Evocat pentru prima oară în 1987 cu ocazia reuniunii Comisiei mondiale pentru mediu şi dezvoltare, conceptul de dezvoltare durabilă are numeroşi susţinători: organisme internaţionale şi supranaţionale, societatea civilă, puterile publice şi diverse întreprinderi. Conceptul, foarte vast, îşi propune să răspundă nevoilor prezente fără a compromite supravieţuirea generaţiilor următoare, are tangenţe cu economia, administraţia publică şi privată, protecţia mediului înconjurător, sănătatea, educaţia, agricultura, turismul, dezvoltarea internaţională.
Actorii de pe scena politică, economică şi socială trebuie să ia în considerare dezvoltarea durabilă în cadrul strategiilor lor. Gestionarea riscurilor care planează asupra mediului înconjurător, consultanţă în domeniul ecologic, cod etic şi deontologie, audit social sau ecologic şi evaluare, comunicare financiară, guvernare, consultanţă pentru o strategie durabilă... Profesioniştii în domeniu se înmulţesc şi se specializează, oferta de formare în domeniu creşte de la an la an şi se diversifică. Profesioniştii în domeniu se găsesc în marile întreprinderi, la baza creării de noi întreprinderi, în cabinetele de consultanţă, societăţile de evaluare, bănci, ONG-uri, organizaţii internaţionale, naţionale şi regionale.
Profesioniştii din domeniul dezvoltării durabile efectuează, în primul rând, o muncă de prospectare pe termen lung. Pentru a face acest lucru, înainte de a începe studiile în acest domeniu, studentul trebuie să deţină deja cunoştinţe de economie, administraţie, drept, inginerie, amenajare a teritoriului... De aceea, formările în dezvoltare durabilă sunt destinate persoanelor care au obţinut deja o diplomă de formare iniţială în domenii tradiţionale şi, mai ales, celor care se situează la nivelul de masterand (bac+4/5) şi peste acest nivel.
Conceptul de Dezvoltare Durabilă reprezintă o nouă paradigmă a Dezvoltării, concept promovat în cadrul Conferinţei Mondiale pentru Dezvoltare Durabilă organizată de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro în 1992 şi reiterat cu mai mare forţă la Johanesburg după 10 ani. Conceptul marchează o schimbare majoră în abordarea problemelor dezvoltării umanităţii prin opţiunile de asigurare a unui echilibru dinamic între componentele capitalului natural şi sistemele socio-economice.
“Dezvoltarea durabilă răspunde necesităţilor generaţiilor actuale fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor necesităţi"[1] (Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare). Astfel, dezvoltarea poate genera prosperitate, dacă se regenerează resursele şi se protejează mediul.
Durabilitatea pleacă de la ideea că activităţile umane sunt dependente de mediul înconjurător şi de resurse. Sănătatea, siguranţa socială şi stabilitatea economică a societăţii sunt esenţiale în definirea calităţii vieţii.
Dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale reprezintă o provocare şi o prioritate în acelaşi timp. O provocare, pentru că o comunitate trebuie să fie receptivă la transformările şi schimbările externe şi interne care o pot afecta, adaptându-se acestor schimbări prin acţiuni şi iniţiative strategice locale. O prioritate, pentru că modul în care se dezvoltă localitatea îi afectează prezentul şi sansele de viitor.
Dezvoltarea durabilă înseamnă "A gândi global şi a acţiona local". Strategiile de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa între local şi global, între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul şi între sectoarele economic, social şi de mediu. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor are ca obiective majore protejarea mediului, eradicarea sărăciei, îmbunătaţirea calităţii vieţii, dezvoltarea şi menţinerea unei economii locale viabile şi eficiente. O comunitate durabilă apreciază şi promovează ecosistemele
sănătoase, utilizează eficient resursele, dezvoltă şi asigură o economie locală viabilă.
Comunitatea durabilă are o viziune asupra dezvoltării susţinută şi promovată de toate sectoarele comunităţii, asociaţiile civice, autorităţile locale, organizaţiile religioase, tineri etc.
Politica actuală a Uniunii Europene este concentrată pe dezvoltarea durabilă a societăţii din toate punctele de vedere. Pentru aceasta ea pune la dispoziţia statelor membre diverse instrumente financiare menite a-şi rezolva problemele economice şi sociale.
Pentru a atrage aceste fonduri în vederea finanţării de proiecte de dezvoltare locală, este
absolut necesară definirea strategiei de dezvoltare a fiecărei regiuni din România. Respectând principiul subsidiarităţii, strategiile de dezvoltare locală trebuie să ţină cont de strategiile judeţene, regionale şi în final de Planul de Dezvoltare Naţional, astfel încât obiectivele prevăzute să nu intre în contradicţie la nici un nivel asigurând sinergie şi complementaritate.
Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan internaţional şi a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării.
În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung.
Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat în preocupările comunităţii internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. Bruntdland şi intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiţie acceptată a dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi". Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici şi decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe termen lung sunt considerate complementare şi reciproc dependente.
De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global şi să acţionăm local"[2].
În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a preceptelor dezvoltării durabile.
Se recunoaşte, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi deşertificare, poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei unui număr mare de specii de plante şi animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calităţii vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei.
Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă că Uniunea Europeană ne furnizează şi un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. Guvernul României, prin resursele uriaşe pe care le gestionează, este singurul centru naţional credibil al managementului dezvoltării durabile a României. Dar misiunea în dezvoltarea durabilă poate fi susţinută cu instrumente conceptuale adecvate şi existente la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză), concepte care ţin seama de realitate, concepte asimilate în acele universităţi care s -au transformat deja în veritabile comunităţi epistemice, asimilând paradigma raţionalităţii instrumentale. În această paradigmă, instrumentele sunt mijloacele raţionale folosite pentru atingerea unei ţinte prestabilite. Aceste instrumente intelectuale sunt folosite în analizele, evaluările şi interpretările pe care se sprijină deciziile politice în problematica dezvoltării economice cuplată cu salvgardarea calităţilor mediului înconjurător din ţara noastră. Noile instrumente intelectuale pentru dezvoltarea durabilă la stadiul dell’arte constituie substanţa discursivă a capitolelor Ecologiei Industriale.
A spune că dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este identificabilă cu o preocupare exclusiv centrată pe starea mediului înconjurator, ori „prezervarea” mediului ambiant, înseamnă o simplificare excesivă şi o sărăcire a conceptului ‚dezvoltării durabile’. În realitate, sustenabilitatea implică obligatoriu trei aspecte (numite şi ‚principiile Brundtland’):
- o chestiune ambientală ;
- o chestiune economică ;
- o chestiune socială.
Raportul Brundtland defineşte "dezvoltarea durabilă drept dezvoltarea care împlineşte necesităţile prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a împlini propriile lor nevoi." Formularea exactă în limba engleză este : "Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs."[3] Să observăm că în acord cu economistul britanic John Maynard Keynes (1883–1946), întotdeauna ideile practice din economie şi societate trebuie să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Definiţia pentru dezvoltarea durabilă pe care o propune raportul comisiei Brundtland era inspirată, cel puţin în intenţie, de principiul echităţii intergeneraţionale, un principiu de justiţie distributivă care a fost enunţat de filosoful american John Rawls (1921–2002). Dar, mai mult decât atât, comisia coordonată de Gro Harlem Brundtland a definit dezvoltarea durabilă drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management cere să fie realizată o ‚performanţă triplă’ (‚the triple bottom line’, spus pe englezeşte).
Din definitia dezvoltarii durabile formulata prin Raportul Brundtland in 1987, reies urmatoarele aspecte[4]:
a) introducerea sintagmei dezvoltare durabila in vocabularul uzual al stiintei economice a reprezentat o necesitate obiectiva. Notiunea a fost chemata si impusa sa serveasca, pe plan teoretic, drept raspuns la criza economica si ecologica pe care o parcurge lumea la sfarsit de secol XX si inceput de nou mileniu.
b) la nivelul unanimitatii, in sondajul opiniei publice, se afla ideea dupa care dezvoltarea durabila are o puternica incarcatura morala. Se pleaca , aici, de la premisa realista ca, pe zestre pe care o mosteneste, fiecare generatie isi construieste viitorul. Din acest punct de vedere, este de datoria generatiei actuale, ca ea sa ofere noilor si viitorilor veniti cel putin aceleasi sanse pe care ea le-a mostenit.
c) dezvoltarea durabila va deveni tot mai mult o constanta a politicilor economice si sociale ale fiecarui stat.
d) dezvoltarea durabila comporta un tratament diferit ca nivel, mod de abordare si intelegere, tehnologie, resurse la care se poate face apel si sanse de reusita. Altfel spus, capata sensuri si semnificatii diferite in functie de timp, spatiu, zona geografica etc.
e) notiunea de durabil trimite la durata, la un interval de timp indelungat. Procesul trebuie convertit spre o dezvoltare umana durabila, orientata prioritar spre calitatea vietii si a mediului
Chiar dacă dezvoltarea durabilă este condusă după principiile Brundtland, trebuie să observăm că în primul rînd provocarea ambientală este factorul ce focalizează modul de elaborare a strategiilor de astăzi în organizarea industrială. În cartea noastră propunem un proiect românesc de organizare a răspunsului la provocarea ambientală, un proiect de organizare a „parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă”, organizare facilitată de acele universităţi care s - au transformat deja în comunităţi epistemice pentru managementul proiectelor în Noua Economie.
Sub presiunea legilor şi a reglementărilor naţionale privind încărcările mediului înconjurător, a directivelor Uniunii Europene, a ratificării protocoalelor internaţionale ambientale de parlamentele ţărilor ai căror diplomaţi au negociat acele acorduri, ori pur şi simplu în virtutea jocului competitiv impus de concurenţă, întreprinderile/organizaţiile sunt obligate acum, în toate felurile descrise, să ţină cont şi de valorile ambientale atunci când îşi redactează planurile lor strategice.
O perspectivă nouă asupra relaţiilor dintre mediul ambiant, om şi industrie este adusă de Ecologia Industrială, despre care se poate aprecia, fără deriziune sau exagerare, că este ştiinţa dezvoltării durabile. În Ecologia Industrială se transgresează frontierele demersului tradiţional al raţionamentului efectuat judecând strict în termenii reducerii poluării la sursele punctuale (care pot fi modelate în spaţiu ca un punct geometric), acţionându-se deci numai la ‚capătul ţevii’ (‚end of pipe’ acesta este chiar termenul consacrat în limba engleză) sau la „sursa de încărcare ambientală”, într-o abordare strict « ecologistă », indiferentă la costurile economice şi condiţiile sociale. Dezvoltarea durabilă ori ’sustenabilitatea’ cere şi respectarea integrităţii ecologice a naturii şi a biodiversităţii sale, alături de o considerare a eficienţei economice, precum şi de o măsurare a dimensiunii sociale ori a 'dimensiunii comunităţii' în dezvoltarea economiei.
Atunci când managerii organizaţiilor economice antamează problema gestionării încărcărilor ambientale associate produselor/serviciilor pe care le furnizează pe piaţă, ei trebuie să ia în considerare abordarea pe ciclul de viaţă. Atenţia nu trebuie focalizată doar asupra compoziţiei produsului, eventual şi asupra fazei de procesare, ci pe întreaga viaţă fizică a produsului, din amonte în aval, adică de la extracţia materiilor prime şi pînă la finalul de viaţă al produsului. Abordarea pe ciclul de viaţă pentru managementul ambiental al produsului infuzează “responsabilitate ecologică” în economia de piaţă. Perspectiva pe ciclul de viaţă a lumii artefactelor industriale tinde să devină parte din cultura postmodernă. Reprezentarea ontologică asupra unui produs, din această perspectivă, poartă numele de Analiză pe ciclul de viaţă (ACV), fiind reprezentarea interacţiunii om – natură. Alegeri (‚Choices’) prin judecăţi de valoare se fac în toate fazele executării corecte a unei Analize pe ciclul de viaţă. Pentru a nu construi o distopie, este necesar să existe compatibilitate între alegerile de valoare din toate fazele Analizei pe ciclul de viaţă. Această compatibilitate este asigurată prin folosirea perspectivelor arhetipale din Teoria Culturală.
Cunoaşterea metodologiei ACV îngăduie achiziţionarea unor competenţe procedurale de tip 'know how' pentru dezvoltarea durabilă. Un produs industrial are asociat şi impactul ambiental descris în studiul ACV al produsului (fireşte, în condiţiile în care studiul nu a fost distorsionat prin malpraxis). Analiza pe ciclul de viaţă al produsului este instrumentală. Gândirea artefactelor industriale pe ciclul de viaţă a devenit parte a felului în care conceptualizăm chestiunile ambientale, şi calea pe care abordăm gestionarea problemelor ambientale. Analiza pe ciclul de viaţă este parte dintr - un weltanschauung post-modern.
Analiza pe ciclul de viaţă este situată la intersecţia celor trei tipuri de cunoaştere umană : teoretică, tehnico-productivă, şi prudenţială. Lectura “Raportului dezvoltării umanităţii” din anul 1997, --document oficial al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), care-i clarificarea si continuarea temelor Agendei 21--, dezvăluie că o naţiune devine bogată numai când stăpâneşte perfect cele trei tipuri de cunoaştere. Instrumentele de analiză ambientală care incorporează aspecte foarte distincte ale cunoaşterii, aşa cum este Analiza ciclului de viaţă al produselor, percepută de cercetătorii domeniului ca fiind "fascinantă şi sofisticată", este instituţionalizată în proiectul dezvoltării durabile. Strategia IPP adoptă această cultură organizaţională în parcurile industriale.
La ora actuală, criza majoră este constituită de o deteriorare într-un proces continuu a stării sau « calităţii » mediului înconjurător[5]. De exemplu, planificarea tradiţională a dezvoltării parcurilor industriale implică alocarea unor largi parcele de teren ocupat iniţial de ecosisteme, schimbarea destinaţiei terenurilor şi distrugerea ecosistemelor de pe acele terenuri, investiţii publice pentru construirea şi întreţinerea unor infrastructuri costisitoare, înlocuirea sorburilor naturale de dioxid de carbon cu industrii care emit gaze cu efect de seră, deversări de lichide reziduale şi mari cantităţi cumulate ale unor deşeuri solide eliminate de industrii, dar imposibil de reciclat, ignorarea agresivă de către investitori atotputernici sau doar « mafioţi locali » a siturilor ambientale cu valoare recreaţională şi hedonică, perturbarea unor vaste arii de habitat.
Capitolele Ecologiei Industriale propun căi de rezolvare efective pentru stoparea acestei deteriorări, soluţii ideologice primare, în sensul că sunt realmente nişte idei eficiente, care pot să fie credibil înscrise pe o listă de alternative aflate dincolo de „globalizare”, pe care economistul Joseph Schumpeter (1883-1950), --care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard--, o numea "distrugere creativă". În principiu, alternativele la "distrugerea creativă" pot fi alese ca enunţuri decizionale cu valoare adăugată, într-o democraţie participativă reală, unde există instituţii normale (universităţi, academii etc) care pun asemenea liste cu variantele de soluţii posibile la dispoziţia oamenilor politici. Dar poate că în esenţa sa, ce nu aparţine ‚mitului fatalist’ al relaţiei om-natură, "Ecologia Industrială" este mai mult decât o simplă ştiinţă. Căci, prin principiul ei fundamental : „Din leagăn până la mormânt” („From the cradle to the grave”), adică din „baptisteriul” produselor industriilor (care nu mai sunt ‚produse industriale’ în sens clasic), şi până la momentul lor „sepultural” –depozitul ambiental, groapa ecologică, incineratorul, sau buclele de reciclare totală din parcurile industriale cu tehnologie simbiotică--, "Ecologia Industrială" edifică o arhitectură ontologică a noilor artefacte - produse ce nu sunt detrimentale pentru om ori pentru ecosistemele planetei. Aceste reprezentări ale ’ontologiilor de artefacte’ din industrii şi servicii pot furniza în ultimă instanţă argumentele şi vocabularul ideologic primar pentru construirea predicatelor necesare supravieţuirii noastre ca specie alături de alte specii existente pe un Pământ caracterizat, încă, printr-un anumit grad de biodiversitate pozitivă (pentru că există şi o biodiversitate negativă, adică o lume populată cu HIV şi Ebola). Deci în ideologia primară se cer şanse nu doar pentru om, ci şi pentru biodiversitatea pozitivă a lumii. Iar într-o terminologie strict ecologică, se vorbeşte aici despre tranziţia de la Capitalismul-r (malthusian), la Capitalismul-K (logistic). Parcurile industriale pentru dezvoltarea durabilă aparţin conceptual Capitalismului-K, şi ele sunt o componentă importantă a strategiei dezvoltării în Noua Economie.
În general, 'parcurile industriale' reprezintă proiecte ale dezvoltării regionale realizate cu intenţia atragerii de activităţi industriale ori servicii caracterizate printr-o valoare adăugată mare, şi am folosit aici termenul cu semnificaţia lui riguroasă din economie. Ecologia Industriala aduce o dimensiune nouă în dezvoltarea industriilor şi serviciilor, chiar când acestea adaugă valoare prin tehnologie : Fezabilitatea tehnică trebuie să posede şi un Permis moral. Atunci când 'parcurile industriale' sunt organizate pe baza principiilor Ecologiei Industriale, ele se numesc fie 'parcuri industriale simbiotice', fie 'parcuri industriale ecologice' , fie 'parcuri eco- industriale', fie ’eco-parcuri’[6]. Noi le denumim ‚parcuri industriale pentru dezvoltarea durabilă’.
După lansarea listei de condiţionări pentru dezvoltarea durabilă, celebra Agenda 21, 'parcurile industriale' nu pot căpăta fiinţă concretă la ora actuală, într-o ţară realmente democrată, decât prin alocarea terenurilor de către comunităţile locale, ori de către autorităţile regionale (judeţene, în condiţiile României), respectândându-se priorităţile de pe o listă de ’teme ambientale’ prezente pe, --folosim mai întâi abrevierea frecvent întâlnită în documente electronice şi pe hârtie consacrate dezvoltării durabile-, LA 21, acronimul expresiei ‚Local Agenda 21’, adică o 'Agenda 21 locală'. Se ştie că taxonomia unei Agende 21 locale trebuie să fie organizată astfel încât să cuprindă şi 'teme ambientale', ori subiectele de salvgardare ale teritoriului. Una dintre aceste 'teme ambientale' ce reflecta perceptia societala despre „calitatea mediului ambient” se cheama 'folosirea terenului'. Deci in mod automat, un 'parc industrial' care foloseste corect, –din punctul de vedere al Ecologiei Industriale--, terenul pe care l-a primit este un 'parc industrial ecologic'.Punctul nostru de vedere nu este singular. Căci primul exemplu de ’simbioză industrială’ evidenţiat în teren, aflat la Kalundborg, pe coasta marină daneză, este numit atât 'parc industrial', cât şi 'parc eco-industrial'. Kalundborg mai este citat în studii semnate de autori foarte diferiţi, ca exemplificare pentru conceptele : "simbioză industrială localizată", "coagulare industrială" (’industrial cluster’), "complex industrial echilibrat din punct de vedere ambiental", si "ecosistem industrial localizat", ori ‚pol de competenţă în Ecologia Industrială’.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese şi acceptate de societate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de mediu.
[1] Matei Elena, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti, 2004, pag. 24
[2] Earth Summit Agenda 21, The United Nations Programme of Action from Rio, United Nations, 1992 – Declaratia de mediu si dezvoltare, pag.3
[3] Băltăreţu Andreea, Ecoturism şi dezvoltare durabilă, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2007, pag. 45
[4] Băltăreţu Andreea, Ecoturism şi dezvoltare durabilă, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2007, pag. 49
[5] Nistoreanu Puiu (coordonator), Ecoturism şi turism rural, Editura A.S.E., Bucureşti, 2003, pag. 76
[6] Nistoreanu Puiu (coordonator), Ecoturism şi turism rural, Editura A.S.E., Bucureşti, 2003, pag. 92