În sistemul juridic românesc, franciza a fost prima dată definită legal în art. 1 din O.G. 52/1997 privitoare la regimul juridic al francizei, publicată în M.Of. nr. 224/30.08.1997, modificată și completată prin Legea nr. 79/09.04.1998: “ Franciza este un sistem de comercializare a produselor, serviciilor și tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă și continuă între persoane fizice și juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu.”[1]
Partenerii contractului de franciză au o independență din toate punctele de vedere, nu doar financiară, de asemenea, sunt lăsate în afara definiției elementele esențiale ale francizei: însemnele de atragere a clientele, know-how-ul și asistența tehnică și comercială. Pentru a suplini carențele arătate, legiuitorul într-o tehnică legislativă a introdus o parte dintre elementele definitorii ale francizei în definițiile date partenerilor contractuali – francizorul și beneficiarul – iar altele sunt prezentate o dată cu obligațiile părților.
Prin Legea 79/1998 – pentru aprobarea și modificarea O.G. 52/1997 – definiția francizei a fost modificată și completată: “Franciza este un sistem de comercializare – bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice și juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.”[2]
O definiție legală cuprinzătoare, în masură să configureze contractual de franciză, față de alte contracte de distribuție, licențe sau cesiuni – își găsește utilitatea atunci când legea le impune părților o anumită conduită. Doctrina a definit în mod constant franciza reliefând elementele specific acesteia, existând mai multe definitii printre care: “Acordurile de franciză constau, esențial, în licențierea drepturilor de proprietate industrial sau intelectuală relative la mărci, emblem sau know-how care pot fi combinate cu restricții asupra livrărilor sau cumpărătorilor de produse.” Într-o altă lucrare “a franciza înseamnă a permite altora să reușească cum noi am reușit, a reitera o reușită.”
Legea francizei în Statele Unite ale Americii
Legea referitoare la franciză este una complexă. Există legi federale care reglementează franciza, dar există și legi de stat care reglementează franciza. Aceste legi nu sunt uniforme și variază de la stat la stat.
Franciza este reglementată de către US Federal Trade Commission (FTC), dar și de către diverse agenții de stat. Regula se aplică de FTC peste tot în Statele Unite ale Americii. Legea francizei unui stat se aplică de regulă în următoarele cazuri:
- oferta sau vânzarea unei francize se face în statul respectiv sau
- franciza va fi amplasată în stat sau
- francizatul este rezident al statului respectiv.
În conformitate cu articolul FTC există 3 elemente ale unei francize[3]:
- Marca comercială – francizatul are dreptul de a distribui bunuri și servicii care poartă marca francizorului, marca de servicii, denumirea comercială, logo-ul sau orice alt simbol comercial din cadrul acelei francize.
- Controlul semnificativ sau asistența – francizorul are un control semnificativ sau îi furnizează metoda de lucru francizatului.
- Necesarul de plată - francizatul trebuie să-i plătească francizorului (sau unui afiliat al acestuia), cel puțin 500$, fie înainte sau la un termen de 6 luni de la deschiderea afacerii. Această plată include partea francizatului care îi dă dreptul francizorului de a fi francizat. Acestea includ taxele de franciză, redevențe, taxe de instruire, plăți pentru servicii și plăți de vânzare a produselor.
În SUA se plătește o taxă de înregistrare a francizei, aceasta variază în funcție de stat cea mai mare taxă fiind de 750$ în New York și cea mai mică în Hawaii și este de 250$ aceasta se plătește la FTC.
De exemplu, în Dakota de Nord este ilegal pentru un francizor să rezilieze un contract de franciză, fără un motiv întemeiat. Acest motiv întemeiat ar putea fi:
- francizatul este în situație de insolvență sau în stare de faliment
- francizatul abandonează voluntar operațiunile sale
- este condamnat pentru o infracțiune cu privire la operațiunile de franciză sau acest nu se conformează în mod substanțial obligațiile sale în temeiul contractului de franciză.
Legiile din Statele Unite îi dau oportunitatea francizatului să își poată reveni dintr-o anumită situație întâmplată în cadrul francizei, dar există și excepții precum: abandonul voluntar, falimentul sau condamnarea penală.
Părțile în tranzacția tip franciză:
Francizorul trebuie să pună la dispoziție un format complet al afacerii care să includă numele, imaginea și impactul corporației, dovada testării lui anterioare, know-how-ul, serviciul de training și suport.
Francizorul:
Conform art.1, alin.1, litera b) din OG. nr. 52/1997, modificată prin Legea nr. 79/1999 “Francizorul este un comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie executate pe o perioadă cel puțin egală cu durata contractului de franciză;
- confer dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu; asigură beneficiarului o pregătire inițială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
- utilizează personal și mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării și inovației, asigurând dezvoltarea și viabilitatea produsului.”[4]
Activitățile care se desfăsoară în regimul de franciză sunt în principal niște activități comerciale, dar există o tendință spre extinderea conceptelor francizabile și în zonele necomerciale, spre exemplu: consultanța, avocatură, metode de învățământ sau agricultură. Chiar dacă obiectul de activitate al beneficiarului este unul comercial sau necomercial, obiectul contractului de francizor este același – exploatarea francizeri. Însă, francizorul, va fi comerciant dacă alături de exploatarea francizei, prin intermediul contractelor de franciză, va executa, chiar el însuși, într-un mod direct, o activitate comercială prin obiectul său.[5]
Beneficiarul sau francizatul:
Conform ordonanței, acesta, este un comerciant, fie persoană juridică sau fizică, care este selecționat de francizor și care aderă la principiul omogenității rețelei de franciză, asa cum este definită de francizor. Legea nu aduce nici o limitare acestei forme, cea de exercitare a comerțului prin intermediul acestui tip de tranzacție, beneficiarul fiind liber să aleagă între forma asociată, ca persoană juridică, sau pe cea individuală, ca persoană fizică.
Beneficiarul este selectat de cele mai multe ori de către francizor în urma unor schimburo de informații reciproce prin care francizorul informează beneficiarul asupra conținutului și a condițiilor francizei, iar pe de altă parte, beneficiarul oferă francizorului informații asupra capacității sale financiare, dar și asupra capacității sale de a exploata în bune condiții franciza.
Know-how-ul este un pachet de informații practice, care este nebrevetat și care rezultă din experiența francizorului și care este testat de acesta, dar trebuie să fie secret, substanțial și identificabil.[6] Este secret fiind o combinație precisă a elementelor sale, dar nu trebuie să fie cunoscut și ușor accesibil. Substanțial: pentru că include informații privind vânzarea bunurilor, prezentarea mărfurilor pentru vânzare, metode de a negocia cu clienții, dar si un management administrative și unul financiar. Identificabil – pentru că descrierea know-how-ului poate fi înscrisă în contractual de franciză sau aceasta poate fi stipulată întru-un contract separat.
[1] Art. 1 din O.G. 52/1997 privitoare la regimul juridic al francizei, publicată în M.Of. nr. 224/30.08.1997, modificată și completată prin Legea nr. 79/09.04.1998
[2] Legea 79/1998 – pentru aprobarea și modificarea O.G. 52/1997 – definiția francizei a fost modificată și completată
[3] http://franchiselaw.net/startups/usfranchiselawbasics.html
[4] Conform art.1, alin.1, litera b) din OG. nr. 52/1997, modificată prin Legea nr. 79/1999
[5] L. Tăchiciu, Tranzacții comerciale: note de curs, Ed. Gruber, București, 2003, pag. 190
[6] L. Tăchiciu, Tranzacții comerciale: note de curs, Ed. Gruber, București, 2003, pag. 192