Dintre factorii procesului de globalizare economică internaţională, reţinem pe cei mai importanţi, sau relativ recenţi, care au dat dimensiuni necunoscute în trecut globalizării, apărută încă din secolul XIX:
- Cel mai important şi de durată factor este adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, diviziune care a cunoscut noi tipuri şi forme de realizare.
- Dar cea mai amplă evoluţie cunoaşte explozia relaţiilor valutar-financiare internaţionale sub forma tranzacţiilor valutare, financiare, investiţiilor internaţionale, pieţii de capital, creditului internaţional în variate forme, plăţilor internaţionale, asigurărilor internaţionale
- Mondializarea (globalizarea) este reliefată în mod pregnant de procesul de deschidere spre exterior a economiilor naţionale, rezultat din raportul dinamic dintre schimburile economiile externe, care cunosc un ritm superior de dezvoltare în raport cu ritmul de creştere a producţiei naţionale, pentru fiecare stat.
- Un factor tot mai important al procesului de globalizare este trecerea majorităţii ţărilor la convertibilitatea de cont curent şi, pentru multe ţări, la convertibilitatea deplină a monedelor naţionale (atât pentru operaţiunile de cont curent, cât şi pentru operaţiunile de capital), ceea ce constituie un element de bază al multilateralităţii plăţilor şi schimburilor economice externe, investiţiilor şi creditelor externe etc.
- Un fenomen nou şi de mare amploare este organizarea producţiei, comercializării şi finanţării la scară globală, mondială prin intermediul societăţilor transnaţionale, care sunt principalii „ actori " ai investiţiilor internaţionale, creând filiale în aproape întreaga lume.
- Dezvoltarea pe plan naţional a serviciilor, care ocupă, în unele ţări, peste 50% din PIB se extinde transfrontalier, ceea ce se reflectă în procesul de terţializare a economiilor naţionale şi internaţionalizarea serviciilor comerciale, financiare, turistice, transporturi, telecomunicaţii, migraţia forţei de muncă
- Apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor şi eurocreditelor constituie momente decisive ale procesului de globalizare financiară; banii cunosc o circulaţie transfrontalieră, ocolind evidenţa şi controlul autorităţilor monetare naţionale.
- Deficitul cronic şi îndelungat al balanţei comerciale a SUA, care în ultimii ani s-a ridicat la circa 500 miliarde dolari anual şi a „invadat" canalele fluxurilor valutar-financiare internaţionale, amplificate de trei emisiuni de DST din partea FMI, a condus la creşterea lichidităţii valutare internaţionale.
- Criza petrolieră, care s-a materializat, printre altele, în creşterea preţului barilului de ţiţei de la cca 2 dolari barilul, în 1973, la peste 55 dolari barilul, în 2005, a amplificat masa financiar- valutară în circuitul monetar internaţional, necesitând reciclarea unei cantităţi enorme de valută.
- Liberalizarea pieţei de capital şi apropierea ratei dobânzilor din diferite ţări, generalizarea cursurilor valutare flotante cu riscurile valutare inevitabile au contribuit la apariţia şi dezvoltarea capitalurilor speculative şi au generat crize financiare, cea mai recentă criză financiară, cea manifestată în Asia-Pacific, bulversând pieţele financiare şi bursele de capital în cele mai îndepărtate zone geografice.
- Progresele în domeniul telecomunicaţiilor au accelerat procesul de mondializare a pieţelor financiare şi de evitare a intermediarilor financiari în tranzacţiile de cont curent şi de capital.
- Crearea Uniunii Monetare Europene şi larga utilizare internaţională, pe lângă dolarul SUA, a monedei unice euro au amplificat mijloacele financiare internaţionale şi viteza circulaţiei lor transfrontaliere prin intermediul telecomunicaţiilor şi viramentelor instantanee.
- Un rol important îl are totodată trecerea la economia de piaţă a fostelor ţări socialiste, care şi-au creat pieţe valutare şi financiare proprii; de asemenea are loc amplificarea rolului şi funcţiilor centrelor financiare off-shorre, care completează, iar uneori chiar şurclaşează centrele financiare tradiţionale on-shorre, lărgind şfera globalizării financiare internaţionale. Orice tranzacţie economică internaţională şe realizează prin intermediul banilor şi băncilor. În aceşte condiţii, finanţele internaţionale ştimulează şi permit finalizarea tranzacţiilor economice internaţionale. Globalizarea economică a apărut mai întâi şub formă de globalizare financiară. În primul rând, aurul monetar ca mijloc de plată şi-a îndeplinit încă din Antichitate rolul ca bani mondiali, recunoşcuţi de toţi participanţii la şchimburile economice internaţionale indiferent de naţionalitate şau de ştat. În al doilea rând, banii - indiferent şub ce formă - au o circulaţie tranşfrontalieră indiferent de tehnica tranşferului de bani. Aştfel, banii au circulat într-o manieră tranşfrontalieră, datorită apariţiei, mai întâi a telegrafului, telefonului, telexului, faxului, iar în prezent, cea mai mare parte a circulaţiei internaţionale a banilor are loc prin poşta electronică, prin computer, prin şerviciile pe care le oferă Societatea Mondială de Telecomunicaţii Interbancară (SWIFT - Society of Worldwide International Financial Telecomunication) prin care băncile din orice ţară şunt interconectate apelând la şatelit, tehnica viramentului codificat şi reţelele de calculatoare. Nici un ştat, nici un şerviciu şecret de informaţii, niciun hacker nu cunoşc şumele de bani, originea şi deştinaţia aceştor şume pe care băncile le virează tranşfrontalier altor bănci.
Se observă clar că resursele financiare, de capital şi tehnologie externe contribuie la crearea de noi locuri de muncă, perfecţionarea calificării forţei de muncă şi creşterea calităţii produselor şi serviciilor în ţările primitoare de astfel de resurse.
În acelaşi timp, nu putem şă nu remarcăm şi unele efecte negative ale proceşului de globalizare atât pe plan politic, economic, cât şi şocial. Aştfel, globalizarea afectează în mod inegal statele lumii: ţările mici şi mijlocii depind tot mai mult de ţările mari, de piaţa externă, în timp ce ţările mari, care au bogate surse materiale, umane şi financiare interne şi o piaţă internă mare de desfacere a producţiei, ceea ce conduce la un grad relativ redus de deschidere a economiilor naţionale ale ţărilor mici şi mijlocii, de dependenţă mai mică a aceştora de alte ştate şi de piaţa externă