Negocierea și încheierea unui contract comercial extern de vânzare-cumpărare de mărfuri prezintă o deosebită complexitate a problemelor legate de orientarea și dirijarea părților implicate, fapt pentru care necesită cunoștințe temeinice în domeniul tehnicii negocierilor, a legislației și uzanțelor de comerț exterior, a decontărilor internaționale, a expediției și asigurărilor internaționale vamale, al efectuării calculelor de rentabilitate și multe altele [80]. În acest context, alegerea și includerea în contractele comerciale a celor mai favorabile clauze, la un moment dat, atât pentru vânzător, cât și pentru cumpărător, prezintă o importanță deosebită, relațiile dintre aceștia fiind guvernate de totalitatea clauzelor stipulate în contractul încheiat, unele dintre acestea fiind convenite în mod special, iar altele alese dintre cele folosite în practica curentă, integrată, a comerțului internațional.
În practica de comerț exterior, s-au statornicit anumite obiceiuri de natură normativă cu privire la încheierea contractelor. Uzanțele întregesc contractul dintre părți și au o însemnătate deosebită, pentru că ușurează tratativele dintre părțile contractante și accelerează încheierea contractelor.
Dintre uzanțele generale, cele mai importante pentru comerțul internațional sunt cele care se referă la condițiile de livrare și la plățile internaționale [64]. Scopul „Regulamentului INCOTERMS” (abrevierea expresiei din limba engleza - International Rules for the Interpretation of Trade Terms) este acela de a pune la dispoziție un set de reguli internaționale pentru interpretarea celor mai frecvent folosite condiții comerciale în comerțul exterior. Astfel, ambiguitatea interpretărilor felurite ale acestor condiții, în diferite țări, poate fi evitată sau cel puțin redusă într-o măsură considerabilă. În mod frecvent, părțile contractante nu cunosc diferitele practici comerciale în vigoare în țările partenerilor. Aceasta poate da naștere la neînțelegeri, controverse și litigii, cu toate pierderile de timp și bani pe care acestea le generează. Era deci necesară o codificare și uniformizare a acestor condiții comerciale, activitate ce s-a aflat în sarcina Camerei Internațională de Comerț de la Paris.
Primele „Reguli INCOTERMS” (INternational COmmercial TERMS), completat cu reguli uniforme de interpretare a fost publicat însă de Camera Internațională de Comerț de la Paris (CIC-Paris) în 1936. Cei 11 termeni comerciali internaționali cuprinși în INCOTERMS 1936, cunoscuți și sub numele de „clauze de livrare”, reușeau să definească mai bine și mai complet obligațiile vânzătorului și ale cumpărătorului decât se reușise în 1928 și de aceea Incoterms 1936 a fost acceptat de marea majoritate a comercianților, mai puțin de cei britanici și americani.
Necesitatea modificării termenilor de comerț internațional în 2010 a fost determinată de noua realitate a țărilor din UE care nu mai au hotare în calea circulației mărfurilor, capitalurilor și a persoanelor. Astfel comerțul intracomunitar nu mai este unul internațional, ci „domestic”.
Un alt argument în favoarea noii ediții INCOTERMS s-a referit la necesitatea adaptării limbajului și a termenilor la noile realități ale tehnologiei informaționale. Astfel, noua revizuire ia în calcul comerțul electronic și sistemul electronic de facturare și transfer de date (Electronic Data Interchange) pregătind astfel INCOTERMS 2010 pentru a răspunde mai bine acestor realități tot mai omniprezente.
Schimbările în ceea ce privește practicile de transport care sunt din ce în ce mai combinate duceau la dispute și dificultăți în interpretarea clauzelor INCOTERMS 2000. Astfel o nouă ediție a acestor clauze vine să înlăture aceste ambiguități.
Atacurile teroriste din ce în ce mai dese condiționează o mai bună securizare și monitorizare a transportului de mărfUri, INCOTERMS 2010 vine să se conformeze mai bine acestei realități. Argumentelor enumerate se mai adaugă și argumentul uzanței. Astfel multe din clauzele INCOTERMS 2000 nu erau utilizate în practică, în 2010 vine timpul când aceste clauze sunt eliminate.
Regulile reprezintă în esență pozițiile (practicile) reprezentanților curentelor principale care se manifestă în comerțul internațional: curentul nou „reformator”, care urmărește integrarea (uniformizarea) practicilor comerciale mondiale în scopul realizării unei deschideri largi care să permită participarea la schimburile internaționale, în condiții avantajoase, a tuturor statelor de pe glob și curentul „conservator” susținut în mod special de unele țări puternic dezvoltate, care încearcă să mențină în continuare unele practici avantajoaselor practici ce decurg din poziția de supremație economică pe care au câștigat-o în decursul timpului.