Ideea scutirii fiscale nu este deloc nouă. Istoricii amintesc de înţeleptul Platon, care folosea o campanie non-profit pentru a-şi finanţa celebra-i Universitate, în Grecia antică.
Tot în această perioadă, micile insule vecine cu Atena, stocau mărfurile aduse pe mare sau care plecau pe mare pentru a evita impozitul de 2 % asupra importurilor respectiv exporturilor, perceput de cetate.
În perioada de înflorire a Imperiului Roman insula grecească Delos era folosită de romanii înstăriţi pentru a evita în mod legal plata de dări impozite şi alte taxe prevăzute de legislaţia latină.
Britania romană folosea la începutul mileniului societăţi pe care astăzi le-am numi offshore.
În timpul evului mediu, proprietarii de pămînt impuneau taxe abuzive sau nenumărate restricţii şi limitări fiscale. Se găseau însă destule modalităţi de a eluda fiscalitatea ridicată prin aşa numitele trusturi. Scopul acestora erau şi de a păstra intactă proprietatea familială sau de a proteja tranzacţiile comerciale, însă aceste înlesniri erau doar apanajul celor cît de cît înstăriţi.
În secolele XVI – XVIII, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucît comerţul efectuat prin porturile sale era supus la obligaţii fiscale şi restricţii minore. În anul 1889, Bank of Nova Scotia din Canada, a doua ca mărime din ţară, a deschis un birou în Jamaica. Astfel, clienţi săi beneficiau de avantajele fiscale şi financiare acordate de această ţară pentru operaţiunile de comerţ internaţional.
După cel de-al doilea război mondial, numărul şi importanţa paradisurilor fiscale creşte datorită avantajelor pe care le oferă: impozite mici (sau chiar zero) pe venit, secretul operaţiunilor bancare şi rapiditatea acestora, evitarea dublei impuneri.
Un fenomen interesant s-a putut observa într-un anumit colţ al lumii. Imperiul Britanic era pe cale să se prăbuşească (creşterea sarcinilor fiscale a adus prejudiciu atît persoanelor fizice cît şi companiilor). Din ce în ce mai multe colonii şi teritorii independente de imperiu îşi revendicau autonomia şi independenţa. Acestea, odată cu dobîndirea independenţei de Londra pierd imensele sume cu care imperiul a susţinut aceste zone. Autonomia acestor teritorii a implicat şi organe legislative şi executive proprii şi politică fiscală proprie. Cu alte cuvinte autonomia înseamnă legi proprii şi regim propriu de impozitare. Aceste noi state independente trebuiau să găsească metode prin care să atragă capital, suplinind finanţarea britanică pierdută o dată cu dobîndirea autonomiei. Aşa s-au format zonele cu fiscalitate redusă cunoscute sub denumirea de paradisuri fiscale.
Dintre factorii care au contribuit la apariţia şi dezvoltarea paradisurilor fiscale se numără:
- scăderea încrederii în instituţiile financiare locale,
- neîncrederea în agenţiile guvernamentale şi
- nevoia de intimitate.