabilă în literatura de specialitate, deoarece autorii vorbesc de diferite etape ca număr, durată şi conţinut.

Reprezentaţii şcolii româneşti disting trei etape de constituire a economiei mondiale:

• etapa creării premiselor economice internaţionale, care durează de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi secolul al XVII-lea, când are loc procesul trecerii de la feudalism la epoca modernă;
• etapa formării economiei internaţionale, care se desfăşoară pe parcursul secolelor XVII-XIX şi coincide cu procesul de atragere în orbita capitalismului european a celorlalte zone ale globului (se caracterizează prin consolidarea pieţei mondiale);

• etapa constituirii şi dezvoltării economice mondiale contemporane, care se conturează începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea. [11,14-15].

Reprezentanţii şcolii economice ruse deosebesc următoarele trei perioade:

• anii 20-30 ai secolului alXX-lea;
• perioada după cel de-al doilea război mondial;

3) sfârşitul secolului al XX-lea (anii 90) [3, p. 47-51]. 

Fiecare dintre periodizările prezentate este discutabilă în ce priveşte atât durata perioadelor, cât şi conţinutul lor. Mai adecvat în această privinţă este, credem, concepţia specialiştilor şcolii geografice ruse. Bunăoară, prof. N. S. Mironenco, care vorbeşte despre următoarele etape ale evoluţiei economice mondiale [12, p. 22-32].

1. Etapa apariţiei economiei mondiale după criza generală a feudalismului (mijlocul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVII-lea), care se caracterizează prin dezvoltarea intensă a agriculturii, creşterea numărului populaţiei şi prin dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii. Este etapa capitalismului agrar, a descoperirii şi ocupaţiei noilor teritorii (America, Nordul Eurasiei, şi Sud-Estul Asiei) şi a începutului expansiunii economice şi politice.

2. Etapa constituirii economiei mondiale începutul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XIX-lea, care corespunde cu începutul formării societăţii Revoluţia industrială a devenit factorul principal al distrugerii civilizaţiei agrare şi începutul formării pieţei mondiale. Este etapa lărgirii pieţelor naţionale şi creşterii eficacităţii producţiei. Olanda, Spania, Portugalia cedau hegemonia mondială Angliei, Franţei, Rusiei.

3. Etapa expansiunii economiei mondiale (începutul secolului al XIX-lea şi până la mijlocul secolului al XX-lea. Etapa industrializării depline a societăţii şi a creării premiselor de atragere în orbita dezvoltării industriale şi a statelor în curs de dezvoltare. Particularităţile de bază ale perioadei sunt transformările calitative ale sistemului bancar şi formelor de acumulare ale capitalului prin formarea societăţilor pe acţiuni. Ca rezultat al dezvoltării economice s-a format osia Europa Occidentală–America de Nord. Din punct de vedere politic, importanţă deosebită are începutul destrămării sistemului colonial şi începutul expansiunii coloniale în Africa şi apariţia pe arena mondială a noilor state dezvoltate ca S.U.A., Germania, Japonia. Primul şi al doilea război mondial au introdus corective esenţiale în economia mondială, iar revoluţia din Rusia din 1917 a dus la formarea sistemului bipolar al economiei mondiale.

4. Etapa integrării, care a început în a doua jumătate a secolului al XX-lea, se caracterizează prin procesul de internaţionalizare şi transnaţionalizare  a produceţiei, serviciilor capitalului, tehnologiilor, prin liberalizarea sistemului financiar şi prin creşterea considerabilă a organizaţiilor economice şi financiare internaţionale. Tot mai mult se manifestă procesul globalizării a tuturor ramurilor şi activităţilor economice. Pe arena mondială apar trei centre mari economice – S.U.A.,  Uniunea  Europeană  şi Japonia.  Rolul dominant în dezvoltarea economiei îl ocupă corporaţiile transnaţionale, cărora în 1992 le reveneau 26,8% din produsul global mondial [13, p. 6]. Paralel cu globalizarea are loc intensificarea procesului de regionalizare a economiei şi comerţului expriată în lupta de concurenţă a centrelor mari dezvoltate [13, p. 10].

O parte din specialiştii geografi din Rusia în cadrul acestor studii deosebesc 5 cicluri [4, p. 12-13], care în mare măsură corespund etapelor constituirii economiei mondiale, şi anume:

• ciclul 1 – caracterizat prin dezvoltarea industriei textile şi a meşteşugăritului;
• ciclul 2 – caracterizat prin dezvoltarea industriei carbonifere, a metalurgiei feroase şi a industriei textile (sau prima revoluţie industrială).
• ciclul 3 – marcat prin începutul celei de a două revoluţii industriale în care locul de frunte deopotrivă cu metalurgia îl ocupă chimia de bază şi industria constructoare de maşini;
• ciclul 4 – caracterizată prin finalizarea celei de a doua revoluţii industriale în care locul dominant îl ocupă industria constructoare de automobile, industria electronică, chimia organică şi alte ramuri ale industriei constructoare de maşini;
• ciclul 5 – care corespunde cu stadiul dezvoltării postindustriale, sau a treia revoluţie industrială, în care locul dominant îl ocupă electronica, tehnica laser, biotehnologia şi alte ramuri ale chimiei fine.

De limitarea fiecărui etape sau ciclu în timp este destul de convenţională, şi se bazează progresul tehnico-ştiinţific şi tehnologiilor noi. Începutul fiecărui ciclu este marcat prin folosirea realizărilor ştiinţifice care transformă radical  baza energetică şi tehnică a producţiei, sistemele teritoriale şi ramurale şi formele organizatorice ale economiei mondiale. Finalul fiecărui ciclu este marcat prin  dezvoltarea extensivă maximală a tehnologiilor. Fiecare ciclu este caracterizat de construcţii de noi întreprinderi pe bază de tehnologii noi, apariţia noilor ramuri ale electronicii şi apariţia pe piaţa mondială a noilor tipuri de producţie. Scăderea ritmurilor de dezvoltare a ciclului este marcată prin epuizarea materiei prime fine şi a tehnologiilor existente, ceea ce duce la o dezvoltare extensivă. Asupra duratei fiecărui ciclu sau etape influenţează un număr mare de factori economici, politici, geografici ş. a., precum războaiele, revoluţiile şi alte cataclisme sociale, politice şi naturale.

Legităţile principale de trecere de la ciclu la ciclu, sunt determinate de dezvoltarea neuniformă a economiei diferitelor state sau regiuni ale Terrei. Perioadele de avânt în dezvoltarea se rânduiesc cu perioade de depresii. Unele regiuni sau state se dezvoltă cu ritmuri înalte, ca mai târziu să cedeze întâietatea, în acelaşi timp regiunile şi statele mai slab dezvoltate încep o dezvoltare intensă.

Pentru statele Europei Occidentale ciclurile au următoarele limite de timp:

-   ciclul 1 – anii 1770-1830;

-   ciclul 2 – anii 1830-1880;

-   ciclul 3 – anii 1880 – 1930;

-   ciclul 4 – anii 1930-1970;

-   ciclul 5 – anii 1970 – până în zilele noastre [14, p. 13].

Pentru a clasifica statele lumii pe etape sau cicluri, se foloseşte analiza dezvoltării economice, îndeosebi proporţia populaţiei ocupate în sectoarele primar, secundar şi terţiar ale economiilor naţionale. De exemplu, în statele care au atins ciclul 5 în dezvoltarea economiei, populaţia ocupată în sectorul primar constituie 2- 8%. Acest fapt înseamnă ca în economie sunt tehnologii moderne şi automatizate producerii, mijloace de protecţie a plantelor şi soiuri de productivitate înaltă, de aceea un loc însemnat în sectorul agrar ocupă consultaţiile, marketingul, păstrare şi prelucrare a produsului agricol. Folosirea noilor tehnologii reduc esenţial numărul populaţiei în industria de extracţie. Un rol important în clasificarea statelor ocupă indicatorii produsului per capita, nivelul de instruire a populaţiei şi dezvoltării umane.

Pentru o mai deplină redare a perioadei stabilirii economiei mondiale unii specialişti ciclul zero, care corespunde perioadei de dezvoltare a agriculturii, manufacturii, perioadei în care predomină munca manuală [15, p. 44].