Pentru a înțelege procesele și tendințele din interiorul științei, este necesar să arătăm, mai întâi, că în dezvoltarea științei acționează mai multe legități dintre care menționăm:
- știința se realizează treptat, prin acumulări sistematice în domeniul cunoașterii. Crearea și dezvoltarea științei reprezintă un proces istoric, mai lung sau mai scurt, în cursul căruia se descoperă mereu noi legi, teorii, axiome;
- succesiunea, folosirea și îmbogățirea continuă a cunoștințelor acumulate de generațiile precedente;
- drumul general al cunoașterii științifice este acela al trecerii de la fenomen la esență, de la o esență mai puțin profundă la alta mai profundă; ea progresează către o cunoaștere tot mai adâncă și mai cuprinzătoare a lumii obiective, apropiindu-se de infinit, asimptotic, de adevărul absolut;
- știința își organizează procesul cunoașterii de la simplu la complex; întotdeauna, mai întâi, au fost studiate formele simple ale materiei și, mai apoi, formele cele mai complexe ale acesteia;
- legile naturii, societății și gândirii sunt diferite de legile formulate de om, în știință. Ele nu sunt același lucru, nu se suprapun, pentru că omul de știință nu creează aceste legi, ci le reflectă mai mult sau mai puțin fidel. În procesul dezvoltării științei, gradul de exactitate a reflectării legilor naturii, societății și gândirii crește. Știința are menirea să aducă cunoașterea științifică cât mai aproape de original, de realitatea care reprezintă obiectul de studiu;
- în știință, mai mult ca oriunde, acționează lupta dintre idei vechi și idei noi. Știința, prin esența sa, este ostilă spiritului conser- vator, niciodată nu cedează. De exemplu, lupta dintre teoriile luminii - crepusculară și ondulatorie - a durat două secole;
- științele nu sunt rupte și independente unele de altele; ele se dezvoltă în legătură unele cu altele ca urmare a legăturii dintre diferite forme de mișcare a materiei.
Revoluția științifică se datorează însă mai ales unor procese interne ale științei, dintre care menționăm:
- continuarea împletirii proceselor de diferențiere și de inte- grare a științei. Diferențierea este un proces de separare a unor domenii dintr-un sistem teoretic și constituirea lor ca domenii specia- lizate, de sine stătătoare, cu obiect, metodă și limbaje separate, proprii. Procesul opus, de integrare, bazat pe interconexiunile dintre științe, constă în împrumutarea reciprocă a metodelor și limbajului în scopul aplicării acestora în cercetarea obiectului altei științe. Acest transfer de metode, legi, obiective și limbaje au ajutat la revoluționarea ramurilor științei și a științei ca sistem coerent;
- astăzi s-a subțiat până la dispariție demarcația dintre științele deductive și inductive; se apreciază că procesul va continua. În acest sens, Rudolf Carnap precizează că „Nu există diferite științe, cu metode esențial diferite sau cu izvoare cu totul diferite de cunoaștere, nu există decât știința”. Din nevoia comunicării permanente dintre științe, astăzi se practică tot mai susținut cercetările științifice interdisciplinare;
- reconsiderarea rolului gândirii teoretice în mișcarea cunoaș- terii științifice spre noi rezultate; gândirea teoretică s-a transformat în cel mai puternic factor de elaborare de idei fundamentale care stau la baza creării unor noi teorii;
- îmbogățirea arsenalului științei cu noțiuni, termeni instru- mentali care vizează direct nu obiectul de studiu, ci însăși cunoașterea lui, crearea de metateorii și metaștiințe;
- tendința de creare de teorii fundamentale care sintetizează cunoașterea din diferite domenii ale științei. Această tendință rezultă din procesul de integrare a științei care, pe lângă rezultate teoretice fUndamentale, a stat la baza soluționării și revoluționării practicii economice și sociale;
- tendința de dezmembrare a obiectului studiat și crearea de relații mai simple studiate și cu ajutorul analizei sistemice. Această tendință își are obârșia în altă tendință, aceea de diferențiere, de separare și specializare a științelor;
- matematizarea și formalizarea cunoașterii științifice, pătrunse de ideea de a pune definitiv capăt momentului intuitiv în cadrul cunoașterii științifice. În acest fel, cercetarea științifică a căpătat un caracter foarte abstract, fiind greu să stabilești întotdeauna conexiunea dintre noțiunile sale și realitatea obiectivă;
- tendința de eliminare a elementului intuitiv din conținutul teoriilor științifice și diminuarea imaginii intuitive a științei, ca urmare a dezvoltării furtunoase a sistemelor de limbaj artificial - matematic;
- se manifestă încă tendința de includere a momentului intuitiv ca instrument de mișcare spre noi construcții teoretice; unii specialiști consideră că lumea a ajuns la saturație cu această formalizare și rigoare logică și tânjește după utilizarea intuiției fără de care nu se poate progresa;
- reconsiderarea rolului experienței; până nu demult, experiența preceda noua construcție teoretică. Astăzi experienței i se rezervă mai ales rolul de verigă în verificarea construcțiilor teoretice.