Știința economică a progresat considerabil în a doua parte a secolului XX, fără a ajunge însă în stadiul unei revoluții științifice, așa cum este cazul într-o serie de domenii ale științelor naturii. A crescut capacitatea științei economice de cunoaștere și de aprofundare a mecanismelor proceselor și fenomenelor economice. Dacă la originile științei economice Jean Baptist Say considera că „economia este știința legilor producției, distribuției și consumului bogățiilor”, astăzi sfera de cunoaștere a acesteia s-a extins continuu, atât în domeniul fenomenelor măsurabile, cât și asupra unor aspecte și laturi mai puțin măsurabile, până nu demult, sau chiar nemăsurabile, calitative. Astfel, astăzi știința economică nu se mai limitează la studiul pieței, integrând și alte conceptualizări și orizonturi mai noi.
În consecință, alături de principiile clasice fundamentale, cum sunt raționalitatea, eficiența, echilibru-dezechilibru, concurența etc., știința
23 economică s-a îmbogățit cu noi concepte și teorii, facilitând apariția noii economii clasice, a noii macroeconomii, la ascensiunea keynesismului și apoi a postkeynesismului, a instituționalismului și, în general, a structuralismului, dând naștere teoriei organizațiilor, economiei convențiilor, teoriei incitației, teoriei echității, teoriei justiției etc. O sferă largă de extindere au căpătat teoria jocurilor și teoria haosului, care încearcă să genereze restructurări majore în știința economică.
Pe baza noilor conceptualizări și teoretizări ale economiei, se conturează și o tendință de reconstruire a științei economice prin accentuarea pluralismului teoretic, se încearcă construirea unui statut de știință pozitivă și extinderea dimensiunii sale normative. Și, cel mai important aspect, este faptul că, pe bazele arătate mai înainte, au sporit atât capacitatea științei economice de cunoaștere, cât și capacitatea ei de influențare și de previziune a fenomenelor economice.