Migraţia a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp, însă a înregistrat schimbări şi a căpătat noi forme. Procesele migratorii se desfăşoară simultan şi sunt în creştere în multe ţări ale lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evoluţii ar putea fi apariţia societăţilor multiculturale, tinzând spre noi concepte ale cetăţeniei sau statului naţional. Cele mai multe dintre ţările dezvoltate au devenit societăţi diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns încă la acest nivel, s-au orientat decisiv în această direcţie.
Pentru cercetătorii din domeniul migraţiei a devenit tot mai clar că acest fenomen trebuie privit ca un element normal şi structural al societăţii omeneşti de-a lungul istoriei. O caracteristică importantă a populaţiei este deplasarea dintr-un loc în altul. Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumătate de secol, prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
În prezent, prevederile Tratatului asupra Comunităţii Europene stipulează dreptul oricărui cetăţean al Uniunii Europene de a circula şi a-şi stabili reşedinţa, în mod liber, pe teritoriul Statelor Membre, cu respectarea condiţiilor stabilite în Tratatul de la Roma. Migraţia forţei de muncă „preferenţială”: lucrători calificaţi şi migraţie temporară.
În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a migraţiei permanente şi a migraţiei forţei de muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensităţii fazei de expansiune de la sfârşitul anilor `90, iar pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei, sănătăţii şi educaţiei, sectoare care necesită forţă de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură, construcţii şi lucrări publice, precum şi serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei şi Portugaliei).
După 1989, migraţia a crescut în special în Germania şi Marea Britanie, politicile privind recrutarea forţei de muncă din străinătate, favorizând soluţia lucrătorilor străini temporari. Totodată, studenţii străini au contribuit la acoperirea necesarului de forţă de muncă în tările gazdă (Marea Britanie, Germania, Franţa şi Spania). În anii `90 a crescut şi ponderea femeilor în rândul migranţilor. Această tendinţă se observă în special în Franţa, Grecia, Suedia, Marea Britanie şi Italia.
Tendinţa de “feminizare” se remarcă în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul reunificărilor familiale. Ţările din Europa Centrală şi de Est nu mai sunt doar ţări de emigraţie, ci şi de imigraţie şi tranzit, devenind atractive pentru imigranţii din Orientul extrem. În timp ce populaţia din Europa Centrală (Republica Cehă, Republica Slovacă, Ungaria şi Polonia) migrează spre ţările Europei de Vest, aceleaşi ţări devin destinaţie pentru migranţii din ţările Europei de Est, precum Belarus,Ucraina sau Republica Moldova. Totodată, migraţia ilegală a căpătat noi dimensiuni şi a devenit mai periculoasă. Ca urmare a dezvoltării reţelelor de trafic internaţional şi creşterii rolului lor în circulaţia internaţională a forţei de muncă, politicile Statelor Membre privind migraţia şi angajarea străinilor au sporit măsurile represive împotriva traficanţilor, angajatorilor sau imigranţilor aflaţi într-o situaţie de ilegalitate.
Din a doua jumătate a anilor `90, s-au intensificat discuţiile cu privire la efectele migraţiei internaţionale a lucrătorilor înalt calificaţi. În Europa, migraţia specialiştilor şi studenţilor din Europa Centrală şi de Est către Europa de Vest s-a remarcat după căderea Zidului Berlinului şi căderea regimurilor socialiste, din 1989. Ţări precum Marea Britanie, Germania şi Franţa au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă competiţiei globale pentru astfel de lucrători. Cererea de lucrători înalt calificaţi poate fi satisfăcută în foarte mare măsură de ţările în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale “migraţiei creierelor” fiind încă foarte apreciate. Importul de specialişti încă are loc, chiar dacă semnificaţia sa este mai scăzută. Se poate previziona, însă, o creştere a fluxului invers de specialişti, dinspre ţările bogate înspre cele mai puţin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt calificat datorită creşterii eficienţei economice în ţările dezvoltate. Totodată, capitalul şi investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, atrăgând specialişti din ţările bogate.
Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia, inclusiv migraţia persoanelor înalt calificate, va reprezenta o problematică importantă în viitorul apropiat. Este de aşteptat ca unele State Membre să prefere migraţia specialiştilor şi să elaboreze reglementări şi proceduri care să o faciliteze. Însă, aşa cum remarca Marc Verwilghen (2004), ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, Uniunea Europeană va trebui să identifice, în acelaşi timp, şi soluţiile pentru a limita efectele negative produse de “exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.
Statisticile OCDE privind migraţia arată că, în ultimii ani, numărul lucrătorilor străini a crescut în majoritatea statelor europene dezvoltate. Lucrătorii imigranţi sunt, în medie, mai tineri decât restul forţei de muncă şi sunt distribuiţi într-o gama largă de activităţi în cadrul economiei: agricultură, construcţii şi inginerie civilă, industrie uşoară, turism, sectorul hotelier şi catering, activităţi casnice sau diverse servicii, inclusiv informatice. Străinii au o pondere mult mai mare în anumite sectoare decât în totalul forţei de muncă. De regulă, această supra-reprezentare apare în sectorul secundar. În Germania şi Italia, de exemplu, mai mult de un sfert din forţa de muncă străină este ocupată în sectorul minier şi industrial. În Austria, Belgia, Franţa şi ţările din sudul Europei străinii sunt preponderenţi în domeniul construcţiilor.
În general, străinii sunt mult mai vulnerabili faţă de şomaj decât naţionalii. De asemenea, străinii sunt afectaţi diferit de şomaj, în funcţie de naţionalitatea lor. Aceste diferenţe se datorează tendinţelor economice, dar şi naturii activităţilor desfăşurate de străini. Aceleaşi influenţe au structura demografică a populaţiei străine şi momentul când migranţii au ajuns în ţara gazdă. Gradul de ocupare al migranţilor este determinat şi de profilele acestora. Şomajul variază în funcţie de vârstă, sex, naţionalitate, categorie de migranţi (refugiaţi, membru de familie sau lucrător), aptitudini, experienţă profesională şi durata şederii. Cunoaşterea limbii ţării gazdă contribuie semnificativ la integrarea pe piaţa muncii şi în societate.
Migraţia şi azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a Uniunii Europene şi Statelor Membre după 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, eforturile Comunităţii Europene s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în domeniul azilului şi migraţiei. Uniunea Europeană consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată şi cuprinzătoare, pentru o mai bună gestionare a fenomenului migraţiei. Statele Membre trebuie să stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra şi locui pe teritoriile lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane şi să asigure accesul la informaţii al persoanelor vizate, precum şi mecanismele de control funcţionale.
Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei, creării de locuri de muncă şi îmbunătăţirii situaţiei economice generale din ţările implicate în circulaţia forţei de muncă, în fenomenul migraţiei, sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii presiunii migraţiei. Va trebui ca utilizarea acestor instrumente să fie eficientizată pentru a da un efect de propagare rezultatelor.
Realizarea liberei circulaţii a persoanelor prin crearea unei pieţe comune şi prin armonizarea graduală a politicilor economice a Statelor Membre este unul dintre obiectivele comunitare prioritare. Menţionarea acestui principiu în Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană subliniază clar importanţa care i se atribuie. Însă, Statele Membre ale Uniunii Europene se confruntă cu situaţii foarte diferite în ceea ce priveşte migraţia: istoric al migraţiei diferit, nivel diferit al dependenţei economice faţă de imigraţie şi, nu în ultimul rând, o preocupare diferită faţă de tendinţele manifestate de migraţie în ultima perioadă. De aceea, dezideratul unei politici comune privind migraţia rămâne un obiectiv ambiţios.
Astfel, stabilirea unei abordări comune a problematicii managementului migraţiei şi armonizarea politicilor privind migraţia ale Statelor Membre reprezintă una dintre cele mai importante provocări ale migraţiei în Uniunea Europeană. Rezolvarea acestei probleme va deveni stringentă în viitor, pe măsură ce economiile şi societăţile Statelor Membre vor avea nevoie tot mai mult de lucrătorii migranţi, ca urmare în special a îmbătrânirii populaţiei.
Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere, din 1999, Uniunea Europeană doreşte să definească o politică privind migraţia. Dacă directive privind unele aspecte ale migraţiei legale (precum reunificarea familială, statutul rezidenţilor pe termen lung, admisia studenţilor şi cercetătorilor) pot fi adoptate, nu a fost încă posibilă elaborarea unui cadru legislativ comun cu privire la migraţia economică, deşi, conform Tratatului de la Amsterdam, Consiliul trebuie să adopte măsuri în acest domeniu.
Comisia Europeană a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o abordare a UE pentru gestionarea migraţiei economice. Documentul urmărea stimularea de dezbateri publice asupra necesităţii de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor de lucrători migranţi, precum şi a regulilor ce ar trebui adoptate la nivel comunitar privind condiţiile de intrare şi rezidenţă pentru cetăţenii statelor terţe care se deplasează din motive economice. La dezbatere au fost invitate instituţiile UE, Statele Membre, mediul academic, mizându-se şi pe participarea la discuţii a societăţii civile şi a partenerilor sociali.
Cartea Verde nu susţine, însă, în nici un fel, ideea ca UE să-şi deschidă porţile spre o migraţie economică nerestricţionată. Statele Membre continuă să rămână responsabile pentru stabilirea numărului cetăţenilor statelor terţe, care, odată admişi, caută un loc de muncă în UE. Trebuie subliniat că, în Cartea Verde, Comisia are în vedere doar procedurile de admisie pentru migraţia economică a cetăţenilor din state terţe, fără a afecta libera circulaţie a cetăţenilor europeni în interiorul Uniunii Europene.
În luna iunie 2005, a avut loc dezbaterea publică asupra Cărţii Verzi, în cadrul căreia au fost abordate următoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naţionale care ar trebui vizat, procedurile de admisie pentru lucrătorii migranţi, admiterea cetăţenilor statelor terţe şi măsurile complementare precum integrarea migranţilor, problemele legate de returnare şi cooperarea cu statele terţe.
În orice caz, date fiind dimensiunea şi nivelul fluxurilor migratoare contemporane şi posibilitatea de a apărea o lipsă de înţelegere adecvată a fenomenului sau conflicte în cadrul societăţilor diversificate, multi-etnice, deciziile politice cu privire la migraţia internaţională vor avea o maximă importanţă în următoarele decenii.