Strategia europeana pentru ocupare – Obiectivul Lisabona
Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus prevederi referitoare la politica de ocupare şi de protecţie socială. Astfel, statele membre trebuie să colaboreze pentru dezvoltarea unei strategii commune în domeniul ocupării, în vederea promovării unei forţe de muncă bine pregătite profesional şi adaptabile şi a unei pieţe a muncii receptive la schimbările economice[1].
Politicile statelor membre în domeniul ocupării trebuie să contribuie la atingerea obiectivelor privind dezvoltarea durabilă a economiei, un grad înalt de ocupare şi de protecţie socială, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, un grad înalt al competitivităţii economice, creşterea şi calităţii vieţii precum şi coeziunea economică şi socială.
De asemenea, politicile în domeniul ocupării trebuie să fie în concordanţă cu liniile directoare ale politicilor economice făcându-se astfel, în textul acestui tratat, o legătură directă între ocupare şi economie.
În urma introducerii, în cadrul Tratatului de la Amsterdam, a acestor prevederi privind ocuparea, statele membre au organizat în Luxemburg (1997 - Procesul Luxemburg) o întâlnire dedicată exclusiv ocupării în cadrul căreia fost iniţiată Strategia Europeană pentru Ocupare care consacră principiul colaborării între statele membre în acest domeniu[2].
Strategia Europeană pentru Ocupare constituie răspunsul Uniunii Europene la problemele identificate pe piaţa muncii în Europa la jumătatea anilor 1990. Consecinţele nivelului persistent ridicat al şomajului asupra societăţii şi economiei, au determinat ample dezbateri în cadrul întâlnirii de la Luxembourg (1997). În urma discuţiilor s-a stabilit de comun acord faptul că şomajul reprezintă o problemă la nivel european, o problemă ce ar putea fi abordată prin elaborarea unei strategii şi prin intervenţii comune din partea tuturor Statelor Membre.
După prima întâlnire de la Luxemburg au fost organizate şi alte reuniuni în care s-au stability orientările de bază ale Strategiei Europene pentru Ocupare precum şi relaţia dintre politicile de ocupare şi alte politici comunitare. Dintre aceste întâlniri, cele mai importante pentru evoluţia Strategiei Europene pentru Ocupare sunt cele de la Cardiff (1998 - Procesul Cardiff - reforma economică şi piaţa internă), Koln (1999), Lisabona şi Stockholm (2000), Barcelona (2002)[3].
Întâlnirea de la Lisabona a avut o importanţă deosebită deoarece a stabilit obiectivul strategic pentru următorul deceniu, astfel: Uniunea Europeană să devină cel mai dinamic şi competitiv spaţiu economic bazat pe cunoaştere din lume, capabil să realizeze o creştere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi o coeziune socială sporită.
La această întâlnire s-au stabilit ca obiective la nivel european atingerea unei rate medii generale de ocupare de 70% şi a ratei de ocupare în rândul femeilor, de 60%, până în 2010[4].
Ulterior, la reuniunea de la Stockholm din martie 2001, s-au stabilit două obiective intermediare, atingerea până în anul 2005 a unei rate medii generale de ocupare de 67% şi a unei rate de ocupare în rândul femeilor, de 57% şi, respectiv, un obiectiv suplimentar: atingerea unei rate de ocupare de 50% în rândul forţei de muncă cu vârsta cuprinsă între 55 şi 64 de ani[5].
Orientările strategice stabilite la Lisabona au impulsionat reforma politicii de ocupare, fiind create aproximativ 5 milioane de noi locuri de muncă începând cu anul 2000, din care 500.000 în anul 2002 în condiţiile în care economia a avut un traseu descendent.
De asemenea, reuniunea de la Lisabona aduce o noutate în modul de abordare a Strategiei Europene pentru Ocupare, în sensul că problematica ocupării forţei de muncă începe să fie privită din punct de vedere regional, considerându-se că la acest nivel se pot elabora strategii şi se pot găsi soluţii care să ţină seama de particularităţile locale. Cu toate acestea, până în prezent, contribuţia factorilor locali la elaborarea Planurilor Naţionale de Acţiune pentru Ocupare este încă destul de mică, în majoritatea statelor membre politicile de ocupare fiind rezultatul unei abordări de "sus în jos".
Un element foarte important pentru implementarea Strategiei Europene pentru Ocupare îl constituie Fondul Social European care reprezintă principalul instrument financiar pentru acţiuni structurale al Uniunii Europene. Fondul Social European finanţează acele acţiuni ale statelor member care au ca scop prevenirea şi combaterea şomajului, dezvoltarea resurselor umane şi integrarea pe piaţa muncii, egalitatea de şanse pentru bărbaţi şi femei, dezvoltarea durabilă şi coeziunea economică.
Asistenţa este acordată fiecărui stat pe baza priorităţilor naţionale stabilite prin Planurile Naţionale de Acţiune pentru Ocupare.
[1] Observatorul naţional al Ocupării şi Formării Pprofesionale a Forţei de Muncă, Raport - Evolutia politici europene in domeniul ocuparii fortei de munca, Bucuresti, 2007, pag 3.
[2] Ibidem, pag 3 – 4.
[3] Ibidem, pag. 4
[4] Ibidem
[5] Ibidem, pag 5