INTRODUCERE

Actualitatea și importanța temei. În zilele noastre, majoritatea populaţiilor globului trăiesc într-o sărăcie continuă, cu mult mai rea decât orice alt fenomen experimentat de locuitorii aşa-ziselor ţări „dezvoltate", în cele mai acute momente al recesiunilor. într-adevăr, cel mai izbitor aspect legat de sistemele economice întâlnite astăzi în lume este acela că unele funcţionează cu mult mai bine decât altele. Deşi nu există un instrument general acceptat prin intermediul căruia să putem compara cu claritate şi fără echivoc performanţele unor sisteme economice diferite, pentru a decide dacă economia canadiană funcţionează mai bine decât cea a Statelor Unite, a Norvegiei mai bine decât cea a Suediei sau a Elveţiei mai bine decât toate la un loc. Nu avem nevoie de determinări sofisticate ale performanţei pentru a şti că economia fiecăreia dintre statele menţionate funcţionează cu mult mai bine decât sistemele economice din Etiopia, Albania, Bangladesh sau zeci de alte naţiuni dominate de sărăcie din lumea noastră.

Un sistem economic reprezintă un sistem social prin inter­mediul căruia indivizii cooperează în vederea creării şi utilizării resurselor, spre a-şi satisface unii altora dorinţele. De ce unele sisteme au realizări mai mari decât altele? Aceasta este tema pre­zentului capitol. Fireşte, unele naţiuni încep cu mai puţine resur­se naturale decât altele. Dar dotarea diferită în privinţa acestora nu poate fi punctul de pornire pentru explicarea diferenţelor enorme în ceea ce priveşte avuţia şi bunăstarea dintre bogatul Singapore şi săraca Indie, sau dintre bogata Elveţie şi săraca Ni- gerie. Nici densitatea populaţiei nu poate explica toate sau măcar majoritatea diferenţelor observate dintre avuţia unor naţiuni şi sărăcia altora. Cei 37.000 km² ai Olandei găzduiesc 16 milioane de locuitori, fiind cu mult mai încăpători decât cei 45.000 km² ai Estoniei, locuiţi de a zecea parte din numărul de indivizi amintit mai înainte - ca să nu mai amintim de faptul că locuitorii Olandei şi-au creat o parte substanţială a teritoriului în care trăiesc.

Scopul și obiectivele tezei constă în cercetarea eoretico-practică, descrierea avuției națiunilor ca proces de globalizare și creștere economică,

În realizarea scopului menționat relevă determinarea următoarelor obiective:

1. delimitarea aspectelor conceptuale privind bogăția și sărăcia;
2. redarea datelor istorice;
3. identificarea surselor creșterii economice;
4. caracteristica investițiilor străine;
5. identificarea capitalului uman ca sursă a bogăției;
6. estimarea potențialului combustibiului ca sursă în mințile noastre;
7. analiza indecelul libertății economice;
8. determinarea potențialului de dezvoltare a drepturilor de proprietate privată;
9. analiza experienței asiatice și în afara Asiei;
10. analiza procesului de globalizare: speranțe și deziluzii;
11. analiza opiniei publice;
12. estimarea puterii intereselor speciale;
13. comparrarea controversă legată de externalizarea producţiei: lozincă vs. analiză
14. determinarea Dificultatății comparaţiilor internationale care implică PIB-ul;

Metodologia cercetării științifice a lucrării se bazează pe aplicarea diverselor metode de cercetare, acordându-se prioritate metodei dialectice, ca suport universal a gnoseologiei materiei cu elementele ei componente: analiza, sinteza, inducția și deducția, metoda monografică, metoda tabelară, metoda grafică, metoda de comparație, clasificare etc.

Volumul și structura tezei. Referatul este structurat din: introducere, 16 paragrafe, concluzii, bibliografie.

Cuvinte-cheie: globalizare, strategie națională, forță de muncă, Produsul Intern Brut, creștere economică..

1.      Cine este bogat şi cine este sărac?

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, cunos­cută mai bine sub denumirea de Banca Mondială, publică regulat un studiu intitulat World Development Report, în cuprinsul căruia încearcă să prezinte rezumativ performanţa sistemului economic al fiecărei ţări. Aceasta grupează ţările pe trei categorii: cu venit naţional ridicat, cu venit naţional mediu şi cu venit naţional re­dus.

In rândul ţărilor cu venit naţional ridicat sunt incluse: Statele Unite, Canada, naţiunile Europei Occidentale, Israel, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Singapore, o mână de state care au ajuns bogate datorită vânzărilor de pe­trol, cum ar fi Brunei, Kuwait, Qatar şi Emiratele Arabe Unite şi alte câteva ţări foarte mici care sunt sau au fost până de cu­rând colonii ale unor ţări mai mari şi mai bogate, cum sunt, de exemplu, Guyana Franceză, Antilele Olandeze şi Guam.

Mult mai mare este numărul statelor considerate de Ban­ca Mondială ca având venit naţional redus, ale căror econo­mii generează un PNB/locuitor anual mai mic de 1.000 dolari SUA. Intre acestea se regăsesc China şi India, care luate îm­preună găzduiesc 3/8 din populaţia lumii şi 2/3 din populaţia din ţări cu venit naţional redus, precum Pakistan, Bangladesh, Myanmar (Birmania), Cambodgia, Laos, Vietnam, republicile mai sărace desprinse din fosta URSS, Albania şi aproape toată Africa Centrală.

Economiile cu venit naţional mediu sunt cele din America Latină, din Mexic până la extremitatea de sud a continentului sud-american (fără Nicaragua, Honduras, Haiti şi Guyana, care au venit naţional redus), Africa de Sud şi de Nord, cea mai mare parte a ţărilor din Orientul Mijlociu, din Grecia şi Turcia, până în Iran şi Arabia Saudită, ţările din centrul şi estul Europei care au făcut parte din imperiul sovietic până în 1989, majoritatea re­publicilor fostei URSS, plus Thailanda, Malaezia, Indonezia şi Filipine.

Criteriul utilizat de Banca Mondială pentru clasificarea fie­cărei ţări este produsul naţional brut pe cap de locuitor, care rezultă din împărţirea PNB la totalul populaţiei. întrucât cei care măsoa­ră venitul şi producţia totale ale naţiunilor lumii pun accent pe produsul intern brut, iar produsul naţional brut este în cele mai multe cazuri identic cu PIB-ul, ne vom concentra asupra acestuia din urmă pentru a explica semnificaţia şi limitele acestui criteriu de evaluare a bogăţiei sau a sărăciei.

2.      Date istorice

În 2006, produsul intern brut pe cap de locuitor în Statele Unite era de 37.791$. în India era de 2.122$, reprezentând mai puţin de 5,6% din valoarea aferentă SUA. în 2006, PIB-ul SUA era de peste 742 de ori mai mare decât nivelul înregistrat în 1820. în India, PIB-ul anului 2006 a fost de aproape 26 de ori mai mare decât în 1820'. Diferenţa o face creşterea economică. în Statele Unite, rit­mul acesteia a fost de peste 3%/an, de-a lungul acestor 185 de ani; în aceeaşi perioadă, în India, creşterea economică a fost neglijabi­lă. De ce au fost atât de diferite experienţele acestor două ţări?

În unele cercuri, răspunsul corect este exploatare. Creşterea economică depinde de existenţa unui surplus iniţial care poate fi investit într-un capital productiv. Se crede că ţările bogate ale lumii s-au folosit de supremaţia militară pentru a subjuga ţări cu mai puţină putere din Asia, Africa şi America Latină, sărăcind popoarele cucerite şi folosind surplusul extras pentru impul­sionarea propriilor economii. Este adevărat că, într-o vreme în care ţările Europei au intrat în contact cu restul lumii, „superi­oritatea în materie de forţă s-a întâmplat să fie atât de mare de partea europenilor, încât aceştia au fost împuterniciţi să comită, fără teama de a fi pedepsiţi, orice fel de nedreptate în acele ţări îndepărtate". Acestea sunt cuvintele lui Adam Smith, nu ale lui Karl Marx. Dar Smith a observat, de asemenea, că nedreptăţile lor erau amestecate cu o doză mare de „nebunie", şi credea că Marea Britanie, cea mai ambiţioasă dintre puterile colonizatoare, risipea mai multe resurse pe întreţinerea imperiului decât pu­tea spera că va recupera vreodată. Probabil că avea dreptate. Un motiv important al căderii imperiilor europene după cel de-al Doilea Război Mondial a fost acela al puţinelor beneficii evidente obţinute de puterile colonizatoare.

O obiecţie fundamentală faţă de exploatare, văzută ca o ex­plicaţie generală a puternicului contrast existent astăzi între naţi­unile bogate şi cele sărace, se naşte din faptul că unele dintre cele mai sărace ţări ale lumii, precum Etiopia, nu au fost niciodată cucerite sau colonizate, iar unele dintre cele mai bogate ţări, cum este Elveţia, nu au fost niciodată în postura cuceritorilor sau a colonizatorilor. Puterea militară pare să fi fost mai degrabă efectul, nu cauza creşterii economice. Totuşi, creşterea economică a fost, fără îndoială, pentru prima dată descoperită şi inventată în Europa Occidentală. Atunci când, în 1848, Marx şi Engels sărbă­toreau succesele „societăţii burgheze" în materie de producţie, comparativ cu secolul precedent, aceştia aveau în vedere aproape exclusiv ceea ce s-a întâmplat în Europa şi în prelungirile sale, în Statele Unite, în Canada şi în Australia. în afara acestor ţări, creşterile PIB-ului pe cap de locuitor fuseseră destul de neînsemnate.

Din 1848, creşterea economică s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii, iar în sfertul de secol care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, fiecare continent a experimentat, cel puţin pen­tru o vreme, ritmuri impresionante ale creşterii economice. Intre anii 1950 şi 1973, rata medie anuală a creşterii produsului intern brut la nivel mondial a fost calculată la 4,9%. Atunci când ajus­tăm această valoare, ţinând cont de creşterea demografică din acea perioadă, rata medie anuală de creştere a PIB-ului per că­piţă atinge foarte impresionanta cifră de 2,9 procente, suficient de mare pentru a dubla aproape venitul mediu real al populaţiei lumii în doar un sfert de secol. Dar anii 1950-1973 au fost excep­ţional de propice pentru creşterea economică. După 1973, eco­nomiile Americii Latine au încetinit considerabil ritmul, iar cele din imperiul sovietic şi din Africa au înregistrat un ritmuri de creştere economică mai reduse decât cele ale creşterii populaţiei, aşa încât veniturile medii pe cap de locuitor s-au redus de fapt în respectivele ţări. în Europa şi în vlăstarii săi, creşterea economică a continuat în general la rate cel puţin suficiente pentru dublarea venitului pe cap de locuitor de-a lungul unei jumătăţi de secol, în timp ce în Asia - până la crizele anilor '90 - ratele medii ale creş­terii economice au fost destul de ridicate pentru a dubla venitul real per capita în mai puţin de un sfert de secol.

3.      Sursele creşterii economice

Fenomenul fără precedent al creşterii economice susţinute a apă­rut în istoria umanităţii pentru că unele ţări ale lumii au reuşit să creeze condiţii în care marea majoritate a populaţiei lor să se poată specializa şi participa la schimb. Precondiţia esenţială era şi este ordinea socială stabilă, în care domnia legii este bine în­cetăţenită, aşa încât indivizii pot iniţia proiecte având suficientă încredere că vor fi capabili să se bucure de rezultatul muncii lor.

Un mod de a judeca aceste lucruri este acela de a conside­ra că dezvoltarea economică depinde în fapt de trei chestiuni: oameni, resurse şi instituţii. Totuşi indivizii sunt cu adevărat factorul care trebuie tratat ca atare. Ne-ar plăcea ca oamenii să fie mai prietenoşi şi mai amabili, dar nu prea putem controla aceste lu­cruri. De asemenea, nu avem control direct asupra înzestrării cu resurse naturale. Putem spera la o vreme mai bună şi la un sol mai productiv, dar acestea nu sunt determinate în mod direct de alegerile noastre. Dar avem un oarecare control asupra instituţi­ilor care guvernează modul în care interacţionăm unii cu alţii şi cum utilizăm resursele. Acesta este motivul pentru care institu­ţii fundamentale (cum este domnia legii), nu dotarea cu resurse naturale sau nivelul investiţiei în capitalul uman sunt esenţiale pentru dezvoltarea economică. Aceste instituţii furnizează regu­lile jocului în baza cărora interacţionăm şi obţinem câştiguri de pe urma schimburilor.

O altă condiţie esenţială este posibilitatea de a supune schim­bului atât bunurile, cât şi ideil.e la un cost redus. Specializarea nu poate avea loc dacă oamenii nu pot face comerţ şi nu vor putea de­rula schimburi în cazul în care costul transferării bunurilor este mai mare decât câştigurile potenţiale de pe urma tranzacţiilor. Schim­bul de idei este şi el important, poate mult mai important decât îşi puteau da seama Adam Smith sau alţi economişti timpurii. Geo­grafia europeană era astfel un factor major de alimentare a creşterii economice. Numeroasele porturi funcţionale situate de-a lungul unor ţărmuri întinse şi numeroasele fluvii ce traversează câmpii, menţinute în stare navigabilă în timpul anului prin topirea zăpezii de pe versanţii muntoşi, au permis populaţiei europene să comer­cializeze bunuri şi idei pe suprafeţe întinse şi cu costuri reduse.

Specializarea în mai multe domenii nu poate progresa prea mult fără acumulare de capital suplimentar. Cei care produc bu­nuri în folosul altora, pe care în general nu-i cunosc şi care adesea locuiesc la distanţe mari, trebuie să fie în stare să supravieţuias­că în perioada mereu interminabilă dintre începutul procesului de producţie şi obţinerea venitului din vânzarea acelor produse. Prin urmare, creşterea economică presupune acumularea unor stocuri de bunuri de consum care să vină în ajutorul producăto­rilor de-a lungul perioadei de producţie, bunuri care joacă rol de capital, întrucât cresc rata producţiei viitoare.

De asemenea, acumularea de capital aduce o contribuţie evidentă şi importantă la creşterea economiei prin multiplicarea puterii de muncă. Nimeni nu are nevoie să i se spună că buldoze­rele pot îndepărta o cantitate mai mare de pământ decât oamenii cu lopeţi. Ceea ce s-ar putea să nu fie la fel de evident este faptul că acumularea de capital este un proces deopotrivă calitativ şi cantitativ. Una dintre cele mai importante consecinţe ale specia­lizării este inovaţia în domeniul tehnicii, care implică faptul că o ţară care îşi sporeşte stocul de bunuri de capital nu doar adună mijloace suplimentare de producţie, ci unele mai puternice. De-a lungul timpului, maşinile suplimentare de îndepărtare a pămân­tului tind să fie mai eficiente.

S-ar putea ca inovaţia tehnică să fie de fapt cea mai puternică dintre forţele care dau impuls creşterii economice. Să luăm, de exemplu, sistemul de transport, despre care deja am amintit că reprezintă un factor important în procesul creşterii economice. Cum procedau lociutorii Statelor Unite ca să transporte mărfuri, idei şi persoane în anii 1800? într-un ritm foarte lent, după stan­dardele de astăzi. Dacă trebuiau parcurse distanţe lungi, aproa­pe orice funcţiona pe bază de aburi. Construirea de drumuri costa scump. Acestea trebuiau să traverseze râuri şi munţi şi să rămână practicabile în caz de ninsoare sau noroi, pentru a trans­porta bunuri şi persoane. Cu toate acestea, între anii 1800 şi 1870, acumularea de capital în transporturi nu a însemnat în primul rând vapoare şi canale navigabile, ci mai degrabă şine de cale ferată, locomotive şi material rulant, care transportau mărfurile mult mai rapid pe unitate de capital. Inovaţia din domeniul teh­nicii a fost astfel încorporată în capitalul suplimentar acumulat de indivizi. Până în 1940, motorul cu ardere internă a dat un alt mare impuls productivităţii unei unităţi de capital noi în trans­porturi, menit deplasării bunurilor în diferite locaţii. Cât despre capitalul constituit din maşini care transportă persoane şi idei în zilele noastre, suntem cu toţii obişnuiţi cu avionul cu reacţie şi cu internetul şi cu neta lor superioritate în orice privinţă atunci când le comparăm cu echipamentele anilor 1800 sau chiar 1940.

Rolul major al progresului tehnic în impulsionarea creşterii economice arată înspre avantajul de care s-au bucurat unele ţări care au stat în umbra liderilor. Inovaţia tehnologică nu pică din cer; ea este creată de interacţiunile dintre indivizi, în încercarea lor de a susţine proiecte care sunt de interes pentru ei. Naţiunea care ocupă primul loc în clasamentul mondial în materie de progres tehnic trebuie să descopere căi mai bune de a face lucrurile pe cont propriu, procesul de descoperire generând în mod inevitabil cos­turi, inclusiv cele aferente comiterii de erori. Totuşi, naţiunile situ­ate pe locurile imediat următoare, mai ales cele aflate la o oarecare distanţă, pot evita aceste costuri. O ţară săracă, cu puţin capital în dotare, care încearcă la sfârşit de secol XX să-şi mărească produc­ţia, adică venitul, nu trebuie să parcurgă toate stadiile tehnologice derulate de-a lungul istoriei, ci poate trece imediat de la care trase de boi şi drumuri murdare, la camioane pe motorină şi autostrăzi din beton. Acesta este marele avantaj al rămânerii în urmă. Ţările sărace pot avea ritmuri de creştere economică mult mai rapide de­cât cele înregistrate de ţările bogate în trecut prin simpla aplicare a lecţiilor învătate de lideri, numai că Ia un cost ridicat.

4.      Investiţiile străine

Totuşi, capacitatea ţărilor sărace de a face acest lucru va depinde de un număr de factori. Dată fiind situaţia primitivă de la care pornesc, nu vor fi în stare să-şi producă bunurile de capital complexe care le pot creşte productivitatea. Aşa că vor trebui să le importe. Vor avea ele mijloacele de a importa bunurile de capital pe care le doresc? Ce pot ele oferi în schimb? Pentru că sunt sărace, au prin definiţie un surplus foarte mic pe care îl pot exporta în vederea obţinerii mijloacelor de a importa. Este posibil ca vreun surplus pe care ele îl pot genera să fie parte a cererii în ţările din care vor să importe? Cererea ar fi suficientă pentru a crea termeni de schimb favorabili? Ce bunuri produse de ţările sărace sunt dorite de cele bogate? Deşi răspunsul care apare imediat în mintea multor oa­meni este „materii prime", puţine ţări sărace deţin cu adevărat cantităţi substanţiale de minerale sau alte materiale care să aibă suficientă cerere în străinătate astfel încât să genereze încasări din exporturi cu care să se achiziţioneze bunuri de capital noi. Sau, dacă chiar au resurse, cel mai probabil le lipsesc cunoştinţele şi echipamentele necesare exploatării lor Ia un cost suficient de re­dus pentru a le permite vânzări profitabile în străinătate.

Acesta este punctul în care intervin investiţiile străine. Inves­titorii din ţările bogate pot împrumuta ţărilor sărace mijloacele cu care pot achiziţiona bunurile de capital dorite. Vor dori ele să facă lucrul acesta? Da, dacă randamentele probabile ale unor asemenea investiţii, ajustate cu gradul de risc, le depăşesc pe cele ale unor investiţii alternative. De vreme ce o ţară aflată în procesul de redu­cere a decalajului tehnologic are şansa de a avea o creştere econo­mică rapidă, randamentele investiţiilor efectuate într-o ţară săracă ar trebui să fie la fel de mari. Din păcate, riscul unor asemenea investiţii este, de asemenea, destul de ridicat în multe cazuri. Pe lângă riscurile mari, caracteristice procesului de derulare a unor investiţii într-o ţară nedezvoltată din punct de vedere economic, cauzate de incertitudinea asociată accesării imediate a unor resur­se complementare şi considerate normale, în multe cazuri trebuie să le adăugăm pe cele generate de instabilitatea politică.

O parte din riscul politic va rezulta din ostilitatea automată manifestată de atât de mulţi oameni faţă de investitorii străini, mai ales cei care plasează capital în ţări sărace. Randamentele investiţiilor sunt privite adesea ca o „scurgere" a resurselor ţă­rilor sărace în care acestea sunt derulate, mai ales dacă inves­titorii provin din ţări bogate. Asemenea atitudini pot conduce cu uşurinţă la politici guvernamentale care confiscă investiţiile străine parţial sau în întregime, prin schimbarea regulilor jocu­lui. Indivizii şi corporaţiile care conştientizează existenţa unor asemenea riscuri politice sunt cu atât mai refractari în privinţa utilizării capitalului într-o asemenea direcţie - cu excepţia situa­ţiilor în care pot încheia un acord care să-i plaseze în tabăra celor cu risc redus! Guvernele care au în frunte dictatori sau oligarhi sunt adesea înclinate să suprime nemulţumirea populară şi chiar să garanteze privilegii speciale investitorilor străini, dacă aceştia sunt dispuşi să împartă randamentele investiţiilor lor cu oficiali guvernamentali corespunzători. Acesta este unul dintre motivele majore pentru care, atunci când unele ţări sărace chiar înregistrează creştere economică, beneficiile care decurg din ea se în­dreaptă adesea către un număr mic de indivizi privilegiaţi, fără a ajunge la populaţie.

Incapacitatea de a genera capitalul necesar dezvoltării în cadrul economiei naţionale, refuzul investitorilor străini de a-1 furniza fără a se aştepta la randamente ridicate şi relaţiile corup­te care se nasc uneori între aceştia şi unii demnitari au făcut pe multe ţări sărace să solicite investiţii din partea guvernelor unor ţări bogate, iar nu de la indivizi sau corporaţii. Totuşi, şi această chestiune ridică probleme. Ce ar determina guvernul unei ţări bogate ca cel al Statelor Unite să investească într-o ţară săracă? Impulsurile caritabile pot sta la baza unor politici guvernamentale? Guvernele au vreodată impulsuri caritabile? Care sunt motivele reale din spatele unei intenţii declarate de a acţiona caritabil atunci când guvernul joacă rolul actorului chipurile filantropic? Care ar fi quid pro quo-ul real? Ce-şi doresc demnitarii care extind sprijinul financiar de la oficialii guvernamentali care-1 primesc? Ce vor face guvernele unor naţiuni bogate şi probabil puternice atunci când termenii ajutorului lor implicit sau explicit nu sunt respectaţi? Sprijinul interguvernamental reprezintă reţeta unui eventual amestec în treburile interne ale altor ţări?

Cei care cred că aceste probleme pot fi soluţionate prin acor­darea sprijinului financiar extern prin intermediul unor instituţii internaţionale trebuie să se uite cu atenţie la activitatea acestora, la cea a Băncii Mondiale de pildă, care nu a reuşit să elimine complet dificultăţile şi dilemele asociate acordării sprijinului in­terguvernamental. Toate aceste întrebări apar chiar înainte de a ne pune problema dacă guvernele sunt instituţiile cele mai în mă­sură să controleze direcţia investiţiilor. Cum vor aloca guvernele ţărilor sărace resursele încredinţate sau împrumutate lor la rate ale dobânzii subvenţionate? Vor distribui capitalul acelor partide care îl pot utiliza în cel mai eficient mod? Cum vor şti care sunt acele partide? Câtă încredere putem avea că nu se va instaura co­rupţia la acest nivel? Risipa şi corupţia au apărut destul de des în asemenea situaţii, încât au ridicat multe suspiciuni cetăţenilor ţă­rilor bogate în privinţa programelor „de sprijin financiar extern", într-un context democratic, asemenea suspiciuni sunt adesea su­ficiente prin ele însele pentru a sista aceste programe.

Comerţul exterior şi investiţiile au contribuit într-o mare măsură la creşterea economică globală, iar cei care insistă cu atâta vehemenţă că „globalizarea” nu face decât să-i îmbogăţească şi mai mult pe cei bogaţi şi să-i sărăcească şi mai mult pe cei să­raci ar trebui să explice de ce să se întâmple acest fenomen în zi­lele noastre, dacă nu a fost valabil nici în trecut, chiar şi în cel de dată mai recentă. Naţiunile care nu au fost conectate la economia mondială sau au ales să se izoleze singure nu au experimentat o creştere economică notabilă. Pe de altă parte, exemplele date de Hong Kong (până la trecerea sub administraţie chineză, în 1997) şi de Singapore ar trebui să fie suficiente pentru a contesta păre­rea celor care se îndoiesc de capacitatea diviziunii internaţiona­le a muncii de a genera bunăstare pentru ţările care sunt parte a economiei mondiale. Aceste ţărişoare, aflate în medii ostile şi aproape lipsite de orice am socoti în mod normal ca fiind resurse naturale, au obţinut niveluri remarcabile ale creşterii economice aruncându-se cu totul în vârtejul comerţului internaţional şi al investiţiilor.

Cu puţină vreme în urmă ne exprimam îngrijorarea în legă­tură cu pericolul ca guvernele care oferă sprijin financiar altor guverne s-ar putea amesteca în afacerile interne ale ţărilor recep­toare. Trebuie să punem acest aspect în balanţă împreună cu tea­ma că nu se vor amesteca. Adevărul este că multe ţări receptoare utilizează sprijinul financiar extern în moduri care nu stimulea­ză creşterea economică. Sprijinul poate chiar reduce rata creşterii. Cum se poate ca donarea de capital să reducă creşterea economi­că a unei ţări? V-aţi putea gândi că, în cel mai rău caz, s-ar putea să nu fie de niciun folos. Dar capitalul primit din partea ţărilor donatoare va fi utilizat aproape sigur în combinaţie cu resursele interne - muncă, pământ, capital naţional - care altfel ar fi fost canalizate în alte direcţii. Astfel, sprijinul financiar extern alocat pentru nişte proiecte nefolositoare - nefolositoare în sensul că nu contribuie deloc la creşterea economică, cum ar fi o şosea cu patru benzi care să se îndrepte către palatul şefului statului, o companie aeriană de stat care transportă în principal politicieni şi birocraţi în Alpi, în vacanţă, sau chiar un baraj care arată im­punător, dar nu reuşeşte să producă electricitate sau apă pentru irigaţii în cantităţi deosebite - va contribui negativ la creşterea economică a ţării receptoare. Costul de oportunitate al utilizării unui sprijin financiar extern într-o ţară nu este zero.

Finanţarea externă poate, de asemenea, susţine guvernări proaste, ale căror politici sunt menite să îmbogăţească un grup mic de indivizi privilegiaţi sau să menţină partidele conducă­toare la putere, chiar dacă acestea întârzie creşterea economică. Când vă gândiţi la aceasta cu atenţie, vă daţi seama că sprijinul interguvernamental constituie un amestec al guvernului donator în afacerile interne ale ţării receptoare. Dacă nu vedeţi motivul, întrebaţi-vă cum privesc nişte oameni care vor să înlăture un gu­vern dictatorial aceste fonduri din partea altor ţări, care ajung tocmai la conducătorii statului. Astfel că întrebarea nu este dacă, ci cum ar trebui să intervină guvernele sau instituţiile internaţio­nale care oferă asistenţă financiară pe lângă guvernele ţărilor sărace. Dacă scopul este să scoată populaţia din sărăcie, atunci ajutorul ar trebui canalizat către ţări cu politici economice bune şi cu mulţi oameni săraci. Cu toate că este cu siguranţă loc de pă­reri contradictorii în legătură cu cele mai bune politici economice aplicabile anumitor situaţii, cunoaştem multe despre ce funcţio­nează şi ce nu. Problema principală nu este atât necunoaşterea, cât motivaţiile politice care îi opresc pe cei îndreptăţiţi să facă ceea ce şi ei ştiu că ar trebui făcut.

Sunt câteva motive pentru care investiţiile private pot face, de obicei, mai mult pentru accelerarea creşterii economice decât sprijinul financiar primit din partea unor guverne străine sau a unor instituţii internaţionale recunoscute. Unul dintre ele este acela că investiţiile private sunt adesea însoţite de persoane care ştiu cum să le utilizeze. Un motiv mai important este că inves­titorii privaţi, cel puţin în absenţa relaţiilor corupte cu oficiali locali, îşi doresc o creştere economică imediată, pentru că asta le va face activitatea profitabilă. Investitorii privaţi nu prea au aplecare pentru proiecte cu o înfăţişare impunătoare, dar care nu generează mai multă valoare decât cea pusă în joc. Sunt destul de sârguincioşi în a se îngriji ca fondurile împrumutate să capete întrebuinţări productive.

5.      Capitalul uman

Una dintre politicile pe care naţiunile sărace ar trebui să se ocupe cu mai multă perseverenţă decât în prezent este învăţământul obligatoriu, mai ales în rândul femeilor. O populaţie care ştie car­te constituie o altă precondiţie importantă pentru creşterea eco- • Educaţia şi nomică rapidă. Iar prin neglijarea educării fetelor, multe ţări să- capitalul uman _{race se} privează cu bună ştiinţă de resurse preţioase. Mai presus de toate, deţinerea unor cunoştinţe şi abilităţi productive este cea care îi îmbogăţeşte pe indivizi. Cât de mult contribuie capitalul uman la creşterea bunăstării naţiunilor?

Este dificil, dacă nu imposibil, de oferit un răspuns cantitativ la această întrebare, în mare parte pentru că o direcţie de cheltui­re a veniturilor ţărilor bogate este oferirea, cu mai multă genero­zitate, a serviciilor educaţionale. Educaţia este un bun deopotri­vă de consum şi de capital. întrucât bunăstarea crescută duce la suplimentarea studiilor şi la mai multe cunoştinţe acumulate pe alte căi, nu putem estima cu niciun grad de încredere contribuţia precisă a capitalului uman la procesul de creştere economică. To­tuşi, putem fi siguri că are un rol important. Progresul tehnic ar fi putut avea o contribuţie atât de însemnată la creşterea econo­mică în lipsa oamenilor educaţi? Pare foarte improbabil. Cunoştinţele şi abilităţile indivizilor care dezvoltă produse noi pentru Microsoft au trebuit să fie dublate de o creştere a cunoştinţelor şi a abilităţilor celor care utilizează produsele acestei firme, dacă acestea se doreau a fi mai mult decât nişte simple jucării. An­grenajul complex care ne dă capacitatea de a face atât de multe lucruri atât de uşor trebuie reparat, proiectat şi fabricat.

6.      Combustibilul îşi are sursa în minţile noastre

Mulţi oameni gândesc în termeni de dotări cu factori de producţie şi resurse naturale date. Dar dacă trecem dincolo de această ipote­ză simplistă şi ne putem un pic mintea la contribuţie, descoperim că factorul crucial în procesul creşterii economice este reprezentat de cunoştinţe. Nu de „lucruri" duc lipsă ţările sărace ale lumii. Ci de idei. Căci o mare parte a combustibilului care a pus în mişca­re istoria umanităţii nu avea nicio valoare în plan practic. Până la urmă, inteligenţa umană a fost cea care a văzut o modalitate de a-1 întrebuinţa în folosul realizării scopurilor umane. Julian Simon, un economist care îşi punea destul de mult imaginaţia la lucru, a spus-o astfel: „Resursele provin mai mult din minţile oamenilor, decât din pământ sau din aer". Desigur că resursele naturale se găsesc în universul fizic din jurul nostru, dar Simon a subliniat că sunt necesare minţi umane pentru a descoperi şi utiliza acele resurse. Ceea ce noi astăzi am considera drept o modalitate evidentă de întrebuinţare a unei resurse naturale - utilizarea siliconului în fa­bricarea de chipuri pentru calculatoare, să spunem - reprezintă, de fapt, un depozit moştenit de inteligenţă şi cunoştinţe umane.

Dacă motivaţiile sunt bune, oamenii instruiţi pot fructifica cu promptitudine stocul mondial de cunoştinţe aflat la dispozi­ţia lor ca să transforme ceea ce deţin în ceea ce-şi doresc. Până şi sarcina de îndreptare a motivaţiilor este în sine o problemă de cunoaştere. Tot timpul învăţăm tot mai multe despre cum să facem mai clară atrebuirea drepturilor de proprietate, aşa încât organizaţiile să funcţioneze mai eficient, iar dilemele deţinuţilor să producă mai rar rupturi în cooperarea dintre indivizi. Cu toa­te că acestea sunt veşti îmbucurătoare pentru cei care, asemeni nouă, îşi câştigă existenţa din promovarea ideilor, acesta nu este o motiv să le socotim ca fiind false.

7.      Indicele libertății economice

Începând cu anii '80, un grup de economişti a căutat să surprindă aceste aspecte, utilizând metode empirice tradiţionale. După ce s-au consultat cu Milton Friedman şi cu alţi economişti cu ve­deri liberale, Walter Block, James Gwartney şi Robert Lawson au dezvoltat un indice al libertăţii economice şi l-au corelat cu alte metode de măsurare a creşterii economice. Rezultatele lor, publicate pentru prima dată în 1996, prezentau date referitoare la dezvoltarea statelor lumii în perioada 1975-1995. De atunci, Gwartney şi Lawson şi-au actualizat studiul anual şi alte organi­zaţii s-au alăturat efortului de a măsura amplitudinea efectelor diferitelor politici asupra creşterii economice. Indicele libertăţii economice caută să măsoare politicile economice ale unei ţări în materie de: reglementare, practici de stabilire a preţurilor, poli­tică monetară, politică fiscală şi comerţ internaţional. Ţările care aplică politici caracterizate printr-un nivel scăzut de reglemen­tare, prin stabilirea liberă a preţurilor, printr-o politică monetară stabilă, prin niveluri r

eduse ale impunerii şi printr-o deschidere faţă de schimburile cu exteriorul sunt considerate ca având gra­de mai mari de libertate economică. Ţările care înregistrează un nivel ridicat de reglementare, un sistem de preţuri administrate, o politică monetară inflaţionistă, niveluri ridicate ale impunerii şi opacitate faţă de schimburile cu exteriorul sunt socotite ca având grade mai mici de libertate
economică. Rezultatele studiul lui lor, aferente anului 2007.

După cum puteţi observa, ţările care au aplicat politici cla­sate pe locurile fruntaşe în clasamentul indicelui libertăţii econo­mice (ţările din clasa A) au înregistrat şi cele mai mari niveluri ale PIB-ului. Aceste corelaţii agregate merită luate în considerare atunci când se discută motivele pentru care unele state sunt bo­gate şi altele sărace, dar o examinare a datelor istorice ar putea săpa un pic mai adânc, trecând dincolo de aceste cifre şi arătându-ne mai în detaliu condiţiile esenţiale din punct de vedere in­stituţional pentru dezvoltarea economică şi forţele propulsoare ale acestui proces.

8.      Potențialul de dezvoltarea drepturilor de proprietate private

Această corelaţie observată între libertatea economică şi dezvol­tarea economică este în mod sigur mai mult decât o simplă asociere statistică. Există o forţă propulsoare, care acţionează sistema­tic, identificată de Adam Smith în 1776, în Avuția națiunilor.

Indivizii devin mai bogaţi atunci când sunt liberi să fie par­te a mecanismului pieţei. Forţa propulsoare este tocmai aceea despre care am vorbit în paginile acestui manual, începând din Capitolul 2. Libertatea economică care permite indivizilor să co­opereze în cadrul schimbului voluntar cu drepturi de proprietate privată - de a cumpăra, de a vinde, de a preschimba, după cum consideră fiecare că este cel mai potrivit pentru el, în contextul domniei legii - contribuie la creşterea bunăstării personale şi na­ţionale. Dezlănţuie un proces care permite oamenilor să-şi caute avantajul comparativ, să găsească modalităţi de a produce şi dis­tribui bunuri şi servicii rare la un cost mai redus şi să pornească motorul antreprenorial care pune în mişcare mecanismul pieţei.

9.      Experienţa asiatică

Prea puţine măsuri pot fi luate pentru reducerea deficienţelor impuse ţărilor de climă şi de poziţia geografică. Dar domnia le­gii, oficialii guvernamentali competenţi şi cinstiţi, o populaţie instruită, deschiderea comercială faţă de exterior şi investiţiile - Cauzele creşterii toate sunt chestiuni pe care guvernele le pot controla într-o mare economice din Asia măsură. Cât de bine s-au descurcat în acest sens? Să luăm cazul Coreei de Sud. în perioada 1960-2006, PIB-ul său (anul de referinţă 2000, exprimat în dolari americani) a crescut de mai mult de 28 de ori, cu o rată medie anuală de peste 7,3%. Produsul intern la preţurile anului 2000 (ajustatepentru a exprima paritatea puterii de cumpărare) a crescut de la 1.360$ în 1960, la 19.759$ în 2006, sau cu o rată medie anuală de aproape 5,8%. Ce a făcut Coreea de Sud de-a lungul acestei peri­oade pentru a deveni dintr-o naţiune săracă una bogată?

Cu siguranţă că guvernul şi populaţia Coreei de Sud au acordat atenţia cuvenită educaţiei, inclusiv instruirii femeilor, care actualmente reprezintă mai mult de o treime din totalul for­ţei de muncă. S-au conectat la economia mondială şi au folosit eficient fondurile pe care străinii erau dispuşi să le investească în ţara lor. Coreea de Sud a profitat de pe urma unei expansiuni deosebite a comerţului internaţional din această perioadă, con- centrându-se pe producţia pentru export, care putea fi utilizată pentru achiziţionarea altor bunuri necesare dezvoltării. Cine ar fi prezis în 1960 că 20 de ani mai târziu automobilele fabricate în această ţară vor concura în materie de vânzări cu cele produse în Europa Occidentală şi în America de Nord?

In mod sigur, Coreea de Sud nu a fost o ţară în care gu­vernul s-a dat la o parte şi a lăsat alocarea resurselor în seama pieţei; oficialii guvernamentali au conlucrat cu industriaşii de frunte pentru a influenţa investirea resurselor în domenii-cheie şi pentru a dezvolta anumite industrii. Totuşi, forţelor cererii şi ale ofertei Ii s-a permis să genereze preţuri relative de care până şi oficialii guvernamentali ţineau seama cu regularitate, astfel în­cât dezvoltarea economică a urmat tiparele dictate de avantajul comparativ. Cheltuielile guvernamentale au fost menţinute la un nivel rezonabil, aşa încât economia nu a fost supusă incertitudi­nilor asociate creşterii rapide a preţurilor. Iar populaţia Coreei s-a arătat dispusă să practice o rată relativ ridicată a economisirii, crescând astfel oferta de resurse disponibile pentru efectuarea de investiţii pe plan intern.

S-a ţinut în general cont de domnia legii, chiar dacă nu cu înflăcărare religioasă. Corupţia era o problemă. Nu doar biro­craţii de rang inferior, ci şi înalţi oficiali guvernamentali au fost condamnaţi pentru luare de mită pentru a favoriza interese eco­nomice particulare. Alianţele politice au dat naştere unor politici preferenţiale pentru anumite regiuni ale ţării. Dar aceste abuzuri au fost criticate, funcţionari publici cu putere au fost acuzaţi şi condamnaţi, fapte care dovedesc aplicarea legii. Regulile jocului au fost cunoscute şi impuse în mare parte, aşa încât indivizii pu­teau lua decizii economice având un grad rezonabil de încredere că vor suporta costul celor greşite şi că se vor bucura de roadele celor bune.

Datele privitoare la Japonia şi Taiwan, din aceeaşi perioadă, erau similare cu cele înregistrate în Coreea de Sud, atât în privinţa ratelor creşterii economice atinse, cât şi a ansamblului politicilor economice aplicate. O populaţie educată, dispusă să muncească din greu şi să economisească, activă într-un cadru cu reguli ale jocului stabile, orientată după sistemul de preţuri, cu o atitudine de deschidere faţă de economia mondială şi nestânjeni­tă de cheltuieli guvernamentale excesive sau de o inflaţie rapidă, poate profita de tehnologia dezvoltată de naţiuni mai avansate din acest punct de vedere spre a creşte rapid şi a reduce semnifi­cativ decalajul pe care ţara îl are faţă de cele mai bogate naţiuni ale lumii. Japonia a făcut mai mult decât să reducă decalajul, a intrat ea însăşi în rândul celor mai bogate ţări. în 1960, produsul intern brut pe cap de locuitor al Japoniei reprezenta 35% din cel al Statelor Unite. în 2006, reprezenta 73%.

Alte naţiuni ale Asiei s-au descurcat mai puţin bine. Produ­sul intern brut per capita în India - exprimat şi el în dolari ameri­cani, la valoarea lor din 2000 şi ajustat pentru a exprima paritatea puterii de cumpărare - a fost de 606$ în 1960. A crescut numai până la nivelul de 2.122$ în 2006, valoare de 1,56 de ori mai mică decât PIB per capita înregistrat de Coreea de Sud cu 46 de ani mai devreme. PIB-ul pe cap de locuitor al Indiei, care în 1960 reprezentase 64% din cel al Coreei de Sud, în 2006 era mai mic de 11% din valoarea acestuia. Această evoluţie este explicată parţial de creşterea demografică; populaţia Indiei a crescut cu mai mult de 155 de procente din 1960 până în 2006. Populaţia Coreei de Sud a crescut însă cu 94% în acelaşi interval de timp. Cea mai cuprinzătoare explicaţie a ratei reduse de creştere a venitului in­dian trebuie găsită în foarte înceata ei creştere economică. De ce nu a fost India în stare să reducă decalajul într-un ritm chiar mai lent, asemeni Coreei de Sud, Taiwanului şi Japoniei? Costurile ridicate aferente războiului şi pregătirilor de război încetinesc procesul de creştere economică, iar India a fost lovită în această perioadă de disensiuni interne şi de conflicte cu vecinii, atât cu Pakistan, cât şi cu China. în acelaşi interval de timp, Coreea de Sud şi Taiwanul au cheltuit, de asemenea, sume imense cu pre­gătirile militare. Probabil că răspunsul trebuie căutat în spatele politicilor aplicate de guvernul indian.

Deşi de-a lungul ultimului deceniu a dat semne de reforma­re în această privinţă, India a manifestat o împotrivire extremă în a lăsa alocarea resurselor în seama preţurilor şi o preferinţă puternică pentru încredinţarea autorităţii unor birocraţi guver­namentali. în decursul acestei perioade, guvernul a distorsionat masiv preţurile. Unele dintre ele erau mult reduse cu scopul de­clarat de a proteja populaţia săracă, cu toate că nu întotdeauna obţineau acest efect. După cum poate vă amintiţi din capitolele anterioare, guvernele care menţin preţurile la un nivel scăzut nu diminuează raritatea. Efectul cel mai probabil este acela de a o accentua din cauza descurajării furnizorilor. Mai mult, reglementarea acestui aspect nu garantează că cei săraci vor fi capa­bili să obţină bunurile ale căror preţuri sunt aparent reduse în beneficiul lor. Concurenţa va viza alte marje, iar săracii nu sunt adesea mai apţi să lupte eficient pentru obţinerea acestora decât sunt pentru câştigarea marjei de preţ.

De fapt, guvernul indian a distorsionat preţurile şi prin refu­zul de a atenţie informaţiilor pe care acestea le furnizau. Planifi­carea centrală după model sovietic era la mare căutare în anii '60 (în mare parte injustă, după cum am aflat mai târziu), iar liderii guvernamentali indieni s-au lăsat seduşi de aceasta. Rezultatul a fost o mare risipă, socotită iarăşi în termeni de creştere eco­nomică prestabilită, de vreme ce investiţiile au fost canalizate spre proiecte care în cele din urmă s-au dovedit incapabile de a produce venituri mai mari decât costurile. în acele sectoare ale economiei în care guvernul nu a încercat să impună planifica­rea, întreprinzătorii erau sistematic descurajaţi prin reglementări ale birocraţilor, ale căror aprobări erau necesare pentru aproape orice activitate. Domnia legii nu există într-un sistem economic în care sunt cerute licenţe guvernamentale pentru luarea celor mai multe decizii economice, licenţe acordate sau reţinute într-o manieră arbitrară, după cum era voia birocratului respectiv. Gu­vernarea arbitrară este chiar opusul domniei legii şi zdrobeşte iniţiativa din economie.

10.  În afara Asiei

Ţările Americii Latine au avut evoluţii foarte diferite ale creşterii ale creşterii economice după cel de-al Doilea Război Mondial. Ta­belul 1 indică modificările în procente ale produsului intern brut pe cap de locuitor pentru şapte state din America Latină, aferente perioadei 1960-2006, prezentate în lucrarea Monitoring the World Economy, elaborată de Angus Maddison. Modificările privesc tot PIB-ul real ajustat la paritatea puterii de cumpărare.

Tabelul 1 Modificările PIB-ului pe cap de locuitor în perioada 1960-2006

Țara	Modificarea în procente
Argentina	46,6
Brazilia	177,8
Chile	217,5
Columbia	142,2
Mexic	150,0
Peru	55,0
Venezuela	0,0

Sursa: Pe baza datelor Băncii Mondiale, World Development Indicators, www.worldbank.org

Aceste cifre trebuie utilizate cu mare atenţie. Evoluţiile eco­nomiilor Americii Latine au fost diferite atât în timp, cât şi ca suprafaţă. în 1929, PIB/loc. al Argentinei reprezenta 63% din va­loarea celui din Statele Unite, într-o vreme în care această ţară figura în clasamentul celor mai bogate state ale lumii; în 2006 era de numai 27,3% din PIB-ul pe cap de locuitor al SUA. Nivelul PIB-ului per capita al Venezuelei din anul 2006 a rămas acelaşi cu cel din 1960. în Brazilia, PIB/loc. a crescut rapid în anii '70, dar a scăzut în deceniul următor; în 1990 era cu 8% mai mic decât nive­lul înregistrat în 1980. în 2006 a fost cu 20% mai ridicat decât cel din 1990. în această perioadă, Chile a trecut prin două revoluţii economice, ambele având efecte majore asupra economiei. în ul­timii ani, economia chiliană pare a se fi stabilizat, bucurându-se de un ritm anual de creştere de 4% din 1990 până în 2006. În acest interval de timp, politicile economice peruviene au pendulat în­tre absurditate şi înţelepciune.

Politicile economice schimbătoare au constituit mai degrabă o regulă pentru America Latină, nu o excepţie, lucru care face dificilă generalizarea cauzelor creşterii economice în aceste ţări şi ale incapacităţii lor de a creşte. Cea mai sigură generalizare poate fi aceea că guvernele lipsite de stabilitate nu pot instaura domnia legii şi că guvernele ţărilor latino-americane au fost de o instabilitate arhicunoscută.

Datele aferente Africii Subsahariene, cu excepţia celor privi­toare la Botswana şi Africa de Sud, nu pot fi numite altfel decât tragice. Tabelul 13-2 prezintă produsul intern brut pe cap de lo­cuitor pentru şapte state din regiune. Este inclusă şi Etiopia, cu toate că, în realitate, nu este o ţară subsahariană. Aceste rezultate nu au apărut din lipsa strădaniilor. In perioada postbelică, Tan­zania a fost timp de mulţi ani ţara favorită a experţilor în dezvol­tare, primind multă asistenţă tehnică şi sprijin financiar. Toate aceste eforturi au condus la puţine realizări, iar PIB-ul tanzanian per capita a scăzut în fapt în cea mai mare parte a timpului, în­cepând din anii '70.

Tabelul 2. PIB-ul pe cap de locuitor în 2006 (exprimat în dolari SUA, an de referinţă 2000)

Țara	PIB pe cap de locuitor
Zair (Congo)	91$
Etiopia	146$
Ghana	294$
Tanzania	335$
Nigeria	440$
Kenya	446$
Coasta de Fildeș	555$

Sursa: Pe baza datelor Băncii Mondiale, World Development Indicators, www.worldbank.org

Atât clima, cât şi geografia acestor locuri au împiedicat creş­terea economică. O mare parte a continentului nu are sol fertil, nici căderi de precipitaţii corespunzătoare. Căldura şi umiditatea fac munca zadarnică, în timp ce maladiile care se manifestă nu­mai în zonele tropicale, cum ar fi boala somnului, transmisă prin înţepătura muştei ţeţe, slăbesc rezistenţa populaţiei şi distrug şeptelul. Debitul râurilor variază mult între sezoanele ploioase şi cele secetoase, întrucât sunt alimentate mai mult de precipitaţii decât de topirea zăpezii de pe versanţii muntoşi; în consecinţă, acestea nu înlesnesc transportul de bunuri şi persoane, aşa cum se întâmplă în Europa. Statele africane au apărut în mare parte ca urmare a trasării arbitrarea a unor linii pe hartă de către puterile europene din secolul al XlX-lea, iar varietatea populaţiilor din interiorul graniţelor lor a întreţinut lipsa de unitate şi războaiele civile. Momentele întâmplătoare de creştere economică înaltă au contribuit prea puţin la creşterea nivelului mediu de trai, întru­cât ele au fost dublate de explozii demografice. Venitul pe cap de locuitor la nivel de regiune este mai redus astăzi faţă de cel existent acum un sfert de secol. Popoarele Africii Subsahariene, cu excepţia naţiunii sud-africane, au întâmpinat secolul XX în sărăcie şi rămân cumplit de sărace şi la finalul acestuia.

Chiar şi un optimist, deloc înclinat spre realism, trebuie să admită că, la ora actuală, nimeni nu ştie de fapt ce poate fi făcut pentru a plasa Africa pe traiectoria creşterii economice. Aspec­tul cel mai descurajant trebuie să fie viaţa politică din regiune, în care regimurile stabile, cinstite şi competente constituie mai mult excepţia decât regula. Un guvern preocupat de rămânerea la putere, de reprimarea revoltei populare, sau de a opune rezis­tenţă unui atac din partea unei puteri vecine, nu va fi în măsură să acţioneze ţinând seama de o consiliere bună, dacă o au la în­demână.

Experienţele statelor asiatice din ultimele decenii ne asigură că politicile chiar contează. Alte state din Asia nu au evoluat aşa de bine precum Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong sau Singapore. Dar Thailanda, Malaiezia şi China au experimentat creşteri economice apreciabile, făcându-ne să credem că sărăcia nu este o soartă implacabilă pentru nicio naţiune din lumea de azi. Totuşi, politicile sunt stabilite de guverne şi nu putem contape cele care le elaboraeză întodeauna în favoarea creșterii economice, dar pentru atingerea obiectivelor proprii, incompatibile cu procesul de creştere.

11.  Globalizarea. Speranțe și deziluzii

De fapt, în deceniul trecut am fost martorii protestelor de stradă în Seattle, Praga, Geneva şi Washington D.C. Erau cărate pancar­te, se purtau măşti de gaze şi au avut loc izbucniri de violenţă, toate pentru respingerea aşa-numitului „consens de la Washin­gton", de sorginte neoliberală. Globalizarea devenise paratrăs­netul perioadei ce a urmat Războiului Rece. Tina Rosenberg vor­beşte despre aceste evenimente într-un articol publicat în New York Times Magazine:

„Globalizarea trebuie să însemne integrare şi unitate - to­tuşi a dovedit, în felul ei, că poate capta atenţia aşa cum au făcut-o şi taberele Războiului Rece, cărora le-a luat locul. Liniile de demarcaţie între susţinătorii globalizării şi criti­cii acesteia nu merg doar pe graniţele ţărilor, ci trec şi prin interiorul lor, de vreme ce oamenii se luptă să ajungă la o înţelegere cu forţele economice ferme care modelează lumea zilelor noastre. Cele două părţi aduse în discuţie - o pereche zgomotoasă, realmente - reprezintă descrierea a două forţe complet diferite în aparenţă. Lumea este unită de firme ca Nike, Microsoft şi Citygroup într-un sistem nou şi dinamic, care va alunga neîmplinirile pe care omenirea le-a experi­mentat încă din vremea nefericitului Ev Mediu? Sau oame­nii de rând au devenit acum victime ale dominaţiei nemiloa­se a corporaţiilor, pe măsură ce firme ca Nike, Microsoft şi Citygroup strivesc populaţia săracă, naţiune după naţiune, în căutare de noi profituri?”

Din punctul de vedere al criticilor, „consensul de la Washin­gton" are menirea de a surprinde acel set de politici privitoare la responsabilitatea fiscală şi la liberalizarea comercială care sunt „impuse" ţărilor mai puţin dezvoltate ale lumii, în schimbul îm­prumuturilor şi asistenţei financiare externe oferite de instituţii internaţionale. Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Organizaţia Mondială a Comerţului sunt ţintele princi­pale ale criticilor lansate de protestatari. In viziunea lor, păcatul strigător la cer comis de FMI este condiţionalitatea - care înseam­nă că Fondul va sista împrumuturile acordate unei ţări dacă ea nu atinge anumite obiective specifice din cadrul unor politici economice, în termeni de deficit bugetar, inflaţie şi alte aspecte macroeconomice. Dar, aşa cum subliniază Bhagwati, după ce au evaluat elementele fundamentale care explică ce stă la originea lipsurilor din ţările sărace, nu văd nicio nenorocire în faptul că autorităţile politice ale acestora aplică politici publice fără niciun discernământ economic, ca să nu mai vorbim de înspăimântă­toarele încălcări ale drepturilor omului.

Să trecem acum în revistă câteva aspecte particulare aflate în dezbatere. Cei care critică globalizarea susţin că acest „con­sens de la Washington" duce la:

a) Accentuarea inegalităţii în materie de venit, pe măsură ce decalajul dintre ţările bogate şi cele sărace se adân­ceşte;

b) „cursă către adâncuri" în privinţa politicilor de me­diu, întrucât mari corporaţii capitaliste caută să-şi mute locaţia în zone cu reglementări mai puţin costisitoare referitoare la mediul înconjurător, provocând astfel pagube ţărilor sărace, întrucât acestea sunt obligate să menţină un cadru legislativ prietenos pentru mediul de afaceri în acest domeniu, pentru a atrage investiţii;

c)  O „cursă către adâncuri" pe piaţa muncii, întrucât mari corporaţii capitaliste caută să-şi mute amplasarea în zone cu reglementări mai puţin costisitoare în privinţa salariilor şi a condiţiilor de muncă.

Totuşi, în fiecare caz, dovezile sugerează că, în realitate, glo- balizarea produce efectele opuse celor descrise mai sus şi condu­ce la scoaterea săracilor planetei din situaţia nefericită în care se găsesc prin integrarea pe pieţele mondiale; că acea calitate a mediului din ţările mai puţin dezvoltate, de fapt, se ameliorează în timp odată cu creşterea bunăstării şi cu sporirea accesului la tehnologia furnizată de globalizare; că muncitorii din ţările mai puţin dezvoltate o duc mai bine decât în trecut în privinţa venitu­lui şi a condiţiilor de lucru.

12.  Puterea opiniei publice

Dacă lucrurile stau astfel, de aceea ideea că globalizarea loveşte în săracii lumii rămâne atât de populară şi de răspândită?

Desigur că fiecare individ are dreptul la propria opinie şi toţi par să aibă opinii ferme - pro şi contra - despre globalizare. Noi suntem interesaţi de analiza la care fac apel pentru a le susţi­ne. Mulţi oameni au păreri ferme despre diferite probleme eco­nomice, fără să aibă nicio pregătire în domeniu. Studiul ştiinţei economice - la fel ca achiziţionarea oricărui bun rar - presupune un cost şi se pare că mulţi acţionează ca şi cum nu ar valora atât. Să nu uităm că modul de gândire economic este o parte a unui lung şir de raţionamente, de care oamenii se plictisesc înainte de a-i da de capăt. Gândiţi-vă numai la câte capitole aţi citit şi aţi încercat să înţelegeţi înainte de a ajunge la problema globalizării! Imaginaţi-vă, în schimb, cum ar fi fost dacă am fi început cartea cu discutarea punctelor nevralgice ale prezentului capitol. Pur şi simplu nu ar fi avut niciun sens. Ar fi trebuit să ne întoarcem în­apoi la Jack şi la Jim, care au schimbat între ei o minge de baschet şi o mănuşă de baseball, pentru ca apoi să ne croim drum prin te­mele legate de: avantaj comparativ, cerere şi ofertă, concurenţă, bani şi bănci ş.a. în schimb, am introdus mai întâi elementele de bază şi, de-a lungul mai multor capitole şi săptămâni de studiu, am continuat să le dezvoltăm şi să le aplicăm, până am devenit (sperăm!) capabili să ne gândim la problemele globale complexe care fac subiectul ştirilor de seară.

Opinia publică se concentrează adesea pe consecinţele evi­dente ale politicilor publice. Dar adevărata ştiinţă economică nu se ocupă numai de ele. încearcă să lămurească şi consecinţele ne­intenţionate, adesea ascunse şi de durată. De aceea am considerat ştiinţa economică ca ocupându-se cu studiul alegerilor umane şi a consecinţelor neintenţionate ale acestora. Punem accent pe ceea ce este ascuns, invizibil, neprevăzut. Sublinierea consecin­ţelor neintenţionate conferă modului de gândire economic un caracter „deschis", atunci când analizăm probleme curente, dar complexe. Pentru a-1 stăpâni este nevoie de timp şi de exerciţiu. Şi, într-adevăr, se capătă cu un preţ. De asemenea, este necesară multă răbdare şi înţelegere pentru implicarea în discuţii pe teme economice a celor care nu au pregătire în domeniu sau consideră ştiinţa economică drept „pură teorie".

Să revenim la subiectul nostru. Nimeni, nici economiştii nu pun la îndoială efectele transformatoare ale globalizării, care frâng în două anumite moduri tradiţionale de viaţă în proce­sul integrării pe piaţa globală. Dar tiparul schimbului şi cel al producţiei, care se ivesc în zorii acestei „distrugeri creatoare" reprezintă adesea o îmbunătăţire deosebită a ordinii existente anterior. Creşterile venitului real provin numai din sporiri ale productivităţii reale. Acestea au la origine una din trei surse: (1) perfecţionări ale abilităţilor de lucru; (2) înmulţirea cunoştinţe­lor tehnice şi (3) mai buna organizare a activităţilor economice. Globalizarea duce cele trei elemente din ţările mai dezvoltate în cele mai puţin dezvoltate, acţiune care îi oferă puterea trans­formatoare de a scoate milioane de oameni din sărăcie şi de a schimba destine sortite mizeriei.

13.  Puterea intereselor speciale

Faptul că mesajul esenţial al modului de gândire economic îşi face greu loc în mentalul oamenilor incriminează carenţele în comunicare ale economiştilor de la Adam Smith încoace, dar şi forţa de sofisticare a intereselor speciale. Tocmai această for­ţă, aşa cum am explicat în Capitolul 12, generează un conflict între politicile economice bune şi deciziile economice bune. în procesul decizional, politica, după cum am arătat, înclină spre manifestarea unei îngustimi şi a unei concentrări părtinitoare a beneficiilor, iar această polarizare este şi mai pronunţată în cazul guvernelor nedemocratice, instabile pe durata mandatului lor. Dacă şeful statului are o poziţie relativ sigură (de exemplu, şan­sele unei lovituri de stat sunt mici), acesta va fi foarte înclinat să urmărească „un interes larg" - ceea ce înseamnă că va adopta politici economice care generează creştere economică pe termen lung, nu doar va urmări „interesul îngust", prin aplicarea unor politici pe termen scurt care să-i crească bunăstarea şi puterea personală.

14.  Controversa legată de externalizarea producţiei: lozincă vs. analiză

Gândirea economică de bază ne va face să punem la îndoială ori­ce explicaţie a discrepanţei dintre naţiunile bogate şi cele sărace, apărută ca o consecinţă a înmulţirii oportunităţilor de a participa voluntar la schimb. Comerţul voluntar este reciproc avantajos, in­diferent dacă are loc între Harry şi Sam şi priveşte cartonaşele de baseball, între Joe şi dl Smith la alimentară, între dna Smith din Virginia care cumpără mobilă vândută de dl Jones din California de Nord, sau între dl Jones care achiziţionează costume fine de la producători italieni sau vin de la producători francezi. Ceea ce este adevărat pentru cartonaşe de baseball, mobilă, costume şi vin, este valabil şi pentru cumpărarea de servicii de muncă - prestate într-o fabrică din America Latină sau de către un medic radiolog din India.

Intr-o declaraţie în faţa Congresului, din 10 februarie 2004, Gregory Mankiw, profesor de economie la Harvard şi preşedinte al White House Council of Economic Advisors, a adus acest argu­ment în timpul aprinselor dezbateri pe tema „externalizării pro­ducţiei". Tiparul comercial care se derulează sub ochii noştri ca urmare a globalizării este doar o altă manifestare a câştigurilor obţinute de pe urma schimburilor pe care le-am tot pomenit în paginile cărţii de faţă:

„Formele noi de schimb dau naştere unor beneficii noi con­sumatorilor şi firmelor din economiile deschise. Cererea internaţională în creştere pentru bunuri precum filmele, produsele farmaceutice şi înregistrările audio oferă expor­tatorilor americani oportunităţi noi. Un comerţ incipient în domeniul serviciilor oferă un debuşeu important experţilor SUA în sectoare precum: bankingul, ingineria şi învăţămân­tul superior. Capacitatea de a achiziţiona bunuri şi servicii mai ieftine de la producători noi a determinat o creştere a bugetelor gospodăriilor, în timp ce abilitatea firmelor de a-şi distribui producţia pe glob a redus costurile şi deci preţuri­le pentru consumatori. Beneficiile culese de pe urma noilor forme de schimb, cum ar fi cel cu servicii, nu diferă cu nimic de cele obţinute din comerţul tradiţional cu bunuri. Exter­nalizarea serviciilor specializate reprezintă o ilustrare im­portantă a noii forme de schimb. Câştigurile din tranzacţiile derulate prin internet sau telefon nu sunt diferite de cele ce decurg din schimburile cu bunuri în formă fizică, transpor­tate pe cale maritimă sau aeriană. Atunci când producţia unui bun sau a unui serviciu costă mai puţin într-o altă ţară, are sens mai degrabă să-1 importăm decât să-1 producem pe plan intern. Acest aspect permite Statelor Unite să-şi aloce resursele unor scopuri mai productive." Cu siguranţă că Mankiw ia notă maximă pentru analiza sa economică. Cu toate acestea, a fost sever criticat în jurnalele de ştiri şi de către politicieni de stânga şi de dreapta pentru argu­mentul său învechit adus în favoarea pieţelor. Tom Daschle, fos­tul lider al minorităţii din Senatul american, a declarat: „dacă aceasta este poziţia administraţiei prezidenţiale, cred că trebuie să ne cerem scuze de la fiecare muncitor american".

Trebuie să avem grijă la hiperbola politică utilizată. Numă­rul locurilor de muncă pierdute în urma externalizării producţi­ei este minuscul comparativ cu dimensiunea economiei america­ne. Chiar dacă locurile de muncă se mută în străinătate, inclusiv cele ce presupun calificare înaltă, în domenii precum serviciile financiare şi tehnologia informaţiei, înseamnă că resurse rare sunt canalizate într-o direcţie mai productivă. Legea avantajului comparativ se aplică de fiecare dată când comercializăm bunuri şi servicii peste hotare pe uscat, pe apă, pe cale aeriană sau prin internet. Crearea de locuri de muncă în străinătate va tinde să genereze diferite slujbe şi venituri mai mari pe teritoriul State­lor Unite. Pe scurt, comerţul internaţional este un joc cu sumă pozitivă. Fie că obţinem câştiguri din schimburile derulate între ţări, fie că aplicăm politici protecţioniste şi le pierdem, ambele variante sunt consecinţe ale politicilor publice adoptate de lide­rii politici.

In cadrul acestui proces politic, rolul economiştilor este de a spune adevărul cum pot ei mai bine, fără a-şi face griji în le­gătură cu bunul-gust sau fezabilitatea existente într-un anumit climat politic care se bucură de popularitate. Economiştii de la Adam Smith la Gregory Mankiw au procedat astfel, sfatul aces­tora fiind desconsiderat în numele eficienţei politice. Aşa cum este ea, înclinaţia omului spre troc, barter şi schimb este atât de puternică, încât, chiar dacă protecţionismul este răspândit în lu­mea democratică, forţa oportunităţilor economice mondiale este atât de viguroasă, că bunăstarea acelor ţări (şi a popoarelor lor) care practică comerţul relativ liber este evidentă în consemnările istoriei ştiinţei economice. După cum spunea Milton Friedman: „Cercetările arată limpede că eliberarea oamenilor din punct de vedere economic dezlănţuie motivaţia şi iniţiativa individuale şi aşază o ţară pe traiectoria creşterii economice. Pe de altă parte, prosperitatea economică şi independenţa faţă de guvern promo­vează libertatea civilă şi politică".

Desigur că nu toată lumea este de acord cu această afirma­ţie. Mulţi nu s-au uitat la cercetările făcute. Şi, fireşte că datele nu comunică nimic prin ele însele. Este nevoie de modul de gândire economic pentru explicarea relaţiilor de tip cauză-efect, care se ascund în spatele lor.

15.  Dificultatea comparaţiilor internationale care implică PIB-ul

Amintiţi-vă de preocupările noastre anterioare, legate de agregare. Conceptul de produs intern brut are la bază atât de multe convenţii, cu atâtea incluziuni şi omisiuni arbitra­re în esenţă, încât ar trebui utilizat cu mare grijă în compararea nivelurilor de bunăstare a diferitelor ţări - ceea ce, desigur, am tot cutezat a face. In cea mai mare parte, produsul intern brut măsoară numai ce trece prin piaţă. Astfel că persoanele de la Bu- reau of Economic Analysis, din cadrul Ministerului Comerţului din Statele Unite, care determină PIB-ul SUA, nu iau în considerare serviciile prestate de soţia care se ocupă de întreţinerea gospodă­riei. Evaluarea unor asemenea servicii este prea dificilă, în ciuda enormei lor importanţe, aşa că sunt complet scoase din calcul. Dar valoarea serviciilor menajerelor angajate poate fi măsurată prin intermediul plăţilor efectuate pentru obţinerea lor, aşa că intră în calcule. Prin urmare, PIB-ul va tinde să scadă, ca o con­secinţă directă a creşterii ratei căsătoriilor şi să sporească la o mă­rire a ratei divorţurilor. Bunăstarea reală se deplasează sigur în direcţia opusă. De asemenea, pe măsură ce tot mai multe femei intră în câmpul muncii, PIB-ul creşte cu valoarea contribuţiei lor la producţia totală, determinată de veniturile pe care le obţin. Totuşi, pentru că nu se deduce valoarea muncii pe care acestea nu o mai prestează acasă, creşterea PIB-ului exagerează valoarea producţiei totale - cu excepţia cazului în care activitatea lor cas­nică a fost fără valoare, lucru care pare improbabil.

Aplicaţi acest raţionament în dreptul economiilor cu venit naţional redus. In aceste ţări, o parte mult mai mică a muncii productive prestate de oameni trece prin piaţă. In consecinţă, produsul lor intern brut va fi subevaluat. Dacă privim la cifre­le oferite de World Development Indicators (W.D.I.) referitoare la PIB-ul pe cap de locuitor în statele cu venit naţional redus, ne dăm seama că ele trebuie să fie subapreciate. W.D.I. au estimat PIB-ul/loc. al Mozambicului la 330$ în 2006, al Etiopiei la 146$, iar al Tanzaniei la 335$. Deoarece nimeni nu ar putea trăi din- tr-un venit aşa de mic un an întreg - şi, fiindcă cifra respectivă reprezintă o valoare medie, unii oameni ar putea avea venituri şi mai reduse - ştim că valorile neajustate ale produsului intern brut exagerează mult sărăcia populaţiei din ţările cu cel mai re­dus nivel de dezvoltare.

Acestea exagerează şi bunăstarea oamenilor din cele mai bogate ţări, prin luarea în considerare a veniturilor utilizate să compenseze efectele altor venituri. De exemplu, atunci când o termocentrală care funcţionează pe bază de cărbuni produce electricitate, producţia sa intră în PIB. Mai apoi, atunci când sunt angajate persoane care să cureţe depunerile de funingine rezultate şi să zugrăvească, PIB-ul creşte din nou. Intr-o manieră similară, costul suplimentar al unui automobil, datorat încorpo­rării unui convertor catalitic nu este aşa de „bun" ca cel pe care trebuie să-1 acceptăm dacă vrem să conducem atâtea autoturis­me prin zone intens populate şi să nu ne înecăm cu gazele de eşapament. Dacă am fi interesaţi de bunăstare, excluderea din calculul produsului intern brut a valorii curăţeniei, zugrăvirii şi a convertorului catalitic ar avea sens. Problema este că dacă am porni pe acest drum, ne-ar fi aproape imposibil să ne oprim. Ar trebui să deducem o mare parte din valoarea îngrijirilor medi­cale de care beneficiem, a navetei până la locul de muncă şi a oricărui alt bun produs şi cumpărat ca reacţie la activităţi care au legătură cu munca.

Comparaţiile internaţionale care implică PIB-ul pe cap de locuitor sunt foarte distorsionate şi de numitorul comun utilizat. Rapoartele W.D.I. enumeră ţările lumii de la cele mai sărace la cele mai bogate, în funcţie de PIB-ul/loc. exprimat în dolari ame­ricani. Insă"ţările nu-1 calculează în dolari americani. Aşa se face că produsul intern brut al fiecărei ţări, exprimat în moneda naţi­onală, trebuie raportat la populaţie şi apoi transformat în dolari americani, prin intermediul cursului de schimb.

Cursurile de schimb indică numărul de unităţi dintr-o anu­mită monedă naţională ce pot fi cumpărate cu o unitate din altă monedă naţională. Astfel, cursul de schimb dintre dolarul ame­rican şi forintul unguresc, de exemplu, poate fi stabilit ca 220 forinţi ungureşti pentru 1 dolar american, fie ca 0,004545 dolari americani pentru 1 forint unguresc. Acest lucru sugerează că un cetăţean american care vizitează Ungaria se poate aştepta să plă­tească 220 forinţi pentru a obţine bunuri pe care s-ar aştepta să dea 1 dolar în Statele Unite. Dacă aşa s-ar întâmpla în realitate, adică în Budapesta poţi cumpăra cu 220 de forinţi ceea ce în New York iei cu 1 dolar, atunci cursul de schimb dintre dolarul ameri­can şi forintul unguresc ar exprima paritatea puterii de cumpărare (PPC). Totuşi, pe parcursul anilor '90, din motive pe care le vom pomeni mai târziu, americanii din Budapesta au fost încântaţi să descopere că puteau cumpăra mai multe cu dolarii lor, în pri­vinţa meselor servite la restaurant şi a camerelor de hotel, dacă îi transformau în forinţi pe care îi cheltuiau în Ungaria, decât dacă îi lăsau aşa şi îi cheltuiau în Statele Unite. Niciodată în anii '90, cursul de schimb dintre dolarul american şi forintul unguresc nu a exprimat paritatea puterii de cumpărare. Implicaţiile compară­rii cursurilor de schimb la nivel internaţional, care au ca punct de pornire paritatea puterii de cumpărare, pot fi nenumărate.

Tabelul 3. Venitul anual al celor mai sărace ţări (date aferente anului 2006, exprimate în dolari americani, an de referinţă 2000)

Țara	PIB-ul pe cap de locuitor	Ajustat cu PPC
Zair (Congo)	91	241
Burundi	102	286
Liberia	134	287
Guineea-Bisau	135	410
Malawi	145	601
Etiopia	146	547
Eritrea	160	586
Nigeria	168	540
Republica Centrafricană	223	593
Sierra Leone	225	541

Sursa: Pe baza datelor Băncii Mondiale, World Development Indicators, 2008

W.D.I. au raportat, de exemplu, că PIB-ul pe cap de locuitor al Ungariei a fost de 6.111$ în 2006 (comparativ cu 37.791$ în Sta­tele Unite). Dar dacă acest indicator este ajustat pentru a reflecta paritatea puterii de cumpărare estimate, atunci creşte la 15.709$. Această valoare este foarte ridicată - cu aproximativ 157% mai ridicată, de fapt. Aceste ajustări trebuie făcute, pentru a da sem­nificaţie comparaţiilor internaţionale. Atunci când sunt efectu­ate, veniturile pe cap de locuitor al celor mai sărace ţări creşte foarte mult. Tabelul 3 prezintă produsul intern brut per căpi­ţă aferent anului 2006 pentru zece dintre economiile cu venituri naţionale reduse şi apoi acelaşi indicator ajustat cu paritatea pu­terii de cumpărare estimate. Datele din tabel susţin aspectele pe care le-am afirmat şi noi mai devreme. Nimeni nu poate trăi cu un venit de 100$ pe an şi nimeni nu a făcut-o.·

CONCLUZII

Creşterea economică, sporirea pe termen lung a PIB-ului real, măsurată adesea pe cap de locuitor, a fost experimentată în lume doar în ultimele câteva secole, însoţită de o extindere rapidă a diviziunii muncii sau a specializării, făcându-şi pentru prima dată apariţia în Europa şi în colonii.

Mijloacele ieftine de transport al persoanelor, mărfurilor şi ideilor au constituit o precondiţie esenţială pentru accentuarea specializării şi a creşterii economice pe care aceasta a generat-o.

O altă condiţie esenţială pentru creştere economică este în- cetăţenirea în societate a unor reguli ale jocului clare, general ac­ceptate şi bine impuse, adică a domniei legii.

Creşterea economică a depins de acumularea de capital, pen­tru că acesta creşte puterea productivă a muncii şi încorporează progresul tehnic care a contribuit atât de mult la acest proces.

Deschiderea faţă de economia mondială înlesneşte creşterea economică. Pe lângă faptul că permite obţinerea unor profituri mai mari de pe urma avantajelor comparative, dă posibilitatea economiilor primitive să beneficieze de realizările tehnologice ale unor ţări deja dezvoltate. Dacă o ţară creează condiţii favora­bile, investiţiile străine pot, de asemenea, contribui substanţial la acumularea de capital iniţial în ţările în curs de dezvoltare.

Disponibilitatea populaţiei de a economisi o mare parte a venitului pe care-1 obţine poate avea un impact semnificativ asu­pra acumulării de capital şi a creşterii economice.

Capitalul uman este o parte importantă a stocului de capital existent în societate. Creşterea economică are loc mai repede în­tr-o societate cu oameni educaţi. Tot mai multe dovezi sugerează că unicul şi cel mai important factor al susţinerii creşterii econo­mice este reprezentat de cunoştinţe.

Cunoştinţele esenţiale pentru creşterea economică includ informaţii referitoare la organizarea eficace a vieţii politice. Ex­perimentarea de către o ţară a unei creşteri economice rapide sau a uneia mai mici decât rata de creştere a populaţiei va depinde în mare parte de dezvoltarea instituţiilor corespunzătoare necesare guvernării.

Încrederea acordată analizei agregate prin intermediul produsului intern brut se diminuează atunci când încercăm să comparăm nivelurile PIB/loc. ale diferitelor ţări, care au monede naţionale diferite.

BIBLIOGRAFIE

1. Bucos T., Barbăneagră O., Teorie economică. Microeconomie. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2010, 176 p.
2. Filip N., Sorocean O., Teoria economică (curs universitar), vol.II, Chişinău, 2011, 341 pag.
3. Galaju I., Rojco V. Economia mondială. Chişinău: Tipografia Centrală. 1999. p. 29-31.
4. Hămuraru M., Ţăruş V., Capsîzu V., „Teorie economică. Microeconomie. Concepte şi aplicaţii. Ediţia a IV.” Suport de curs. Chişinău, 2013, 239 p.
5. Hămuraru M., Ţurcanu O., „Economie”. Note de curs., Chişinău, USM, 2016, 256 p.
6. Moldovanu D. Curs de Teorie Economică, Chişinău 2006, 432 p.
7. Moldovanu D. Doctrine economice. Chişinău: ARC, 2003, p. 124-252.
8. Movileanu P., Rumleanschi P. Tehnici/paradigme de comunicare ştiinţifică. Chişinău: UASM, 2009. p. 69-72.
9. Patriche D., Felea M., Anghel L. Comerţ şi globalizare. http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=283&idb=9 (vizitat 02.04.2013)
10. Roşca P. Relaţii economice internaţionale. Chişinău: Centru editorial ULIM, 2002. p. 25.
11. Tomșa A. (coordonator) Teorie economică, vol. I „Microeconomie”, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chișinău, 2012, 408 p.
12. Tomșa A. (coordonator) Teorie economică, vol. II „Macroeconomie”, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chișinău, 2013, 332 pag.