INTRODUCERE

Criza este percepută de oameni ca un concept ce descrie o stare de anormalitate, nu este percepută ca începutul unei schimbări. Economiştii percep criza ca pe o fază de tranziţie între două cicluri economice, adică punctual de plecare al unei noi perioade de creştere sau de recesiune.

În orice domeniu de activitate există preocupări privind dereglările care pot să apară în interiorul lui, studiindu-se astfel cauzele, manifestările şi efectele lor. Crizele sunt astfel de disfuncţionalităţi.

Termenul de criză financiară este aplicat, în linii mari, unei varietăţi de situaţii în care unele instituţii financiare sau active pierd brusc o mare parte din valoarea lor. În secolele 19 şi începutul secolului 20, multe crize financiare au fost asociate panicilor bancare şi multe recesiuni au coincis cu aceste panici. Alte situaţii care sunt adesea numite crize financiare includ prăbuşirile pieţei de capital, exploziile altor bule financiare, crizele valutare. Crizele financiare provoacă schimbări imediate în economia reală doar dacă sunt urmate de o recesiune sau de o depresiune.

În evoluţia noastră, crizele pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate pronunţată, însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere.

1. Istoria crizelor în secolele XX şi XXI

În ultima sută de ani, principalele crize au fost:

1907 – „The 1907 Bankers’ Panic” - Criza de pe piaţa bursieră şi din sistemul bancar face ca Trezoreria americană să irosească miliarde de dolari din dorinţa de a salva situaţia. Salvatorul naţiunii avea să fie miliardarul J. Pierpont Morgan. În momentul în care panica a lovit, acesta se afla la o conferinţă în statul Virginia; se întoarce rapid la New York, convocând o reuniune a bancherilor chiar la el acasă, unde se decide crearea unui fond federal de rezervă, care să poată fi folosit de către băncile care se confruntau cu retrageri masive de numerar. După ce deponenţii au înţeles că îşi vor primi banii oricând doresc, panica a încetat. În 1913, Congresul SUA a decis transformarea acestui fond de rezervă în Rezerva (Banca) Federală a SUA (Dobrescu, 2010).

1914 – Criza financiară internaţională provocată de Primul Război Mondial s-a declanşat în momentul în care guvernele SUA, Marii Britanii, Franţei şi Germaniei au decis vânzarea titlurilor emitenţilor străini pentru a putea cumpăra echipamente militare.

1929-1933 – Marea Depresiune interbelică - 24.10.1929 sau “joia neagră” a fost momentul în care începe criza, prin scăderea considerabilă a acţiunilor bursei din New York. Doar în perioada 29.10.1929 – 13.11.1929 au dispărut de pe bursă 30 de milioane de dolari. Până în 1932, consumul şi investiţiile s-au prăbuşit, iar acţiunile listate la bursa din New York au scăzut cu mai mult de 80% din valoarea lor maximă înregistrată înainte de criză. Redresarea s-a produs abia in 1933. Consecinţele: producţia industrială s-a redus în SUA, pe perioada crizei, cu 46%, în Marea Britanie cu 24%, în Germania cu 41% şi in Franţa cu 32%. Potrivit datelor oficiale, în 1933, în 32 de state dezvoltate numărul şomerilor a atins 30 de milioane de persoane, din care 14 milioane numai în SUA (Dobrescu, 2010).

1973 – Criza petrolului - A început la data de 15 octombrie 1973 când ţările OAPEC (Organization of Arab Petroleum Exporting Countries) au decis să stopeze livrările de petrol către SUA şi alte ţări dezvoltate care au acordat sprijin Israelului în războiul de Yom Kippur. A fost pentru prima dată când o resursă naturală a fost folosită pe post de armă, iar ca urmare a embargoului preţul petrolului a urcat extrem de repede de la 3 dolari la 12 dolari pe baril (deci o creştere de 300%) (Velcea, 2010).

1982 – Criza bursei Souk Al-Manakh din Kuwait (Aceste date şi următoarele sunt prelucrate după Dumitru Otovescu, 2010). Această bursă funcţiona în paralel cu cea oficială şi a cunoscut o creştere accentuată a indicilor bursieri, după explozia preţului petrolului din 1973. În anul 1977, bursa oficială din Kuwait a clacat, obligând Guvernul să adopte reguli de tranzacţionare destul de rigide. Această situaţie i-a împins pe jucători spre bursa neoficială Souk AlManakh, care se situa pe locul 3 în lume în privinţa capitalizării. Crahul acestei burse a avut ca efect, cu excepţia unei singure bănci comerciale, falimentul sau naţionalizarea tuturor celorlalte bănci din Kuwait.

1987 - Lunea neagră - 19 octombrie 1987 - Această dată a rămas în istorie drept ziua cu cele mai mari scăderi bursiere din istorie. În 1986, economia SUA a început să dea rateuri, însă cu toate acestea, The Dow Jones Industrial Average (DJIA) şi-a atins maximul în august 1987 ajungând la un nivel de 2722 de puncte, cu 44% mai mult decât a avut la sfârşitul lui 1986. În data de 19 octombrie, bursele s-au prăbuşit, iar DJIA a scăzut cu 22,6% într-o singură zi, companiile pierzând $500 de miliarde din capitalizare.

1994 - Criza din Mexic - În anii dinaintea acestei crize, economia mexicană a crescut foarte mult, iar în condiţiile în care cursul valutar era ţinut strict sub control, dezechilibrele economice creşteau foarte repede. Cu ceva timp înainte de alegeri, Administraţia condusă de preşedintele Carlos Salinas de Gortari a decis să injecteze foarte mulţi bani în economie, în creşterea salariilor şi pensiilor mărind astfel deficitul bugetar până la un nivel nesustenabil. Gortari a pierdut alegerile, iar noul preşedinte Ernesto Zedillo a decis că un control strict al cursului valutar este o greşeală şi, prin urmare, a lăsat moneda naţională să fluctueze liber. Datorită tensiunilor anterioare acumulate în economie, peso s-a devalorizat cu 80% faţă de dolar în doar o săptămână (de la 4 la 7,2 peso pe $). SUA a intervenit rapid prin cumpărarea de peso direct din piaţă şi prin garantarea unui împrumut de $50 miliarde, situaţia revenind la normal peste trei săptămâni când moneda s-a stabilizat la un nivel de 6 peso/dolar.

1997 – Criza asiatică - investitorii străini s-au retras din statele Asiei. Motivul a fost devalorizarea principalelor valute regionale. Bath-ul, s-a devalorizat masiv în momentul în care Guvernul a hotărât să lase cursul liber. Având şi o datorie externă uriaşă, Thailanda aproape că a intrat în faliment iar această criză s-a răspândit rapid în zonă, cuprinzând toată Asia de Sud-Est, inclusiv Japonia. Cele mai afectate ţări au fost Coreea de Sud, Indonezia şi Thailanda, ţări care au fost ajutate de către FMI prin intermediul unui împrumut în valoare de $40 miliarde.

1998 – Criza financiară rusă – Criza financiară din Rusia a fost declanşată iniţial de criza asiatică ce a generat scăderea preţurilor materiilor prime (petrol, gaz, metale), de al căror export Rusia era dependentă în proporţie de 80%. Pe fondul scăderii veniturilor, această ţară s-a văzut în situaţia de a nu îşi mai onora datoriile externe, întrând în încetare de plăţi. Înainte de 1998, Guvernul a emis bonduri pentru a-şi acoperi deficitele, iar în momentul în care aceste bonduri ajungeau la maturitate, acestea se plăteau prin emiterea unor noi bonduri, datoria fiind astfel “rostogolită”. Dobânda plătită de Guvern pentru aceste bonduri ajunsese la un moment dat la 150% pe an. Toată această schemă piramidală a căzut în 13 august 1998 când bursa şi cursul valutar s-au prăbuşit. Economia a început recuperarea în 1999-2000.

1999-2002 - Criza economică din Argentina - În anul 1999 populaţia a început să îşi retragă masiv banii din bănci, să îi transforme în dolari şi să îi transfere peste graniţă, iar în momentul în care Guvernul a îngheţat depozitele pentru un an, situaţia a degenerat în sensul că au avut loc revolte populare extrem de violente, oamenii îndreptându-şi furia spre bănci şi spre companiile americane şi europene care activau în Argentina. Dacă înainte de 1999 cursul valutar era fix (1 peso = 1 dolar), în momentul în care a fost liberalizat, moneda naţională s-a devalorizat de la 1/1 la 4/1. Situaţia s-a normalizat începând cu 2002/2003.

2008 – Actuala criză financiară, monetară şi bancară a început în SUA în trimestrul al II-lea 2008, a ajuns în trimestrul al III-lea în Europa de Vest, iar în trimestrul al IV-lea ajungând în Europa Centrală şi Europa de Est şi în final în Asia. Moduri de manifestare: lipsa lichidităţilor de pe piaţa financiară şi bancară, scăderea semnificativă a valorilor acţiunilor pe piaţa bursieră, câteva falimente importante in SUA, urmate de câteva în Europa.

2. Criza din 2007

Criza financiară a izbucnit oficial, peste Ocean, în data de 15 septembrie 2008, odată cu falimentul băncii de investiţii Lehman Brothers. Deşi până la acel moment autorităţile federale americane mai salvaseră banca de investiţii Bear Stearns şi naţionalizaseră giganţii Fannie Mae şi Freddie Mac, care garantau marea majoritate a ipotecilor din SUA, în data de 15 septembrie sistemul financiar de peste Ocean a „îngheţat“, iar panica s-a răspândit rapid pe burse.  

Mai întâi, Lehman Brothers şi-a cerut protecţia în faţa creditorilor, devenind cel mai mare faliment din istorie, banca de investiţii având active în valoare de 639 de miliarde de dolari. Tot în acea zi fatidică, o altă bancă faimoasă, Merrill Lynch, s-a vândut de urgenţă către Bank of America, iar în ziua imediat următoare, 16 septembrie, colosul AIG – cel mai mare asigurător mondial – era la rândul său îngenuncheat. Deşi au lăsat Lehman să se scufunde, autorităţile SUA şi-au dat seama de gravitatea problemei şi au naţionalizat AIG. Ulterior, Citigroup, la acel moment cea mai mare bancă de pe planetă, a început să aibă probleme şi a fost naţionalizată parţial. Din acel moment, SUA au injectat sume colosale în sistemul lor bancar, inclusiv JPMorgan, Goldman Sachs sau Morgan Stanley primind bani publici.  

Criza a trecut ulterior Oceanul, iar autorităţile din statele Europei au salvat rând pe rând, de la faliment, giganţi ca ING (Olanda), Fortis (Belgia), Royal Bank of Scotland şi Lloyds (Marea Britanie), Commerzbank (Germania) sau UBS (Elveţia).  

Primul stat falit a fost Islanda, care a capotat chiar în toamna anului 2008, din cauza problemelor bancare, iar din 2009 s-a declanşat „tragedia greacă“, statul elen având nevoie de atunci de trei planuri consecutive de salvare şi mai multe sute de miliarde de euro.

La scurt timp după ce valul crizei a trecut Oceanul Atlantic, s-au arătat şi în România primele semne ale crizei. Mai multe uzine şi fabrici îşi încetau temporar producţia sau treceau la concedieri, din cauza scăderii comenzilor la export. Politicienii români, însă, nu recunoşteau nicio criză: economia „duduia“, premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, spunea că românii vor profita de criză ca să îşi cumpere apartamente ieftine în SUA, bugetul pe 2009 era construit pornind de la premisa că economia o să crească cu 6,5%, iar guvernatorul BNR Mugur Isărescu ne spunea în mai 2009 că ţara noastră „a trecut de punctul cel mai de jos al crizei“.  

A urmat, însă, anul 2010, când ţara noastră a trebuit să ia unele dintre cele mai dure măsuri de austeritate: tăierea salariilor bugetarilor cu 25%, scăderea beneficiilor sociale cu 15% şi majorarea TVA de la 19% la 24%.  

Pe scurt, în primii ani ai crizei economia României a scăzut dramatic, după care revenirea a fost greoaie şi abia acum, de doi-trei ani, consemnăm din nou creşteri consistente. Paradoxal este că în 2015 obţinem un Produs Intern Brut cu 200 de miliarde de lei mai mare decât în 2008, cu toate că populaţia activă este cu 800.000 de persoane mai redusă, iar numărul de salariaţi este cu 2,8 milioane mai mic şi moneda naţională este semnificativ depreciată faţă de principalele valute.

Sectorul industrial a fost unul dintre cele mai greu încercate de criza economică. Dacia a oprit în toamna lui 2008 producţia pentru o perioadă, dar în anii următori a dezvoltat o strategie bazată pe exporturi, profitând de programele de tip Rabla din Vestul Europei, devenind în prezent cel mai mare exportator şi cea mai mare companie din România.  

În metalurgie, ArcelorMittal şi-au redus capacitatea de producţie la combinatele pe care le deţine în România. Din 2011, compania a înregistrat mari probleme cu certificatele verzi prin care statul susţine sectorul energiei regenerabile, aceeaşi problemă înregistrând-o şi producătorul de aluminiu Alro. Tot din domeniul metalurgic, grupul rus Mechel s-a retras din România în anul 2012, iar combinatele de la Târgovişte, Brăila, Buzău, Câmpia Turzii şi Oţelul Roşu au intrat, rând pe rând, în insolvenţă.   

În industria chimică, Oltchim înregistra deja probleme în 2008, totul culminând cu privatizarea ratată din anul 2012 cu „investitorul“ Dan Diaconescu. Din 2013, Oltchim este în insolvenţă, statul scoţând de mai multe ori combinatul la licitaţie, dar fără succes. Între timp, compania a reluat producţia, dar funcţionează la 30-35% din capacitate. Compania bifează, acum, o mică performanţă: profit din operaţiuni. Tot în sectorul industriei chimice, grupul InterAgro – patronat de omul de afaceri Ioan Niculae – a primit câţiva ani gaze ieftine de producţie internă, alături de Azomureş. Din 2014 însă, InterAgro a închis producţia la toate cele şase combinate de îngrăşăminte chimice deţinute, din cauza scumpirii accelerate a gazelor.   

În domeniul mineritului, statul a ratat privatizarea Cupru Min în 2012, după ce nu s-a mai înţeles asupra clauzelor contractuale cu canadienii de la Roman Copper, în vreme ce Guvernul Ponta a dorit să resusciteze proiectul aurifer de la Roşia Montană în 2013, dar proiectul a fost abandonat după protestele masive ale populaţiei.  

Criza a adus mari probleme şi în sectorul energetic. Petrom a închis în anul 2009 combinatul chimic Doljchim, iar din 2011 a anunţat că închide şi rafinăria Arpechim Piteşti. În domeniul electricităţii, Strategia Energetică din 2007 estima creşteri puternice ale consumului în România, dar s-a întâmplat fix pe dos din cauza scăderii activităţii industriale.  

Tăriceanu dorea în 2008 realizarea unui colos energetic naţional, pentru ca în anii 2009-2010 Adriean Videanu, ministrul Economiei de atunci, să dorească înfiinţarea a doi giganţi care să includă atât capacităţi hidro, cât şi termo şi mine de cărbune. Planul a căzut după ce autorităţile au pierdut o serie de procese cu sindicaliştii şi Fondul Proprietatea.  

Au fost înfiinţate, însă, Complexul Energetic Hunedoara şi Complexul Energetic Oltenia, dar cele două au mari probleme. Tot în sectorul energetic, Hidroelectrica a intrat în insolvenţă în anul 2012 din cauza contractelor cu „băieţii deştepţi“ şi a secetei, iar Regia Autonomă de Activităţi Nucleare (RAAN) a urmat aceeaşi cale în 2013. Din cauza crizei, investitorii au abandonat rând pe rând marile proiecte energetice susţinute de stat, precum reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă, Tarniţa sau termocentralele de la Borzeşti, Doiceşti, Brăila şi Galaţi. Statul încearcă să revitalizeze acum proiectele de la Cernavodă şi Tarniţa cu investitori chinezi.   

Au venit investitori cu duiumul, însă în sectorul energiei regenerabile, profitând de cea mai generoasă schemă de sprijin din Europa. Statul a ciuntit-o ulterior din cauză că marii consumatori industriali au ameninţat că pleacă, deoarece subvenţiile masive le generau costuri suplimentare.  

CONCLUZII

După cum reiese din istoria crizelor economice mondiale, statele lumii sunt interconectate şi o criză nu loveşte doar o ţară, ci afectează mult mai multe ţări şi sectoare ale economiei mondiale. Fiecare criză e diferită în felul ei şi fiecare criză a „provocat” economia unei naţiuni sau chiar mondială să treacă la un alt nivel de dezvoltare şi de „derulare”.

Criza financiară actuală este feroce, dar istoria arată modalităţi de a evita o altă recesiune importantă. Istoria economică este din nou în vogă. În prima jumătate a anului 2008, preţurile crescute ale petrolului şi a altor mărfuri a reînviat amintiri nefericite precum stagflaţia din anii 1970. Mai recent, intensificarea extraordinară a crizei financiare globale, de la colapsul Lehman Brothers în mijlocul lunii septembrie a adus înapoi un spectru şi mai ameninţător din trecut, Marea Depresiune din anii 1930.

Comparând criza financiară curentă cu cel mai devastator cataclism economic din istoria modernă poate părea o exagerare, dar nu există acum nici o îndoială că actuala criză a devenit cea mai periculoasă de după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu este atât de mult profunzimea crizei în anumite ţări – colapsuri financiare davastatoare au avut loc înainte atât în economii avansate atât şi în economiile emergente – dar persistenţa acesteia de a afecta toate colţurile lumii a creat o ameninţare la nivel mondial a prosperiăţii nemaivăzută în ultimii 70 de ani

Finalizând, cea mai importantă lecţie de la fiecare criză financiară de la Marea Depresiune este de a acţiona devreme, de acţiona agresiv, şi de acţiona cuprinzător pentru a face faţă dificultăţilor financiare.