Economie

Gândirea economică din Grecia antică, leagănul civilizaţiei clasice, constituie punctul de pornire al procesului de constituire a ştiinţei economice. Ideile economice apar în cadrul filozofiei politice şi sociale, în prezentarea concepţiei generale cu privire la societate  şi justiţie.

Socrate (cca. 470 - 399 î.e.n.), părintele maieuticii este unul dintre cei mai mari gânditori din istoria omenirii. Deoarece nu a lăsat nimic scris, concepţia sa filozofică este cunoscută prin intermediul operei discipolilor (el este personajul central în scrierile lui Platon şi Xenofon). Principiul fundamental al filozofiei socratice este rezumat de celebra sintagmă Cunoaşte-te pe tine însuţi: pentru a afla adevărul, omul trebuie să se detaşeze de lucruri şi să se întoarcă spre el însuşi.

Socrate poate fi considerat părintele spiritual al delimitării ştiinţei economice de filozofie şi morală. În dialogul dintre Socrate şi Critobul, evocat de Xenofon: "L-am auzit cândva pe Socrate discutând despre economie aşa cum se va vedea din cele ce urmează. Spune-mi, i se adresă lui Critobul, economia presupune anumite cunoştinţe, precum cele medicale, ale fierarului şi ale dulgherului ? Da, aşa cred, răspunse Critobul. Aşa cum este cazul cu meseriile de mai sus, putem oare să determinăm şi cu ce se ocupă economia ? Fireşte. Socot că un om econom e acela care-şi gospodăreşte bine casa şi avuţia personală." Acesta este de altfel partea de început a celei mai cunoscute lucrări a lui Xenofon, "Economicul". Din modul în care este pusă întrebarea reise că, până în acea perioadă, economia nu fusese considerată o ştiinţă de sine-stătătoare. Punerea întrebării ilustrează utilizarea unui procedeu fundamental al filozofiei socratice: ironia.

Xenofon (430-355 î.e.n.) scriitor, filozof şi om politic, discipol al lui Socrate, consacră problemelor economice două lucrări importante, „Economicul” şi „Despre venituri”.

Valoarea practică a concepţiei economice a lui Xenofon este demonstrată şi de faptul că a fost apreciată în Evul Mediu, mai apoi în perioada Renaşterii şi până în zorii apariţiei capitalismului. Importanţa primordială pe care Xenofon o acordă agriculturii este reluată de Quesnay care în "Tabloul economic" pune ca moto următorul pasaj de Xenofon: "Când agricultura prosperă şi celelalte îndeletniciri merg din plin, dar dacă eşti nevoit să laşi pământul în paragină orice altă ocupaţie decade atât pe pământ cât şi pe mare."

Lucrarea „Economicul” poate fi considerată primul tratat de microeconomie, ea descriind regulile gestionării unei gospodării agricole. Prin intermediul spuselor lui Socrate, Xenofon încearcă să dovedească faptul că, în timpul lui, conducerea unei gospodării domestice agrare necesita un ansamblu de cunoştinţe sistematizate.

Conducerea muncii sclavilor, a gospodăriei aparţine proprietarului, iar exercitarea efectivă a conducerii gospodăriei este asumată de cei doi soţi. Sarcinile sunt împărţite pe baza diviziunii muncii, în conformitate cu aptitudinile naturale: „Părerea mea e însă că femeia,  dacă e o soţie şi ogospodină adevărată, are un rol tot atât de important în prosperitatea gospodăriei. Bărbatul, prin activitatea lui, aduce de obicei bunurile necesare în casă, dar femeia, de regulă, e aceea care le gospodăreşte şi nu le lasă să le irosească. Dacă totul e bine orânduit, gospodăria prosperă, de nu, aceasta slăbeşte şi se duce de râpă.” Din acest context rezultă că autorul cultivă ideea egalităţii între bărbat şi femeie, într-o perioadă când aceasta era negată în diferite zone geografice. Această concepţie va avea ecouri mult mai ample atât  în Europa, cât şi în America.

O atenţie deosebită acordă Xenofon nu sclaviei ca instituţie socială, ci folosirii muncii sclavilor, în care scop trebuie avută în vedere menţinerea stării de sănătate a acestora, precum şi crearea condiţiilor prielnice pentru desfăşurarea muncii lor.

A doua lucrare însemnată în plan economic ce aparţine lui Xenofon este "Despre venituri", centrată pe problematica financiară a Cetăţii, aflată în impas în această privinţă. Xenofon face o paralelă între gestiunea veniturilor statului şi cea a veniturilor unei gospodării domestice. Sursele de venit ale Aticii sunt veniturile din meserii, impozitele plătite de meteci9 (impozitul plătit de aceştia se numea metoikion), veniturile din comerţ, precum şi donaţiile. Pentru sporirea acestor venituri, Xenofon consideră că munca sclavilor trebuie organizată la scara Cetăţii, pentru exploatarea minelor de argint. De altfel, este interesul cetăţenilor să investească în aceste mine: „Cei care vor fi avansat bani într-o mină, vor primi un venit de aproape două mine, fară a părăsi oraşul, aceasta fiind categoria cea mai sigură şi mai stabilă dintre veniturile câte există pe lume”, obervă Xenofon.

Platon (428-347 î.e.n.) a avut o dublă glorie: mentor i-a fost Socrate, iar elev Aristotel.

Două dintre lucrările sale, „Republica” şi „Legile”, sunt consacrate în principal chestiunilor politice, conţinând însă şi reflecţii economice, scrieri în care imaginea individualismului inerent manifestării vieţii economice contrastează cu concepţia sa comunitară cu privire la organizarea Cetăţii.

Sistemul său idealist presupune divizarea Cetăţii în trei clase ierarhice10:

1. filozofii, din rândul cărora trebuia să fie aleşi deţinătorii puterii publice (rolul lor era de a face ceea ce este cel mai bine pentru Cetate);
2. războinicii (paznicii), însărcinaţi cu menţinerea ordinii interne şi cu apărarea în faţa pericolelor externe;

3. lucrătorii (agricultorii, meşteşugarii şi comercianţii) care aveau rolul de a produce bunurile necesare întreţinerii primelor două clase, neavând însă dreptul de a ocupa funcţii publice în cadrul Cetăţii.

În legătură cu concepţia economico-politică a lui Platon se impun câteva precizări:

1. Stratificarea socială presupune coexistenţa armonioasă, fiecarea categorie socială respectându-şi menirea, Platon fiind ostil mobilităţii sociale. De altfel, el face analogii foarte sugestive între componentele corpului omenesc şi structura socială şi cea a sufletului: filozofii erau consideraţi sufletul, războinicii – braţele, iar lucrătorii, picioarele; ca şi structura socială, sufletul omului are trei componente: raţiunea-capul, instinctele generoase - inima şi poftele grosolane -stomacul;
2. Activitatea economică din cadrul Cetăţii nu are rolul de a satisface doar nevoile elementare ale membrilor săi; prosperitatea este condiţionată de participarea la schimburile comerciale externe;
3. Activitatea economică a Cetăţii trebuie să fie preponderent agricolă, doar o treime dintre membrii săi trebuind să se dedice comerţului; Platon este ostil negustorilor, despre care afirmă că „infectează” Cetatea cu banii obţinuţi din export. Tocmai de aceea, el consideră necesară reglementarea strictă a micului comerţ: preţul, locul precis unde se vinde şi se cumpără fiecare marfă, salariile meşteşugarilor, profitul comercianţilor.
4. Ostilitatea lui Platon faţă de comerţ nu se datorează naturii acestei îndeletniciri – pe care o consideră utilă – ci faptului că ea dă ocazia oamenilor să-şi satisfacă setea de aur şi argint. De aceea, Platon consideră necesară limitarea întrebuinţării monedelor de metal preţios doar la tranzacţiile cu bunuri necesare satisfacerii nevoilor zilnice, respingând împrumutul cu dobândă (cămătarii „populează Cetatea cu viespi şi săraci").
5. Pe măsură ce se dezvoltă, Cetatea pune accent pe satisfacerea nevoilor de lux. Acumularea bogăţiei, ca scop în sine, este privită de Platon drept o ameninţare la adresa Cetăţii şi de aceea el consideră că numărul optim de locuitori este ... 5040!

Potrivit lui Platon, cetatea dreaptă şi perfectă este aceea construită pe baza unui  principiu fundamental, derivat din practica economică a diviziunii muncii: fiecare trebuie să facă un singur lucru, şi anume cel pentru care este cel mai potrivit. Paznicii, de exemplu, nu deţin proprietăţi şi trăiesc în sânul colectivităţii; ei sunt selectaţi încă din copilărie şi sunt educaţi temeinic (gimnastică, muzică).

După ce analizează diferite sisteme politice, Platon despride două concluzii esenţiale:

1. Evoluţia unui oraş-stat (polis) grecesc tipic urmează de regulă aceeaşi schemă: monarhie (conducerea de către o singură persoană; dacă aceasta nu respectă legile se numeşte tiranie şi  este,  consideră  Platon,  cel  mai  greu  de  suportat;  dacă  legile  şi  datinile    sunt respectate, se numeşte regalitate, fiind cel mai uşor de suportat), urmată de conducerea de către cei puţini, respectiv de către elite, constituite de regulă din cei avuţi (numită aristocraţie când aceştia respectă legile sau oligarhie în caz contrar) şi în final de democraţie (conducerea de către cei mulţi, oamenii de rând; întrucât conducerea este divizată în părţi prea mici la un număr prea mare de indivizi, ea este respinsă de Platon, care totuşi o consideră cea mai bună formă de guvernare dintre cele lipsite de legi; referindu-se la democraţie,    el concluzionează:

„Atâta timp cât toate sunt lipsite de măsură, învinge dorinţa de a trăi în democraţie, dar, atâta timp cât toate sunt în ordine, în ea pare cel mai puţin că trebuie să trăim.”

2. Cea mai bună formă de guvernare este monarhia, supusă unor legi de drept; singura modalitate de a întrerupe ciclul succesiv al celorlalte forme de guvernământ este conducerea Cetăţii de către „regii-filozofi”!

Aristotel (384-322 î.e.n.), născut în colonia ionică Stagira (de unde atibuirea epitetului Stagiritul), încă de la vârsta de 17 ani a studiat la Academia fondată de Platon. Autor al unor scrieri de logică, etică, politică, poetică, retorică, biologie, zoologie, meteorologie şi metafizică, Aristotel reprezintă modelul enciclopedistului prin excelenţă. Profesor înnăscut, şi logician riguros, el a fost chemat de Filip, regele Macedoniei, să devină preceptorul fiului său Alexandru, pe atunci în vârstă de 13 ani.

Gândirea  economică  aristoteliană  îşi  găseşte  expresia  în  două  lucrări     importante: „Politica” şi „Etica nicomahică”.

Aristotel face distinctie netă între economia domestică şi hrematistică: „Economia domestică nu este totuna cu hrematistica, este lucru cert. Căci cea din urmă se ocupă cu producţia, cealaltă cu consumaţia.[...] este rostul celui priceput în hrematistică să cerceteze care sunt mijloacele de a câştiga bani şi proprietăţi.

Prima se bazează, după părerea sa, pe necesitate şi are drept scop agonisirea naturală, strângerea de bunuri naturale limitată de nevoile de consum şi de folosinţă.

Cea de-a doua, dimpotrivă, se întemeiază pe schimb şi are drept scop acumularea infinită a bogăţiei sub forma de bani: „De aceea, se pare că hrematistica se ocupă mai ales cu banii şi că obiectul ei ar fi să poată cunoaşte de unde se pot câştiga cât mai mulţi bani; că ea trebuie să creeze avuţia şi bunăstarea. De aceea se admite adesea că bogăţia constă în belşugul banilor, căci în jurul banilor se învârtesc şi achiziţia şi comerţul.” Aristotel distinge două tipuri de hrematistică:

• hrematistică „necesară”, care ţine de economia domestică şi se ocupă de producerea hranei;

• hrematistică „nebazată pe necesitate”, care are ca scop banul în sine.

Cercetarea hrematisticii, care „nu-şi ia câştigul de la natură”, i-a creat posibilitatea lui Aristotel de a pătrunde mai adânc decât predecesorii săi în analiza mecanismului economic din societatea antică şi de a contribui astfel într-o mai mare măsură la progresul ştiinţei economice. El a înţeles mai bine natura schimbului, a comerţului şi a banilor: „Iar comerţul produce avere nu în chip absolut, ci numai prin transportarea bunurilor. Or, el pare că se îndeletniceşte tocmai cu banii; căci banul este elementul şi ţinta schimbului; iar averea din acest fel de achiziţie este nelimitată.”

Aceasta este doctrina sterilităţii schimbului, care a influenţat gândirea economică a secolelor următoare, din Evul Mediu şi până la fiziocraţi, precum şi pe cea a lui Karl Marx. În acelaşi timp, Aristotel condamnă împrumutul cu dobândă deoarece „banul nu face pui”. Acest argument se regăseşte în doctrina Bisericii, care a marcat multă vreme foarte profund moravurile economice.

Deosebit de interesant apare şi faptul că Aristotel analizează, în afara genezei banilor, şi rolul lor în acumularea bogăţiei. El explică funcţia banilor de mijloc de schimb: „Şi astfel oamenii se învoiră, ca la tranzacţiile comerciale, să dea şi să primească un anumit lucru, care fiind el însuşi folositor, avea avantajul că era lesne de mânuit pentru obţinerea mijloacelor de trai, ca de pildă fierul, argintul şi alte asemenea metale. La început îi determinau valoarea numai după mărime şi greutate, dar în cele din urmă îi întipăriră şi o efigie ca să fie scutiţi de măsurătoare, căci efigia era pusă ca semn al valorii”. Rezultă că Aristotel sesizează faptul că iniţial nu metalele preţioase au îndeplinit rolul de bani. Moneda este, conchide el, „un fel de etalon care, aducând bunurile la o măsură comună, le egalează”. Se pare că Aristotel este primul autor care a evidenţiat trei funcţii ale banilor: etalon al valorii (mijloc de comensurare şi comparare a rezultatelor activităţii economice), mijlocitor al schimbului (funcţia de tranzacţie) şi instrument de rezervă a valorii (funcţia de economisire). Dar moneda prin natura ei nu constituie o bogăţie în sine, ea este doar un semn convenţional şi, din acest punct de vedere, o cantitate de alimente este mult mai valoroasă decât echivalentul greutăţii ei în aur pentru Midas, aflat singur pe o insulă stearpă!

În ceea ce priveşte repartiţia, deşi este de acord cu Platon şi condamnă bogăţia, Aristotel respinge ideea existenţei unui principiu universal care ar asigura justeţea distribuţiei. La aceasta se ajunge însă prin intermediul schimbului în cadrul căruia, în mod voluntar, părţile implicate sunt de acord că este în avantajul lor să deruleze contractele conform cu regulile admise şi respectate în societate.

Aristotel este de părere că cele trei tipuri de relaţii existente în cadrul familiei ca instituţie (soţ-soţie, stăpân-sclav şi părinţi-copii) definesc hotărâtor evoluţia economico- socială.

În concepţia sa, sclavia este absolut necesară, dar existenţa ei este dificil de justificat din punct de vedere moral... Aristotel crede în sclavie ca instituţie naturală („căci averea mai cuprinde sclavii, turmele, banii şi toate acele proprietăţi care se numesc mibiliare”), susţinând totuşi un tratament mai blând pentru sclavi.