Economie

Pentru realizarea unei dezvoltari durabile  a economiei romanesti se impune realizarea unui comert economic durabil (fair trade), unei agriculturi durabile, consum si utilizare de energie regenerabila durabile si turism durabil si sustenabil.

            Se porneşte de la premisa că realizarea unei dezvoltări accelerate pe termen mediu şi lung în toate cele trei componente esenţiale (economică, socială şi de mediu) nu este doar una dintre opţiunile posibile, ci reprezintă condiţia esenţială pentru reducerea treptată, într-un orizont de timp cât mai scurt posibil, a decalajelor care separă încă România de nivelul mediu al UE în privinţa calităţii vieţii şi pentru asigurarea unei coeziuni reale, atât la nivel naţional, cât şi în cadrul mai larg al Uniunii Europene.

            Evoluţia economică a României din ultimii 7 ani (2003-2006), cu o rată medie anuală de creştere medie a produsului intern brut de peste 6%^[1], faţă de un ritm de sub 2% în UE-25, demonstrează că realizarea acestui obiectiv este posibilă. Intrarea pe Piaţa Unică a Uniunii Europene, îmbunătăţirea mediului de afaceri şi a cadrului concurenţial, consolidarea sectorului privat, creşterea ratei şi calităţii investiţiilor sunt factori încurajatori, care favorizează continuarea acestui proces.

            În condiţiile extinderii liberei circulaţii de bunuri şi servicii şi a efectelor globalizării, competitivitatea şi eco-eficienţa vor reprezenta factori determinanţi ai sustenabilităţii creşterii economice. Asigurarea performanţei pe termen mediu şi lung a economiei româneşti impune, prin urmare, adoptarea de instrumente eficiente de politică economică, care să permită gestionarea şi valorificarea substanţial îmbunătăţită a potenţialului existent în anumite domenii-cheie, care determină dezvoltarea durabilă într-un cadru concurenţial.

            Principalele obiective pe termen mediu, stabilite în domeniul economic prin documentele programatice naţionale, în conformitate cu ţintele prevăzute în Strategia Lisabona revizuită, în Liniile Directoare Generale de Politică Economică şi în Pactul de Stabilitate şi Creştere al Uniunii Europene, sunt:

• Menţinerea stabilităţii macroeconomice, continuarea procesului de dezinflaţie şi limitarea deficitului de cont curent;
• Îmbunătăţirea predictibilităţii şi performanţelor politicii fiscale, inclusiv atragerea şi utilizarea eficientă a fondurilor europene nerambursabile;
• Continuarea şi adâncirea reformelor structurale şi furnizarea de servicii îmbunătăţite de sănătate, educaţie, formare profesională, cercetare şi dezvoltare, precum şi continuarea reformelor necesare pentru a spori nivelul de responsabilizare şi de eficienţă;
• Asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen lung;
• Îmbunătăţirea mediului de afaceri, promovarea culturii antreprenoriale, creşterea flexibilităţii şi participării pe piaţa muncii şi o dezvoltare regională armonioasă;
• Reforma administraţiei publice.

            O condiţie esenţială pentru îndeplinirea obiectivelor dezvoltării durabile este implementarea unei combinaţii adecvate de politici macroeconomice coerente, prin care să se asigure sustenabilitatea resurselor materiale şi energetice folosite pentru creşterea economică, finanţarea investiţiilor strict necesare pentru modernizarea şi creşterea competitivităţii sectoarelor productive şi de servicii, precum şi a infrastructurilor, calificarea şi perfecţionarea continuă a forţei de muncă în acord cu cerinţele progresului tehnic şi tehnologic. Din analiza evoluţiei economice a României în ultimii 18 ani rezultă că în acest scop se impune, de asemenea, soluţionarea unor probleme de importanţă principială:

• Îmbinarea optimă a iniţiativei private cu o raţională intervenţie publică pe baza unor politici flexibile de corectare a disfuncţionalităţilor mecanismelor de piaţă. Intervenţia statului în economie trebuie să vizeze numai domeniile în care se dovedeşte că piaţa ar soluţiona problemele existente cu risipă de resurse sau într-un timp mai îndelungat, pornind de la investigaţii şi evaluări prealabile realizate în mod imparţial, independent şi transparent.
• Îmbunătăţirea semnificativă a structurii şi atribuţiilor instituţiilor publice centrale, regionale şi locale, definirea mai precisă a responsabilităţilor şi modului de conlucrare pentru a permite o evaluare corectă a performanţelor obţinute şi identificarea domeniilor în care se impun măsuri pentru creşterea eficienţei actului administrativ la toate nivelurile.
• Accelerarea descentralizării conform principiului subsidiarităţii, concomitent cu măsuri pentru creşterea capacităţii administrative şi a competenţelor decizionale.
• Urmărirea sistematică a obiectivului coeziunii sociale ca premisă a dezvoltării durabile şi re-examinarea periodică, din aceasta perspectivă, a politicilor salariale, fiscale şi sociale.

            Fară a se substitui programelor existente de dezvoltare a României, prezenta Strategie propune o viziune focalizată pe atingerea unor obiective pe termen lung, care transced orizonturile curente de referinţă şi ciclurile electorale, prin prisma criteriilor de sustenabilitate stipulate în Directivele Uniunii Europene şi a tendinţelor principale care se conturează pe plan mondial.

            In ceea ce priveste asigurarea sustenabilităţii pe termen lung a consumurilor energetice şi materiale bazată pe evaluarea realistă a capacităţii de suport a capitalului natural, intensitatea energetică primară şi cea finală sunt, în România, de peste trei ori mai ridicate decât nivelurile medii actuale din UE. De aici decurge constatarea că există un potenţial important pentru reducerea consumului de energie, principala sursă fiind creşterea eficienţei energetice în sectoarele productive de bunuri şi servicii, şi diminuarea pierderilor considerabile de energie în sectorul rezidential.

            Potrivit programelor naţionale în domeniul eficienţei energetice, se prognozează că intensitatea energiei primare se va putea reduce până în anul 2013, faţă de 2006, cu peste o treime, de la 0,555 la 0,377 tone echivalent petrol (tep) pentru generarea unei valori de 1.000 euro în PIB, exprimată în preţuri constante şi euro 2000, iar până în 2020 cu încă 23-24% (0,26 tep), ajungând la nivelul mediu al UE din 2006.

            În aceste condiţii, creşterile medii anuale ale PIB estimate pentru perioada 2010- 2020 se pot realiza prin decuplarea creşterii economice de consumul de energie primară.

            Pentru asigurarea sustenabilităţii consumului total de resurse materiale în raport cu gestionarea responsabilă a capitalului natural se impune ca o preocupare prioritară ameliorarea semnificativă a productivităţii resurselor. Este de prevăzut ca şi legislaţia primară şi secundară a UE în materie să evolueze în direcţia stabilirii unor obiective mai ambiţioase şi a unor reglementări mai exigente, în conformitate cu Agenda Lisabona reînnoită.

            Din analiza evoluţiei din ultimii ani a industriei prelucrătoare din România a rezultat, de exemplu, că în sectoarele energo- şi material-intensive (metalurgie, prelucrarea ţiţeiului, substanţe şi produse chimice, materiale de construcţie), care, în plus, sunt poluante şi reprezintă 25% din totalul producţiei, se constată tendinţa de reducere a productivităţii resurselor ca urmare a creşterii consumului intermediar. Comparativ cu anul 2000, în 2005 consumul total de resurse în industria metalurgică a crescut cu peste 48%, în timp ce valoarea adăugată s-a redus cu 2,6%.             În industria de prelucrare a ţiţeiului, la o creştere cu 12,4% a valorii adăugate, consumul de resurse s-a majorat cu peste 50%. În anul 2005, productivitatea resurselor totale consumate în metalurgie a fost de numai 0,18, iar în prelucrarea ţiţeiului 0,34, faţă de 0,55 pe ansamblul industriei prelucrătoare.

            Exemple similare pot fi furnizate şi în privinţa productivităţii resurselor din agricultură şi silvicultură. Şi în acest caz, se observă că există un potenţial însemnat pentru îmbunătăţirea substanţială a situaţiei, într-un termen rezonabil de timp, prin promovarea unor politici care să stimuleze modernizarea tehnologică şi creşterea ponderii produselor cu prelucrare avansată, atât pentru export cât şi pentru consumul intern.

            Perfectarea, într-o primă etapă, a unor acorduri voluntare cu asociaţiile patronale (aşa cum se procedează deja în unele ţări ale UE) şi adoptarea ulterioară a unor reglementări pentru transferul unei părţi din impozitul pe forţa de muncă spre impozitarea consumului de resurse materiale şi energetice ar stimula operatorii economici să acţioneze pentru creşterea productivităţii resurselor, ceea ce va avea, în final, un impact favorabil asupra costurilor şi competitivităţii şi asupra sustenabilităţii consumului de resurse.

            Având în vedere creşterea considerabilă în viitor a ponderii importurilor de resurse primare de energie şi materii prime, este necesară elaborarea unei strategii speciale atât pentru diversificarea surselor de aprovizionare, cât şi pentru securizarea acestora prin acorduri de lungă durată.

            In analiza modernizarii treptate a macrostructurii economiei pentru a corespunde cerinţelor sociale şi de mediu, se observa ca creşterea ponderii serviciilor în formarea PIB de la 48,8% în 2006 la circa 55% în 2013 şi 60-65% în 2020 (aproape de nivelul mediu actual din UE) şi a calităţii acestora va determina şi sporirea eficienţei economice şi a competitivităţii în celelalte sectoare economice, cu efecte sociale benefice asupra mobilităţii verticale a forţei de muncă şi a nivelului de calificare şi remunerare. Dezvoltarea serviciilor de cercetare, consultanţă, expertiză, informatică, a celor financiare şi de perfecţionare managerială va contribui direct la creşterea productivităţii resurselor totale consumate pe ansamblul economiei, având în vedere că în sectorul serviciilor raportul dintre valoarea adăugată brută şi consumul intermediar este net superior celui din agricultură, industrie şi construcţii.

            Ajustarea structurilor intersectoriale va avea loc, în special, prin stimularea dezvoltării prioritare a substructurilor care realizează valoare adăugată mare cu un consum mai redus de resurse, cu accent pe folosirea resurselor regenerabile sau reciclabile.

În industrie, se va pune accentul pe dotarea cu tehnologii de complexitate medie şi înaltă şi pe dezvoltarea şi introducerea în producţia proprie a unor asemenea tehnologii cu efect important de antrenare şi care pot avea o contribuţie substanţială la creşterea volumului şi eficienţei exporturilor. Eco-eficienţa şi folosirea celor mai bune tehnologii disponibile vor deveni, într-o măsură crescândă, criterii esenţiale în deciziile investiţionale, nu numai în domeniul achiziţiilor publice, ci şi în alte sfere ale activităţii economice.

            Schimbările cele mai profunde se vor produce în mediul rural prin înlocuirea în mare măsură, pe parcursul vieţii unei singure generaţii, a structurilor arhaice, a practicilor de producţie în agricultură şi a înfăţişării satului românesc, în condiţiile pastrării identităţii locale şi culturale specifice. Dezvoltarea producţiei agro-alimentare organice, antrenarea comunităţilor locale în activităţi de ecologizare şi conservare a mediului natural, cointeresarea lor directă în protejarea monumentelor şi siturilor cu valoare istorică sau de patrimoniu cultural, asigurarea accesului la serviciile comunale şi sociale de bază, reducerea şi eliminarea sărăciei, îmbunătăţirea comunicaţiilor şi a relaţiilor de piaţă vor contribui la estomparea treptată a discrepanţelor în privinţa calităţii vieţii între sat şi oraş.

            Ţinând seama de cerinţele de dezvoltare în profil regional, de necesitatea unei absorbţii optime a fondurilor cu cofinanţare comunitară şi de nevoia de a atrage investiţii suplimentare, mai ales pentru modernizarea infrastructurii edilitare, de transport şi de susţinere a agriculturii, se impune un efort sporit pentru constituirea şi actualizarea permanentă a unui portofoliu de proiecte viabile, însoţite de analize de prefezabilitate profesional alcătuite, care să întrunească sprijinul activ al tuturor factorilor de decizie şi al comunităţilor locale.

            De asemenea, remarcam ca nivelul productivităţii muncii pe ansamblul economiei (PIB pe persoană ocupată) cât şi la nivel sectorial sau de întreprindere (valoare adăugată brută pe salariat) este încă mult inferior în România comparativ cu nivelul mediu al UE. Nivelul relativ scăzut al salariilor din România, în special al celor mici, se explică în parte prin acest decalaj de productivitate care se reflectă, aproximativ în acelaşi raport, în calitatea locurilor de muncă şi volumul veniturilor dispozabile.

            Reînnoirea lentă a bazei tehnologice, calitatea inferioară a infrastructurilor, subfinanţarea cronică, contribuţia slabă a activităţilor proprii de cercetare-dezvoltare-inovare, performanţele scăzute ale produselor şi serviciilor oferite pe piaţă, capacitatea insuficientă de adaptare la cerinţele pieţei globalizate au fost principalele cauze care au influenţat negativ atât productivitatea muncii, cât şi randamentul folosirii resurselor. Deşi în ultimii ani ritmul de creştere al productivităţii muncii în România, mai ales în industriile procesatoare şi în construcţii, a fost mai mare decât media UE, diferenţa rămâne foarte ridicată.

            Întrucât productivitatea resurselor materiale (randamentul utilizării) şi productivitatea muncii sunt determinanţii principali ai eficienţei şi competitivităţii şi, implicit, ai sustenabilităţii dezvoltării economice şi sociale, se impun eforturi considerabile, investiţionale şi de management, pentru remedierea situaţiei şi alinierea la standardele curente ale Uniunii Europene. Caracterul de urgenţă al acestor măsuri este pus în evidenţă şi de evoluţiile demografice nefavorabile, cu tendinţe de agravare în cazul României.

            În acelaşi timp, este necesară îmbunătăţirea ratei de ocupare a forţei de muncă potenţial active care, în perioada 2002-2006, a fost în România de 57,9%, comparativ cu media UE de 63,1%, în aceeaşi perioadă. Prin politicile de creştere a investiţiilor în capitalul uman, se estimează o rată de ocupare a populaţiei între 15 şi 64 ani de peste 62%, în 2013, cu tendinţă de îmbunătăţire constantă în perioadele următoare (64-65% în 2020).

            În perioadele următoare, se impune o creştere considerabilă a calităţii managementului economic la toate nivelurile, de la cel naţional sau regional până la nivel de întreprindere sau exploataţie agricolă, pentru utilizarea eficientă şi completă a resurselor de capital disponibile şi atragerea unor surse de finanţare suplimentare pentru investiţii atât în dotarea cu tehnologie modernă, cât şi în formarea şi perfecţionarea forţei de muncă, în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare. Întrucât creşterea sustenabilă a produsului intern brut este determinată de evoluţia valorii adăugate realizate de operatorii economici, extinderea managementului performant este crucială în toate verigile principale ale activităţii fiecărei unităţi producătoare de bunuri sau servicii: administrativ şi tehnic, tehnologic, financiar, logistic, comercial, precum şi în gestionarea resurselor umane.

            În acest scop, este oportună stabilirea de criterii specifice de performanţă pentru manageri în sectorul public şi încurajarea aplicării unor standarde similare în sectorul privat, prin angajarea responsabilităţii acţionarilor şi consiliilor de administraţie în monitorizarea performanţei manageriale conform standardelor minimale stabilite pentru creşterea valorii adăugate, a competitivităţii şi profitului.

            Se are în vedere, de asemenea, revizuirea politicilor de amortizare a imobilizărilor corporale în corelare cu evoluţia progresului tehnologic din fiecare domeniu pentru a preveni uzura morală a utilajelor, care generează consumuri majorate de resurse energetice, materiale şi de muncă şi are efecte negative directe asupra competitivităţii.

            Implementarea în activitatea curentă a firmelor a elaborării de bugete multianuale, cel puţin pe termen mediu, este necesară atât pentru asigurarea unei viziuni pe termen lung privind perspectiva de dezvoltare, cât şi pentru fundamentarea unor politici eficiente în domeniul investiţiilor şi pentru adaptarea volumului şi structurii producţiei de bunuri şi servicii la tendinţele anticipate ale pieţei.

            Nevoile specifice de dezvoltare ale României şi asigurarea compatibilităţii politicilor economice, sociale şi de mediu cu filonul principal de evoluţie în cadrul UE necesită implicarea activă şi responsabilă a instituţiilor publice centrale şi locale, a sectorului privat, a asociaţiilor profesionale, partenerilor sociali şi societăţii civile în menţinerea unui mediu de afaceri favorabil investiţiilor de capital autohton şi străin destinate modernizării şi dezvoltării durabile a ţării.

            Menţinerea unei rate de investiţii mai mari decât în ţările cu economie matură din Europa este absolut necesară pentru realizarea unei convergenţe în termeni reali. Modernizarea infrastructurii energetice, de transport şi edilitare (apă curentă şi canalizare), învăţământului şi sănătăţii publice, dezvoltarea rurală şi reducerea decalajului tehnologic şi informaţional reclamă un mare efort investiţional. În vreme ce în majoritatea ţărilor UE asemenea probleme au fost rezolvate cu decenii în urmă, pentru România ele reprezintă priorităţi esenţiale.

            Pentru creşterea ratei de investiţii pe termen mediu şi lung va trebui continuată politica de atragere a investiţiilor străine directe, în special a celor care pot contribui substanţial la creşterea exportului, astfel ca exportul să devină determinantul principal al creşterii economice. Evoluţia investiţiilor străine directe din ultimii patru ani (2004¬2007), cu o medie anuală de 6,2 miliarde euro, creează premise pentru stabilizarea acestei tendinţe şi în perioadele următoare la nivele comparabile, chiar şi în absenţa unor mari privatizări, prin atragerea prioritară a investiţiilor de tip greenfield. Asigurarea surselor de finanţare pentru investiţiile publice şi private necesită creşterea treptată a ratei economisirii interne de la 15,3% în anul 2007 la peste 20% în perioadele următoare, ca urmare a temperării tendinţelor de consum.

            Dezvoltarea instrumentelor de economisire, pe baza practicilor aplicate cu succes în alte ţări ale UE, pot include: dezvoltarea unei pieţe pe care să se poată tranzacţiona liber titluri de stat, obligaţiuni publice şi corporative, instrumente de plasament pe termen lung la care să aiba acces şi persoane fizice; reglementarea unei pieţe a ipotecilor în care să se poată tranzacţiona liber atât drepturile cât şi, mai ales, garanţiile ipotecare; stimularea instrumentelor şi instituţiilor de plasament colectiv, respectiv a fondurilor suplimentare de pensii şi asigurărilor de viaţă care pot atrage sume importante prin angajamente pe termen lung (15-20 ani); încurajarea băncilor de economisire să-şi extindă activităţile în mediul rural. De asemenea, este util să se examineze costurile şi beneficiile utilizării unor instrumente fiscale pentru stimularea economisirii.

            Extinderea utilizării pieţei de capital prin listarea companiilor la care statul mai deţine pachete semnificative de acţiuni şi îmbunătăţirea reglementărilor în acest domeniu poate atrage un volum considerabil de capital pentru asigurarea finanţării suplimentare direcţionate a marilor proiecte de infrastructură în scopul urgentării finalizării acestora, cu efecte economice şi sociale benefice în profil spaţial.

            Dezvoltarea parteneriatelor public-privat nu trebuie să se limiteze la concesionări, deşi acestea trebuie încurajate în continuare, în condiţii economico-financiare favorabile dezvoltării durabile. Înfiinţarea unor companii noi, capitalizate parţial prin oferte publice iniţiale (IPO), în care statul sau autoritatea locală deţine un pachet minoritar în compania care face investiţia şi o exploatează, dar care se capitalizează ulterior prin listarea pe bursă, poate constitui o altă soluţie pentru reducerea efortului bugetar iniţial şi a cheltuielilor de întreţinere după darea în exploatare în cazul investiţiilor în infrastructură. Reducerea participării banilor publici diminuează în acelaşi timp potenţialul de corupţie şi efectele negative asupra eficienţei investiţiilor.

            Utilizarea completă şi eficientă a fondurilor alocate prin programele UE poate contribui substanţial atât la creşterea ratei de investiţii cât şi la reducerea deficitului de cont curent, având în vedere că ponderea acestora în PIB este de circa 2,5% în 2008 şi va fi de peste 3% în perioada 2010-2013, în timp ce contribuţia României la bugetul comunitar se reduce de la 0,98% din PIB în 2008 la 0,7-0,8% în 2013. Se estimează că absorbţia completă a fondurilor structurale şi de coeziune va duce la o creştere suplimentară a PIB de 15-20% până în anul 2015.

            Realizarea unei creşteri economice sustenabile, definite prin ratele medii anuale de evoluţie a PIB, şi a ţintelor operaţionale ale prezentei Strategii la orizontul anului 2030 este condiţionată de implementarea unui complex adecvat şi coerent de politici economice care să fie în concordanţă cu obiectivele convenite în cadrul UE, în special cu Strategia Lisabona revizuită.

Pentru perioada 2010-2013, obiectivele cu privire la evoluţia indicatorilor şi echilibrelor macroeconomice au fost prevăzute în Programul de Convergenţă care vizează cu prioritate îndeplinirea criteriilor de performanţă cerute pentru adoptarea de către România a monedei unice europene începând cu anul 2014. Programul a evaluat impactul generat de evoluţia unor factori externi (turbulenţele manifestate pe pieţele financiare internaţionale, creşterea preţurilor la produsele alimentare, majorarea cea mai substanţială a preţului petrolului din ultimii 25 de ani, modificările relativ mici intervenite în prognozele privind creşterea economică mondială şi în UE) precum şi a unor factori interni (reducerea producţiei agricole ca urmare a secetei, creşterea veniturilor populaţiei insuficient susţinută de sporul de productivitate, amplificarea creditelor de consum şi ritmul de creştere a importurilor, rata scăzută a economisirii). Aceşti factori au avut efecte negative asupra susţinerii procesului de dezinflaţie, deficitului balanţei comerciale şi de cont curent, stabilităţii cursului monedei naţionale şi costului finanţării externe. În acest context, politicile economice au fost re-evaluate în scopul de a asigura menţinerea echilibrelor macroeconomice în limite admisibile şi realizarea criteriilor de convergenţă reală şi nominală până în anul 2012.

            Politica monetară şi a cursului de schimb va urmări continuarea traiectoriei descendente a inflaţiei, începând cu a doua parte a anului 2008. Ţintele prevăzute pentru anii 2008 şi 2009 sunt de 3,8-4,8% şi, respectiv, 3,5-4,5%, urmând să se încadreze în limita de convergenţă în 2012-2013 şi să se menţină în apropierea acestui nivel în perioada următoare. Se are în vedere asigurarea unui grad mai ridicat de stabilitate a cursului de schimb pe termen mediu şi a anticipaţiilor privind evoluţia acestuia ca urmare a încadrării în limitele criteriilor de convergenţă.

            Deficitul structural al bugetului va ajunge în anul 2011 la 0,9-1% din PIB, respectând prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere revizuit, cu o marjă de siguranţă suficientă pentru a evita depăşirea nivelului de 3% în condiţiile apariţiei unor factori perturbatori.

In ceea ce priveste dezvoltarea regională şi acţiunea locală, conform reglementărilor Comisiei Europene din 2003 privind stabilirea unui sistem comun de clasificare statistică a unităţilor teritoriale, transpuse în legislaţia românească încă din 1998 şi adaptate în 2004, România cuprinde 8 regiuni de dezvoltare, incluzând fiecare între 4 şi 7 judeţe (cu excepţia regiunii Bucureşti-Ilfov). Ele corespund nivelului NUTS II potrivit clasificării EUROSTAT şi reprezintă cadrul de colectare a datelor statistice specifice în profil teritorial. Consiliile de Dezvoltare Regională grupează reprezentanţi ai autorităţilor judeţene şi locale şi au drept organisme executive Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR).

            Toate regiunile de dezvoltare ale României, inclusiv Bucureşti-Ilfov, au un produs intern brut (PIB) pe cap de locuitor mai mic de 75% din media comunitară şi sunt eligibile pentru finanţare din Instrumentele Structurale ale UE în cadrul obiectivului Convergenţă.

Din perspectiva principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile, evoluţiile la nivel regional prezintă o importanţă crucială, accentuată în condiţiile specifice ale României de tendinţa de creştere a disparităţilor teritoriale în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi socială, utilizarea raţională a resurselor şi calitatea infrastructurii de mediu.

            Astfel, raportat la media naţională (100), PIB/locuitor în Regiunea Nord-Est a reprezentat 79,8% în 1998 şi 68,4% în 2005 în comparaţie cu Regiunea Bucureşti-Ilfov de 162,2% în 1998 şi 212,5% în 2005, rata şomajului a fost în Regiunea Sud-Vest de 104,8% în 1998 şi de 125,4% în 2005 faţă de 47,1% în 1998 şi 40,7% în 2005 în Regiunea Bucureşti-Ilfov, iar proporţia populaţiei rurale a crescut în Regiunea Sud de la 129% în 1998 la 129,3% în 2005 dar s-a redus în Regiunea Nord-Vest de la 83,8% în 1998 la 80,7% în 2005. Din totalul investiţiilor străine atrase până în anul 2006, 64,3% (22,2 miliarde euro din totalul de 34,5 miliarde) s-au concentrat în Regiunea Bucureşti-Ilfov faţă de numai 2,7% în regiunea Sud-Vest şi 1,2% în Regiunea Nord-Est.

            În comparaţie cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, inclusiv cele care au aderat în sau după 2004, România prezintă particularitatea singulară de a avea cea mai înaltă proporţie a populaţiei rurale (45,1% din total în 2005) din care peste o treime lucra în agricultură. Segmentul de populaţie ocupată în agricultură se caracterizează printr-un avansat proces de îmbătrânire: 33,7% peste 55 ani, 36,3% între 35 şi 54 ani şi numai 30,0% între 15 şi 34 ani în 2006.

            Proiectul Strategiei post-aderare a României (2007) enumeră aspectele definitorii ale stării actuale a agriculturii şi ruralului românesc: evoluţia produsului agricol pe o traiectorie sinuoasă şi la cote scăzute de performanţă condiţionată într-o măsură exagerat de mare de factorii climaterici; perpetuarea unei structuri agrare dominate de o excesivă fărâmiţare a capitalului funciar şi de o penurie generalizată de capital de exploatare; posibilităţile extrem de modeste de capitalizare; slaba legatură cu pieţele a marii majorităţi a exploataţiilor; excedentul semnificativ de forţă de muncă în exploataţiile individuale; nivelul şi proporţiile sărăciei în zonele rurale; starea infrastructurii, a sistemului de sănătate şi a celui de educaţie şi formare profesională iniţială şi continuă în mediul rural. Drept consecinţă, în ultimii ani s-a perpetuat poziţia periferică a producătorilor agricoli români în context european sub raportul performanţei economice şi s-a accentuat evoluţia descendentă a competitivităţii în schimburile economice internaţionale, după cum o atestă dinamica soldului balanţei comerciale cu produse agro¬alimentare.

            Analizand problematica dezvoltarii regionale, se observa ca dezbaterile care au avut loc pe marginea proiectului prezentei Strategii în cele 8 regiuni de dezvoltare ale României confirmă constatările conţinute în Programul Operaţional Regional 2007-2013, adoptat în aprilie 2007, privind punctele slabe identificate la nivel regional:

• Concentrarea creşterii economice, impulsionată de investiţiile străine directe, în jurul Bucureştiului şi creşterea disparităţilor dintre regiunea Bucureşti-Ilfov şi celelalte şapte regiuni, precum şi apariţia problemelor de congestionare a oraşului-capitală;
• Declinul socio-economic al unui număr însemnat de centre urbane mari şi diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente şi a regiunilor;
• Accentuarea dezechilibrelor demografice la nivel regional, degradarea structurii pe vârste şi îmbătrânirea populaţiei căpătând dimensiuni alarmante în regiunile din sudul ţării;
• Pierderea funcţiilor urbane ale multor oraşe mici şi mijlocii, în special ale celor monoindustriale afectate de restructurare, frecvent asociată cu accentuarea problemelor sociale;
• Reapariţia dezechilibrului istoric de dezvoltare între jumătatea de est şi cea de vest a ţării, decuplarea economică a unor zone tradiţional subdezvoltate din nordul şi estul ţării şi de-a lungul Dunării;
• Accesibilitatea redusă a unor zone cu efecte negative asupra dezvoltării locale;
• Existenţa unor zone extinse cu deficit de forţă de muncă datorită scăderii populaţiei, migraţiei temporare masive şi îmbătrânirii, ceea ce duce la o presiune sporită asupra serviciilor sociale şi de sănătate;
• Posibila apariţie a unui fenomen de stagnare economică în zonele montane;
• Slaba competitivitate a multor afaceri, în special în turism, nivelul scăzut al productivităţii muncii, lipsa investiţiilor de capital şi a capacităţii manageriale, gradul scăzut de utilizare a tehnologiilor moderne;
• Calitatea scăzută a infrastructurii publice, degradarea utilităţilor urbane, incapacitatea de a conserva bunurile istorice şi culturale;
• Experienţa şi calificarea limitate ale autorităţilor locale în gestionarea unor programe complexe de dezvoltare durabilă incluzând componentele economice, sociale şi de mediu.

            Elementele strategice conţinute în Programul Operaţional Regional 2007-2013 au menirea de a da răspunsuri concrete şi efective la punctele slabe identificate mai sus prin mobilizarea activă a resurselor şi potenţialului regional şi local pe direcţiile care pot avea cea mai mare influenţă directă asupra dezvoltării regionale şi locale. Pe această bază se fundamentează măsurile care intră în competenţa autorităţilor regionale, judeţene şi locale pentru remedierea şi îmbunătăţirea substanţială a situaţiei pe termen scurt şi mediu.

            Obiectivele specifice ale Programului au fost definite pe baza analizelor economice şi sociale la nivel naţional precum şi la nivelul celor opt regiuni de dezvoltare, analizei SWOT şi viziunii strategice a Planului Naţional de Dezvoltare şi Cadrului Naţional Strategic de Referinţă în concordanţă cu priorităţile Uniunii Europene.

            Orizont 2013. Obiectiv naţional: Sprijinirea dezvoltării economice şi sociale echilibrate teritorial şi durabile a regiunilor României corespunzător nevoilor şi resurselor lor specifice prin concentrarea asupra polilor urbani de creştere; îmbunătăţirea condiţiilor infrastructurale şi a mediului de afaceri pentru a face din regiunile României, în special cele rămase în urmă, locuri mai atractive pentru a locui, a le vizita, a investi şi a munci. În scopul realizării acestui obiectiv central se va pune accentul principal pe creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane prin adoptarea unei abordări policentrice în vederea unei dezvoltări mai echilibrate a regiunilor.

            Intervenţiile sectoriale la nivel naţional vor fi completate prin acţiuni cu specific regional, subregional şi local pentru a sprijini aplicarea principiilor dezvoltării durabile. Dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor se va realiza printr-o abordare integrată, bazată pe combinarea investiţiilor publice în infrastructura locală cu politici active de stimulare a activităţilor de afaceri şi sprijinirea valorificării resurselor locale pe următoarele axe prioritare tematice:

            In ceea ce priveste sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor ca poli urbani de creştere, acţiunile se vor concentra pe creşterea calităţii vieţii şi crearea de noi locuri de muncă prin reabilitarea infrastructurii urbane, îmbunătăţirea serviciilor urbane, inclusiv a serviciilor sociale, şi dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor şi antreprenoriatului.

            Pentru a contribui la o dezvoltare teritorială echilibrată a ţării şi pentru a evita creşterea disparităţilor interne, investiţiile vor fi concentrate în acele oraşe care acţionează ca poli regionali şi/sau locali de creştere şi iradiază dezvoltare în zonele adiacente, acordându-se prioritate polilor de creştere localizaţi în regiunile şi judeţele cu un nivel de dezvoltare mai scăzut în termeni de PIB pe locuitor şi de rată a şomajului.

            Având în vedere situaţia actuală din oraşele României, este prevăzut ca fondurile alocate dezvoltării urbane să fie utilizate în proporţie de 60% pentru infrastructura publică urbană, 25% pentru infrastructura socială şi 15% pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri.

Pentru  imbunătăţirea infrastructurii sociale a regiunilor, se vor crea premisele necesare pentru asigurarea populaţiei cu serviciile esenţiale, contribuind astfel la atingerea obiectivului UE al coeziunii economice şi sociale prin îmbunătăţirea infrastructurii serviciilor de sănătate, educaţionale, sociale, siguranţă publică şi pentru situaţii de urgenţă. Măsurile avute în vedere şi ţintele propuse pe termen scurt şi mediu pentru descentralizarea şi eficientizarea serviciilor de sănătate, sociale şi educaţionale şi pentru întărirea responsabilităţilor autorităţilor regionale.

Investiţiile în acest domeniu au ca scop îmbunătăţirea calităţii acestor servicii şi ridicarea lor la standarde europene, cu implicaţii pozitive asupra realizării personale, stării de sănătate şi participării populaţiei pe piaţa muncii, precum şi în ceea ce priveşte gradul general de atractivitate a regiunilor.

            Spre a consolida mediul de afaceri regional şi local, se va acţiona pentru înfiinţarea şi dezvoltarea structurilor de afaceri de importanţă regională  şi  locală,   reabilitarea  siturilor  industriale  şi  sprijinirea  iniţiativelor antreprenoriale conform specificului fiecărei regiuni, în special în zonele mai puţin dezvoltate sau aflate în declin economic. Dezvoltarea sustenabilă a structurilor de sprijinire a afacerilor cu impact pe plan regional şi local, pe baza experienţei pozitive acumulate în cadrul parcurilor industriale, zonelor de afaceri şi platformelor logistice prin: construirea, reabilitarea sau extinderea de clădiri destinate exclusiv activităţilor de producţie şi servicii, cu excepţia celor pentru incubatoare de afaceri; reabilitarea şi extinderea sistemului de strazi din interiorul structurii de afaceri şi a drumurilor de acces; asigurarea utilităţilor de bază (staţii de tratare a apei, furnizare de energie şi gaz, sistem de canalizare) şi a reţelelor de cablare şi conectare broadband; demolarea de clădiri redundante în perimetrele de afaceri, îndepărtarea molozului şi deşeurilor, servicii de salubritate; activităţi promoţionale.

Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului prezinta măsuri stabilite ce vizează în principal valorificarea sustenabilă a patrimoniului cultural şi a resurselor naturale cu potenţial turistic precum şi îmbunătăţirea calităţii infrastructurii turistice de cazare şi agrement în vederea creşterii atractivităţii regiunilor, dezvoltării economiilor locale (comerţ, construcţii, transporturi, alimentaţie publică, industria mică şi artizanat) şi creării de noi locuri de muncă. În acest fel regiunile, zonele şi localităţile îşi identifică şi consolidează o identitate proprie şi îşi îmbunătăţesc avantajele competitive în sectoare cu valoare adaugată mare şi conţinut calitativ şi cognitiv ridicat, atât pe pieţele tradiţionale cât şi pe cele noi, în formare. O parte însemnată a locurilor de muncă nou create oferă oportunităţi sporite pentru ocuparea forţei de muncă feminine şi a unor categorii defavorizate.

            Restaurarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi modernizarea infrastructurii conexe;

• Crearea, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurilor specifice pentru valorificarea sustenabilă a resurselor naturale şi pentru creşterea calităţii serviciilor turistice prin: amenajarea obiectivelor turistice naturale cu potenţial turistic (canioane, defileuri, peşteri, lacuri glaciare, Delta Dunării şi alte zone umede etc.) în condiţiile monitorizării permanente a presiunii asupra mediului în conformitate cu planurile de management pentru ariile naturale protejate, inclusiv siturile Natura 2000; valorificarea potenţialului turismului montan, inclusiv amenajarea căilor de acces, a platformelor de campare şi a refugiilor alpine, marcarea traseelor turistice, instalarea de posturi Salvamont; dezvoltarea turismului balnear; crearea, modernizarea şi extinderea structurilor de cazare şi de agrement precum şi ale utilităţilor aferente.
• Promovarea potenţialului turistic şi crearea infrastructurii necesare în scopul creşterii atractivităţii României ca destinaţie turistică, prin proiectarea unei imagini pozitive a României, definirea şi promovarea brandului turistic naţional, dezvoltarea turismului intern prin diversificarea ofertei şi a activităţilor de marketing specifice, inclusiv prin realizarea unui sistem unitar de informare şi statistică turistică on-line.

            La nivelul anului 2015 se prevede implementarea a 400 de proiecte în domeniul infrastructurii de turism, sprijinirea directă sau indirectă a 350 firme în domeniul turismului, desfăşurarea a cel puţin 10 campanii de promovare a brandului turistic la nivel naţional şi internaţional şi înfiinţarea a 10 centre naţionale de informare şi promovare turistică, având ca rezultat, printre altele, crearea unui număr de 1.000 de noi locuri de muncă.

            În plus faţă de prevederile specifice ale Programului privind turismul balnear, se propune extinderea şi diversificarea, în staţiunile balneo-climaterice, a procedurilor de tratament pe baza factorilor naturali, dezvoltarea unei reţele de parcuri balneare care să ofere servicii complexe de tip wellness, promovarea tratamentelor gerontologice cu medicamente şi preparate originale româneşti.

            Pentru realizarea obiectivelor Programului Operaţional Regional 2007-2013 cheltuielile eligibile pot fi finanţate în proporţie de 85% (circa 3,7 miliarde euro) din Fondul European de Dezvoltare Regională, cu o cofinanţare publică naţională de 657,56 milioane euro şi fonduri private estimate la184,76 milioane euro.

^[1] Albu L., Dobrescu E., Dezvoltarea durabila in Romania, Editura Expert, Bucureşti, 2007, pag. 34