Economie

Termenul de dezvoltare are o istorie destul de recentă în istoria ideilor, deși astăzi joacă un rol cheie nu numai în discursul politic, ci aproape în orice fel de discurs. Mulți autori consideră că termenul a apărut la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ca o reacție la prăbușirea sistemului colonialist mondial și ca o soluție de depășire a impasului imperialist care a provocat două conflagrații mondiale. Wolfgang Sachs consideră că la ”20 ianuarie 1949... în discursul său inaugural în fața Congresului” președintele Truman introducea acest concept prin aceea că ”califica cea mai mare parte a lumii drept regiuni subdezvoltate. Astfel s-a născut brusc acest concept ... care a înglobat infinita diversitate a modurilor de viață din emisfera sudică întro singură categorie: subdezvoltată. În același timp și pentru prima dată, ... apărea  o nouă concepție despre lume după care toate popoarele pământului trebuie să urmeze aceiași cale și să aspire către un singur scop: dezvoltarea. În ochii președintelui, drumul era deja trasat: ”O mai mare producție este cheia prosperității și a păcii”. În fond, nu era oare Statele Unite cea mai apropiată de această utopie ? În această perspectivă, națiunile sunt clasificate la fel ca și alergătorii: cele înapoiate și cele avansate, care mențin cursa. ... Travestindu-și propriile interese în generozitate, Truman nu a ezitat să anunțe un program de ajutor tehnologic care va suprima ”suferințele acestor popoare” datorită ”activității industriale” și a ”ridicării nivelului de trai”.^[1] Patruzeci de ani mai târziu, ...discursul lui Truman este perceput drept semnalul de start al acestei curse a Sudului de a ajunge din urmă Nordul, dar de atunci, nu numai că distanța a crescut și unii dintre alergători se clatină pe pistă, dar toși încep să bănuiască că aleargă probabil întro direcție greșită”.^[2]

Teoriile dezvoltării

Doi factori tind să schimbe actualmente profilul tradiţional al teoriilor privind dezvoltarea: postmodernismul, care a redistribuit puterea în afara indivizilor, claselor şi birocraţiilor statale, la nivelul fabricării discursului şi a cunoaşterii şi globalizarea, care a mutat puterea în alte direcţii, atât în sus cât şi în jos, atât către instituţiile globale (FMI, BM) cât şi către instituţiile locale neguvernamentale (organizaţiile de apărarea drepturilor omului, ecologiste etc).

În anii 70 şi 80, a devenit imposibilă ignorarea faptului că toate societăţile erau incluse în sisteme mai largi. Deoarece societăţile făceau parte din aşa-numitele ţări „în curs de dezvoltare”, teoriile dezvoltării trebuiau să fie explicate. Au apărut două perspective dominante sub numele de teoria modernizării  şi teoria dependenţei. În anii 90 a devenit evident faptul că niciuna din cele două nu era suficientă pentru a explica o lume tot mai complexă, o lume în anumite privinţe tot mai integrată şi în altele tot mai fragmentată.  Chiar dacă globalizarea nu a fost elaborată într-o teorie coerentă (chiar dacă există zeci de teorii despre globalizare), conceptul însuşi a fost adoptat ca fiind o cale de ieşire din impasul teoretic produs de insuficienţele tot mai evidente ale teoriei dependenţei.

Teoria modernizării

Până după al II-lea război mondial, conceptul de dezvoltare (respectiv subdezvoltare) nu era folosit, deoarece majoritatea ţărilor vizate de el se aflau în categoria coloniilor. Scopul lor nu era dezvoltarea, ci asigurarea cu materii prime, forţă de muncă ieftină pentru ţările metropole. După 1960, cum aceste ţări au devenit independente, ideea că ele ar trebui să se „dezvolte”, măcar ca să depăşească problema sărăciei, a devenit o idee comună în ţările civilizate. Ajutarea acestor ţări „în curs de dezvoltare” era un scop parţial altruist, odată ce el urmărea şi  să le îndepărteze de tentaţia comunistă.

Pentru teoreticienii modernizării subdezvoltarea era un fel de condiţie primă, situaţia normală a unei societăţi care începe să se industrializeze. S-a remarcat faptul că ţările care au început să dezvolte un sector modern au devenit societăţi duale – unul modernizat şi altul tradiţional. Sectorul modern preia controlul lăsând în urmă sectorul tradiţional. Simon Kuznets (1955), cu Curba lui Kuznets – un graf matematic -   a demonstrat că inegalitatea de venit creşte pe măsură ce cele două sectoare se despart. Totuşi, dacă ne bazăm pe datele din Occident, aceasta conduce la o scădere a inegalităţii, venitul poate fi redistribuit în aşa fel încât şi săracii să participe la sectorul modern. Sfidarea era să extinzi sectorul modern în aşa fel încât să asimileze sectorul tradiţional: atunci ţara respectivă devine dezvoltată.

W. W. Rostow (1960) consideră că dezvoltarea poate fi împărţită în cinci etape: 1. societatea tradiţională, caracterizată de un nivel scăzut de tehnologie, o concentrarea ridicată a resurselor în agricultură şi un nivel scăzut al productivităţii; 2. sunt demarate precondiţiile fundamentale ale dezvoltării: un stat naţional centralizat şi credinţa în progresul economic. 3. demararea dezvoltării: ritm ridicat de dezvoltare economică.4. trecerea la maturitate 5. „epoca consumului de masă ridicat”.

Chiar dacă toate cauzele subdezvoltării erau văzute ca fiind interne, soluţiile trebuiau luate pe piaţa economică mondială. Țările dezvoltate trebuiau să inventeze întregul mecanism care să producă dezvoltarea celorlalte ţări fără să mai aştepte ca acestea s-o facă din proprie iniţiativă. Subdezvoltarea apărea, din acest punct de vedere, ca o lipsă de ceva: tehnologie, capital, educaţie, spirit antreprenorial sau abilităţi administrative. Multe teorii căutau să descopere ce lipseşte acestor ţări. Teoria se sprijinea pe concepţia economistului clasic David Ricardo despre „avantajul relativ”, ideea că fiecare naţiune ar trebui să facă ceea ce ştie mai bine – indiferent dacă produce cafea sau automobile – şi să facă schimb de experienţă cu celelalte naţiuni prin intermediul comerţului. Deoarece în acest proces de modernizare este prinsă elita economică – adică proprietarii şi patronii - , aceasta va fi motorul dezvoltării. Profiturile ei vor fi puse la lucru în crearea de noi produse şi de noi locuri de muncă, atrăgând în acest fel şi restul populaţiei către sectorul modern şi ridicându-i nivelul de trai. Astfel, teoria modernizării postula un proces triplu în care o creştere a averii celor bogaţi ridica nivelul de trai şi al celor săraci.

Această teorie părea funcţională şi între 1950 şi 1975 sute de miliarde de dolari, expertiză şi tehnologie au fost transferate în Lumea a treia care, după PIB a cunoscut o rată de creştere anuală de 3,4%, mult mai rapidă decât cea a ţărilor dezvoltate. Totuşi, cu timpul s-a observat că ceva nu era în regulă. Mai multe studii despre distribuirea venitului evidenţia prăpastia dintre bogaţi şi săraci şi faptul că săracii deveniseră şi mai săraci. De exemplu, Brazilia cu un PIB de 1640 de dolari în 1985, avea cea mai proastă distribuire a venitului din lume. O creştere a PIB-ului cu 5% însemna că clasa bogată îşi mărea averea cu 15% în timp ce veniturile restului populaţiei scădeau.

Prăpastia dintre ţările bogate şi cele sărace în loc să se reducă se accentua şi ea. Una din ideile principale ale teoriei clasice a modernizării era că subdezvoltarea are cauze interne, specifice fiecărei ţări. Unii autori au încercat să studieze procesul efectiv urmat de ţările în curs de dezvoltare. Astfel, S. N. Eisenstadt a determinat faptul că aceste ţări nu au urmat un model unic de dezvoltare şi că teoria stadiilor a fost complet ignorată. El a stabilit o corelaţie negativă între gradul de dezvoltare industrială şi ştiinţa de carte, mass media, educaţie etc.; în multe ţări, dezvoltarea este atât de concentrată încât numai o mână de oameni beneficiază de pe urma ei. După Eisenstadt, „nucleul comun” al modernizării este diferenţierea socială şi mobilizarea socială. Sfera politică trebuie să fie suficient de diferenţiată de sfera religioasă dacă societatea trebuie să fie suficient de flexibilă pentru a face ajustările necesare unei schimbări constante care este specifică procesului de modernizare. În ţările islamie, modernizarea a fost mult întârziată din cauza apropierii tradiţiei religioase conservatoare de politică. Mobilizarea socială se referă la procesul prin care loialităţile sociale şi psihologice tradiţionale sunt distruse în aşa fel încât să poată fi posibile noile reorganizări ale societăţii şi economiei.

Din punct de vedere politic, centralizarea administrativă şi elitele politice sunt elementele cruciale ale procesului de modernizare. Centralizarea necesită, în primul rând, o transformare ideologică în care măcar unele loialităţi locale sunt înlocuite de cea faţă de guvernul naţional sau, mai verosimil, una în care grupurile tradiţionale încep să perceapă beneficiile tot mai mari pentru ele din sprijinul acordat unui guvern naţional. Acest lucru impune stabilirea unor simboluri – de exemplu steaguri, eroi naţionali, mituri ale originii naţionale şi duşmani naţionali – suficient de flexibile pentru a lega grupuri destul de diferite de centru. Guvernul central, care necesită un anumit tip de cadru birocratic, impune noi organe de competiţie politică (cum ar fi facţiuni, grupuri de interese şi partide politice) care trebuie să dezvolte noi reguli ale jocului politic. Aceste reguli pot merge de la votul democratic până la lovitura de stat de tip bolivian. Modernizarea începe invariabil cu un anumit tip de elită centrală: mari proprietari de terenuri, o clasă antreprenorială sau o elită militară. La fel de evident, atât modernizarea economică cât şi cea politică vor fi restrânse la acest nucleu, rezultând o situaţie de colonialism intern în care câteva elite reduse numeric concentrate într-un oraş exploatează restul ţării. În astfel de „state patrimoniale”, numeroase în Asia de Sud-Est şi în America Latină, monopolul elitei asupra modernizării şi a procesului politic este o condiţie permanentă. Dacă modernizarea trebuie să treacă dincolo de aceste elite, trebuie să se opereze o socializare politică mai largă, noi grupuri şi straturi ale societăţii să fie atrase în procesul politic.

Teoria dependenţei

Civilizaţia mayaşă era „subdezvoltată” ? Dar eschimoşii sau boşimanii, înainte de a intra în contact cu europenii ? Aceste întrebări sunt absurde. Desigur, popoarele care sunt sunt neafectate din punct de vedere cultural, autosuficiente din punct de vedere economic şi bine adaptate la mediul lor înconjurător nu sunt „subdezvoltate”. Totuşi, această absurditate indică o problemă fundamentală a teoriei modernizării, care consideră subdezvoltare drept o condiţie primă caracterizată de lipsa de tehnologie, etică antreprenorială şi capital. Mayaşii, eschimoşii şi boşimanii pot fi consideraţi astăzi ca fiind subdezvoltaţi, dar numai pentru că ei au fost invadaţi de europeni. „Subdezvoltarea” nu este ceva în sine, un lucru, o stare naturală, ci o relaţie, un raport cu ţările „dezvoltate”, sau cum afirmă L. R. Stavrianos în Global Rift^[3]: „subdezvoltarea Lumii a treia şi dezvoltarea Primei lumi nu sunt fenomene izolate şi discrete. Mai curând ele sunt organic şi funcţional corelate. Subdezvoltarea nu este o condiţie primă sau originară, care să fie depăşită trecerea la stadiul industrializării parcurs de ţările occidentale. Ultimele sunt supradezvoltate astăzi în aceiaşi măsură în care ţările pariferice sunt subdezvoltate. Stările de dezvoltare şi subdezvoltare sunt feţele aceleiaşi monezi.”

Aceasta este, în esenţă, teoria dependenţei: dezvoltare capitalistă a Lumii întâia cauzează subdezvoltarea Lumii a treia. Ea apărut la începutul anilor 70 şi este considerată drept o reacţie la teoria modernizării. Elemente ale acestei teorii au apărut însă încă din 1940, când Raul Prebisch şi un grup de economişti de la Comisia Economică a O.N.U. pentru America Latină a formulat o teorie mondială bazată pe împărţirea între un centru de ţări industrializate şi o periferie de ţări subdezvoltate. Lumea a treia, spuneau ei, rămâne săracă datorită schimbului inegal; modul în care se face comerţul modial favorizează ţările dezvoltate. Ţările sărace vând ţărilor bogate materii prime la preţuri scăzute, de la care cumpărăr în schimb produse manufacturate la preţuri ridicate. În 1960 25 de tone de zahăr erau necesare pentru a putea cumpăra un tractor, iar în 1980 acelaşi tractor necesita vânzarea a 110 tone de zahăr. De asemenea, resursele cele mai productive  erau confiscate de sectorul de export aşa încât săracii nu puteau profita deloc. Efectele dependenţei de exporturi sunt mai evidente în agricultură, unde producţia domestică de alimente scade tot mai mult, terenurile fiind alocate producţiei de bumbac şi cafea pentru export, ceea ce produce o sărăcire a clasei ţărăneşti.

Problema  nu era văzută ca avându-şi originea în capitalism ca atare, ci mai curând într-un conflict între capitalismul internaţional şi cel naţional. Ţările din Lumea a treia erau împiedicate să-şi dezvolte capacităţi industriale şi manufacturiere proprii deoarece produsele lor nu puteau concura cu cele similare produse de ţările dezvoltate, care erau, invariabil, mai ieftine şi de mai bună calitate. În anii 60, aceste studii au influenţat economiile din America Latină. Toate aceste ţări au adopta o politică de restrângere a importurilor ca mijloc de control al pieţei internaţionale, adică produsele manfacturate în interior nu puteau fi importate sau puteau fi importate numai cu plata unor taxe prohibittive; ideea era de a încuraja investiţiile interne, de a dezvolta economia internă. Pieţele regionale, bazate pe modelul Pieţei Comune Europene, au apărut în America Latină pentru a controla comerţul. Aceste politici au dat greş, dar nu există un consens asupra cauzelor eşecului lor. Din perspectiva teoriei modernizării, ele au dat greş pentru că au interferat cu logica subiacentă a capitalismului, schimbul liber de produse bazat pe raportul dintre cerere şi ofertă. Din perspectiva teoriei dependenţei, ele au eşuat pentru că nu au mers suficient de departe. Trebuie notat faptul că Taiwanul şi Coreea de Sud, două ţări care s-au dezvoltat rapid, au folosit ambele restricţiile de importuri şi planificarea guvernamentală, dar au folosit şi alte strategii cum ar fi o masivă reformă  agrară, accesul universal la educaţie, proprietatea guvernamentală asupra industriilor cheie şi redistribuirea venitului înaintea industrializării (ca să nu mai vorbim de ajutorul economic extern, în special cel acordat de S.U.A. pentru contracararea pericolului comunist). Ele s-au deschis către economia globală numai după ce au reuşit să construiască economii interne puternice. În general, majoritatea teoriilor dependenţei mai noi sunt de inspiraţie socialistă, cel puţin în credinţa că numai printr-o proprietate publică asupra resurselor majore sau printr-o anumită separare de sistemul capitalist se poate edifica o politică de dezvoltare eficace.

Teoria sistemică asupra dezvoltării

Immanuel Wallerstein este cel care a elaborat o concepţie detaliată a evoluţiei istorice a Sistemului mondial capitalist şi a impus un anumit vocabular în această privinţă. Vorbind despre trecut, el foloseşte termenul de „lume” într-un sens foarte particular: astfel, el vorbeşte despre „lumi-imperii”, pentru Roma şi China antice, care se bazau pe cuceriri şi exploatare prin intermediul tributului şi a taxelor. Aceste lumi erau fundamental diferite de „lumea-economie” centrată pe Europa, bazată pe structurile de comerţ, dependenţă şi diviziune internaţională a muncii care au apărut în cursul secolului al XVI-lea. Spre deosebire de lumile-imperii de altădată, lumea-economie capitalistă punea puterea economică nu în mâinile unor conducători, ci în cele ale unor proprietari de mijloace de producţie. Chiar dacă statul naţional a evoluat odată cu capitalismul modernşi, în perioada mercantilistă, a fost în competiţie cu capitalismul, în final el a ocupat o poziţie sendară, servind proprietarilor capitalişti în trei moduri fundamentale: controlul cererilor muncitorilor şi protejarea proprietăţii private, protejarea pieţelor şi a fluxului internaţional de resurse şi asimilarea de noi regiuni geografice în sistem prin intermediul cuceririi şi al intimidării.

Sistemul mondial se împarte în zone economice bazate pe diviziunea internaţională a muncii: ţările din centru sunt centrii economici şi politici ai sistemului şi principalii beneficiari ai acestuia. La început, erau câteva ţări europene, dar după Revoluţia industrială, nucleul a fost asociat cu ţările industrializate, incluzând Europa occidentală, Statele Unite, Canada şi Japonia. Aceste ţări sunt relativ bogate, au o economie intensivă (bazată pe automatizare) şi este concentrată pe producţia de tehnologii înalte.

Periferia include acele ţări care, istoric, au asigurat materii prime şi produse agricole. Producţia se bazează pe intensificarea muncii, iar produsele exportate sunt puţin prelucrate. Primele ţări ale periferiei – care erau exploatate pentru materiile prime şi forţa de muncă ieftină - au fost reprezentate de cele din Europa de Est, care erau cele mai apropiate de nucleu. Cele două Americi au fost şi ele rapid atrase în sistem, iar la începutul secolului al XX-lea, sistemul cuprindea întreaga lume.

A treia zonă economică, semiperiferia, este o zonă intermediară între celelalte două şi are caracteristici comune ambelor. Aceste ţări, cum ar fi Argentina, Singapore, şi Coreea  de Sud, ca atare, sunt mai independente decât ţările periferice şi acţionează ca şi puteri regionale. Majoritatea sunt aliate politic cu centrul.

Un alt element al modelului este reprezentat de elitele tributare (Shepherd 1987). Acestea sunt formate din proprietarii şi managerii din ţările periferice şi semiperiferice, educaţi în Europa şi Statele Unite, care, prin legăturile şi afinităţile lor cu firmele transnaţionale, reprezintă efectiv centrul.

În interiorul sistemului, există o dinamică deosebită: ţările centrale pot deveni periferice şi viceversa ţările semiperiferice pot deveni centrale. În această perspectivă, economia mondială este văzută ca fiind un sistem integrat unic. Cu toate acestea, nu există un sistem politic mondial. Puterea politică este puternic diferenţiată, coinstând în numeroase state naţionale cu grade de autonomie i putere diferite, aflate în competiţie unele cu celelalte. Absenţa unei autorităţi politice centrale previne restricţiile artificiale care ar periclita capitalismul.

Teoria dependenţei, ca şi teoria sistemului modinal au fost criticate pentru simplismul lor, pentru determinismul economic unilateral, care ignoră influenţele sociale, culturale şi politice. Teoria dependenţei promovează un nivel de abstracţie atât de ridicat încât ignoră diferenţele dintre cauzele subdezvoltării la nivel local şi cel de la nivel naţional. Hernando de Soto^[4] a arătat cum în cazul Peru-ului, un labirint kafkian de legi a creat o birocraţie impenetrabilă care a făcut extrem de dificilă şi deosebit de scumpă participarea la economia legală. Din acest motiv, marea majoritate a populaţiei trăieşte din economia informală, subterană, din schimburi pe piaţa neagră, evaziune fiscală, corupţie galopantă, iar lipsa de garanţii pentru contractele economice a împiedicat creşterea economică. Aceste analize indică o componentă internă foarte semnificativă pentru creşterea sărăciei, atât din punct de vedere politic cât şi juridic şi economic. Acest lucru sugerează că unele dintre cele mai sofisticate analize ale teoriei modernizării, care s-au concentrat pe factorii interni care întârzie dezvoltarea, pot să aibă o valoare considerabilă chiar şi în cadrul unei analize a sistemului mondial.

Sistemul capitalist mondial și „popoarele fără istorie”

Aceste teorii sunt destul de greu de corelat cu tradiţia antropologică clasică, care se ocupa de entităţi mai uşor de determinat ca „triburi”, „culturi”, „popoare”, „comunităţi”, „arii culturale”, fie într-o manieră sincronică, fie pe intervale determinate de timp. Dificultăţile erau legate de trecerea la unităţi geografice mai largi şi la analiza unor perioade de timp mai lungi.

O încercare importantă de a integra antropologia şi perspectiva sistemului mondial este cea a lui Eric Wolf, din Europe and the People Without History (1982). El subliniază faptul că un efect negativ al practicii antropologice tradiţionale era tratarea acestor comunităţi ca întreguri de sine stătătoare şi prin aceasta ignorarea mediului social şi istoric mai larg. Existaseră, desigur, încercări de a depăşi aceste determinaţii temporale şi spaţiale – difuzionismul, neoevoluţionismul şi comparaţiile statistice interculturale – dar nici una nu a prezentat influenţele cruciale ale expansiunii europene. Wolf respinge categoric „conceptul unei societăţi  şi culturi autonome, autoreglate şi autojustificate care a închis antropologia în limitele înguste ale propriilor definiţii” (p.18). El oferă o „nouă teorie a formelor culturale” (p.19) care include o perspectivă mondială istorică. Chiar şi cele mai izolate societăţi nu pot fi înţelese decât prin raportare la sistemul global.

Baza analizei lui Wolf o reprezintă conceptul lui Marx de „mod de producţie”. Marx distingea între aspectul individual, antropologic, al muncii şi aspectul social, colectiv, al acesteia. Producţia nu este pur şi simplu folosirea naturii de către oameni pentru producerea de bunuri; ea include munca, tehnologia, proprietatea şi schimbul – ea determină modurile în care oamenii se raportează unii la alţii; adică modurile în care sunt organizate societăţile. Modul de producţie este, atunci, o modalitate de a munci care are consecinţe enorme asupra întregii societăţi. Wolf determină 3 moduri de producţie fundamentale:

• Modul de producţie bazat pe înrudire. Acest mod – tipic pentru bande, triburi şi uniuni de triburi – se bazează pe o opoziţie între cei care „aparţin” grupului (de exe., o genealogie sau un clan) şi cei care nu aparţin. În plus, diviziunea muncii se bazează pe sex, rang şi relaţii maritale ca şi pe relaţiile de sânge. Cu alte cuvinte, rudenia de grup determină modurile în care se face diviziune muncii. Acest mod depinde foarte mult de simbolism, de măsura în care sistemul de rudenie este el însuşi legitimat de referirea la supranatural, cum ar fi spiritele strămoşilor.
• Modul tributal. În acest mod producţia este un proces politic, adică se manifestă prin intermdiul exercitării puterii şi a dominaţiei. Modul tributal presupune două clase: o elită conducătoare care îşi însuşeşte surplusul şi o pătură de producători au surplusului. Elita îşi dobândeşte dreptul de a cere „tribut” fie prin controlul unei părţi strategice a procesului de producţie (pământul sau sistemele de irigaţii) şi sau prin posesia unor mijloace de constrângere, cum ar fi armata regulată. (Wolf a combinat aici două moduri de producţie marxiste, cel „asiatic” şi cel „feudal”).
• Modul capitalist. Spre deosebire de Wallerstein, care vede capitalismul ca fiind bazat pe schimbul în vederea profitului, Wolf îşi bazează definiţia pe cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă (în modul tributal, elitele nu vând sau cumpără forţa de muncă, ci cer numai o parte din produsele muncii). Conceptul marxist de „plusvaloare” explică modul în care funcţionează: muncitorii produc o cantitate de produse care are o valoare mai mare decât valoarea muncii lor, iar această diferenţă este însuşită de cei care cumpără munca acestora. O parte a acestui surplus este revândut muncitorilor sub formă de produse destinate refacerii forţei de muncă, altă parte este reinvestită într-o producţie nouă sau extinsă. Astfel, se formează cele două clase ale modului capitalist, clasa muncitoare şi clasa proprietarilor mijloacelor de producţie – capitaliştii. Competiţia dintre capitalişti impune reducerea constantă a costurilor de producţie, prin reducerea cheltuielilor de producţie, progres tehnologic şi sporirea eficienţei muncii. Procesul implică trei aspecte corelate: (1) controlul capitaliştilor asupra mijloacelor de producţie; (2) clasa muncitoare trebuie să-şi vândă forţa de muncă pentru a supravieţui pentru că este lipsită de proprietate asupra mijloacelor de producţie; (3) trebuie să existe o creştere continuă a producţiei şi o scădere a costurilor de producţie. Şi acest mod de producţie are nevoie de un aparat de constrângere pentru a proteja elitele care-şi însuşesc plusvaloarea. Acest mecanism este statul.

Până la 1400, pe care Wolf îl consideră drept limită convenţională, modul de producţie bazat pe înrudire era cel mai răspândit în ceea ce numim astăzi Lumea a treia. Epoca descoperirilor geografice a reprezentat expansiunea unor ţări europene, cum ar fi Portugalia, Spania, Ţările de jos, Franţa şi Anglia. Mercantilismul răspândit de aceste ţări, care a urmat feudalismului, era un sistem de comerţ încurajat şi protejat de stat consacrat îmbogăţirii statului. Pentru Wolf, mercantilismul ţine în continuare de modul tributal. El a dus, în Lumea a treia, la înlocuirea sistemului bazat pe înrudire cu cel tributal.

Astfel, în America, venirea europenilor a însemnat introducerea calului şi a comerţului cu europenii. Introducerea calului a dus la creşterea demografică a grupurilor – altfel reduse numeric şi relativ stabile – şi la o dispersie mai mare a grupurilor. Introducerea calului a marcat şi apariţia proprietăţii private, caii erau proprietate personală, la fel şi armele, ceea ce a dus la alternarea legăturilor de rudenie şi la contestarea vechilor modalităţi de constituire a autorităţii. Au apărut noi modalităţi de război, majoritatea având ca miză caii. Toate aceste schimbări au întărit poziţia celor care depindeau de comerţul cu europenii (arme, muniţie, unelte, haine şi alcool). Aceştia au devenit conducători politici şi militari importanţi.

Wolf respinge ideea lui Wallerstein, după care capitalismul  a apărut în secolul al XV-lea odată cu mercantilismul. Pentru el, capitalismul apare numai odată cu industrializarea industriei textile în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Acesta a înlocuit rapid mercantilismul pe întregul glob. Spre deosebire de celelalte moduri de producţie, capitalismul se bazează în expansiunea lui pe o logică proprie: acumularea continuă de capital combinată cu creşterea productivităţii îi determină pe proprietarii mijloacelor de producţie să caute noi surse pentru investiţii, noi pieţe şi materii prime. Un rezultat major al răspândirii capitalismului la periferia sistemului a fost apariţia plantaţiei, care folosea forţa de muncă strict controlată, neliberă (sclavi), sistem introdus de modul de producţie anterior, tributal. Sistemul a fost extins cu rapiditate în unităţile industriale. După inventarea vulcanizării în 1839, exploatarea cauciucului brazilian a dus la expansiunea capitalismului care a avut efecte importante asupra indienilor din bazinul Amazonului.

Peste tot capitalismul a creat un sistem în care munca poate fi vândută şi cumpărată ca oricare altă marfă. Clasele economice au apărut acolo unde nu existaseră vreodată, şi în multe locuri s-au produs procese de dispariţie a unor culturi, detribalizări şi imigrări. Pentru Wolf, antropologia care ignoră aceste influenţe este anacronică. În procesul de transformare a forţei de muncă, peste tot culturile sunt „pentru totdeauna asamblate, despărţite şi reasamblate” (1982: 391).

Globalizarea

Cartea lui Wolf a anticipat studiile privind globalizarea. În 1982, când a apărut, ea a trezit, totuşi, puţin interes.

Conceptul de globalizare oferă o soluţie pentru a scăpa din dilema opţiunii între teoria sistemului mondial şi cea a dependenţei. Spre deosebire de acestea două, globalizarea nu se concentrează pe megastructuri. Scopul prim al studiilor de globalizare este nevoia de a conecta globalul şi localul şi viceversa. Un alt avantaj al conceptului de globalizare este faptul că el nu s-a conturat într-o teorie coerentă sau într-o paradigmă, ceea ce a condus la apariţia unor sensuri particulare distincte. Astfel, postmodernismul se ocupă de identitate, hegemonie, dinamica frontierelor, fragmentare, media, cultura populară etc. La polul opus, antropologii care aderă la tradiţia economistă şi materialistă, analizează lanţurile de servicii (de exemplu, parcursul pe care-l fac strugurii brazilieni până în supermarketurile norvegiene) sau în descrierea modului în care capitalismul global este filtrat şi transformat la nivel local.

Nu există o definiţie unanimă a globalizării. Unii consideră că globalizarea sugerează omogenizarea, de regulă occidentalizarea culturii; alții, dimpotrivă, subliniază diferenţierea şi fragmentarea exprimate de naţionalisme, etnicităţi şi comunităţile din diaspora. Unii adoptă un punct de vedere sceptic, văzând globalizarea mai mult ca pe o creaţie de presă decât ca pe o problemă reală, în vreme ce alţii consideră globalizarea drept cea mai semnificativă forţă culturală, politică şi  economică a epocii. Unii văd globalizarea în termeni evoluţionişti ca fiind o parte a unui proces gradual de realizare a unei dinamici interne a capitalismului, în timp ce alţii consideră că globalizarea exprimă ceva complet nou, un salt absolut în raport cu ceea ce a fost până acum.

Dincolo de aceste divergenţe, se poate cădea de acord că faza actuală a globalizării este marcată de economia neoliberală. „Neoliberalismul” este o tendinţă ideologică conservatoare de reafirmare a primatului pieţei libere, cei care au marcat afirmarea lui mondială fiind Ronald Reagan şi Margaret Thatcher, în 1983, la întâlnirea economică de la Cancun, Mexic. Declinul U.R.S.S. a favorizat trecerea ţărilor sărace din zona de influenţă comunistă în cea a Fondului Monetar Internaţional, ca urmare a creşterii datoriei ţărilor sărace în urma crizei petrolului provocată de folosirea de către OPEC (controlată de ţările arabe) a preţului petrolului ca mijloc de retorsiune împotriva ţărilor industrializate care sprijineau Israelul. Principalele ţări afectate au fost cele sărace, care au acumulat datorii uriaşe pentru importurile de petrol. F.M.I. a promovat în schimbul împrumuturilor acordate, o politică neoliberală de „ajustări structurale”, în special privatizarea industriei şi resurselor de materii prime, eliminarea subsidiilor şi a controlului preţurilor, reducerea tarifelor, deschiderea economiei către investiţiile străine. Cu alte cuvinte, economiile s-au mutat de pe o centrare locală (naţională) pe una globală.

De aceea, actuala fază a globalizării poate fi definită ca fiind o creştere a ratei comerţului internaţional, a schimbului de finanţe, între culturi, de idei şi persoane produsă de o tehnologie sofisticată de comunicare şi de turism şi de răspândirea la scară globală a capitalismului neoliberal.

Teoriile postdezvoltare

Între 28 februarie și 3 martie 2002 s-a desfășurat la Palatul UNESCO din Paris... un colocviu internațional despre post-dezvoltare intitulat ”Desfacerea dezvoltării/refacerea lumii”. Acest colocviu a reunit peste 700 de participanți.

Bjorn Hettne, în Development Theory and the Three Worlds, consideră că principala cauză pentru criza teoriilor dezvoltării în Est, Vest și Sud, este originea occidentală a ”ideologiilor dezvoltării”, caracterul lor ”eurocentric”, recunoscând totodată că se pune problema cum ar putea să fie altfel odată ce condițiile care au favorizat apariția acestor teorii ca soluții de progres economic și social au apărut pentru prima oară în Europa. Încercările de a concepe dezvoltarea întro manieră noneuropeană, neoccidentală au condus la formularea conceptului de ”dezvoltare alternativă” (another development), care ar transcende modelul european, și s-ar caracteriza prin aceea că ar fi 'egalitar', 'autonom', 'eco-' și 'ethnodevelopmental'.^[5]

Născut în anii 60, odată cu primul deceniu al dezvoltării, dintro reflecție critică asupra eșecului politicilor de dezvoltare, post-dezvoltarea regrupează cercetători și actori sociali din Nord cât și din Sud. Grupul este destul de eterogen, existând două tendițe centrale: cei pentru care dezvoltarea este sursa tuturor relelor și cei pentru care ea constituie soluția miracol pentru toate problemele. De o parte sunt cei care militează pentru o problematică dezvoltare ”diferită” (sau o numai puțin problematică globalizare ”diferită”), de cealaltă cei care vor să renunțe la dezvoltare și economism. Scoțând la iveală presupozițiile dezvoltării, acest curent critic a realizat o adevărată ”deconstrucție” a gândirii economice. Au fost puse în discuție astfel noțiunile de creștere, de sărăcie, de trebuințe fundamentale, de ajutor, de nivel de trai etc.^[6]

Serge Latouche consideră că între dezvoltare și globalizare este o strânsă legătură: astfel, el îl citează pe Henry Kissinger: ”Globalizarea nu este decât noul nume pentru politica hegemonică americană”, adică pentru americanizare, vechiul nume al acestei politici hegemonice fiind cel de dezvoltare, la lansat pentru a permite Statelor Unite să acapareze piețele fostelor colonii și să evite căderea noilor state independente în zona de influență societică^[7]. Cu alte cuvinte, dezvoltarea nu este altceva decât ”continuarea colonizării cu alte mijloace”, în vreme ce globalizarea este continuarea dezvoltării cu alte mijloace. Globalizarea și americanizarea sunt, după Latouche, fenomene intim legate de un proces mai vechi și mai complex, europenizarea. De aceea, teoriile postdezvoltare se doresc o analiză, o demontare și o critică a acestui proces de europenizare sau, cum îl numește Latouche, de ”occidentalizare a lumii”.

Ce este Occidentul ? După Latouche, nu este  atât o categorie geografică cât una ideologică, un concept, o ”paradigmă deteritorializată”, un ”poligon heleno-iudeo-creștin” compus din câteva idei fundamentale: credința întrun timp cumulativ și liniar, atribuirea misiunii umane de dominație totală asupra naturii și credința întro rațiune calculatoare care trebuie să organizeze acțiunea. Acest imaginar social este dezvăluit de programul modernității, așa cum este el explicat de către René Descartes, își are originea în cultura iudaică și cea greacă și în fuziunea lor. Latouche respinge ideea marxistă după care natura occidentului ar consta în concepția economică, în capitalism și consideră că economia nu face altceva decât să reflecte această istorie a ideilor fondatoare ale occidentului. El consideră că prin chiar condițiile sale de existență, modelul occidental pune în pericol existența lumii; criza ecologică nu este altceva decât consecința tendinței de universalizare a acestui model: ”procesul de distrugere creatoare care hrănește dinamica economiei de piață provoacă o deculturare planetară, distruge legăturile sociale și suscită o aversiune tot mai mare.”^[8]

Sub uniformizarea planetară, pot fi regăsite rădăcinile culturilor umilite care nu așteaptă decât momentul favorabil ca să țâșnească, uneori deformate și monstruoase. În lipsa unui loc necesar și a unei recunoașteri legitime, culturile respinse se întorc peste tot sau se reinventează în mod exploziv, periculos sau violent.

Pentru că universalismul Luminilor nu este decât un particularism al ”tribului occidental”, el lasă în urma lui destule supraviețuiri, suscită destule rezistențe, favorizează recompuneri și produce formațiuni mixte ciudate sau periculoase.

Reacțiile defensive față de eșecul dezvoltării, dorințele de afirmare identitară, rezitențele la omogenizarea universală iau forme diferite, mai mult sau mai puțin agresive saqu mai mult sau mai puțin creatoare și originale.

După eșecul socialismului real și alunecarea social-democrației către social-liberalism, aceste analize pot contribui, consideră Latouche, la o reînnoire a gândirii unei adevărate alternative la societatea de piață.

Teoretic reproductibilă, dezvoltarea nu este universalizabilă. Cele mai cunoscute și cele mai ușor de remarcat, dacă nu cele mai hotărâtoare, sunt rațiunile ecologice: finitudinea planetei face generalizarea modului de viață american imposibilă și explozivă.^[9]

Această critică consensuală se bazează pe 6 puncte:

1. denunţarea inegalităţilor crescânde atât între Nord şi Sud cât şi în fiecare ţară;
2. capcana datoriei externe pentru ţările din Sud cu consecinţele asupra exploatării excesive a bogăţiilor naturale şi reinventarea şerbiei şi a sclaviei (în special copiii);
3. distrugerea ecosistemelor şi pericolul poluării globale;
4. sfârşitul bunăstării, distrugerea serviciilor publice şi demolarea sistemlor de protecţie socială;
5. atotputernicia pieţei, odată cu traficul de organe, dezvoltarea „industriilor culturale” uniformizante, cursa de brevetabilitate a viului;
6. slăbirea statelor naţionale şi ascensiunea firmelor transnaţionale ca fiind „noii stăpâni ai lumii”.^[10]

Țările industrializate, cu 26% din populație, dețin 78% din producția de bunuri și servicii, 81% din consumul de energie, 70% din îngrășămintele chimice și 87% din producția de armament. Un cetățean american consumă energie cât 7 mexicani, 55 de indieni, 168 tanzanieni și 900 de nepalezi. În multe țări din lumea a treia, cheltuielile militare le depășesc pe cele pentru sănătate. Valoarea unui avion de vânătoare modern poate acoperi finanțarea a 50.000 de dipensare rurale. În Brazilia, 20% din populație (cei mai bogați) consumă de 33 de ori mai mult decât 20% dintre cei mai săraci. 47% din producția mondială de cereale este folosită în hrănirea animalelor. Aceiași cantitate ar putea hrăni 2 miliarde de oameni.^[11] Statistica spune ceva: există tehno-reprezentări înzestrate cu narațiuni politice și culturale complexe. În interiorul politicii de reprezentare a lumii a treia, aceste statistici au fost folosite, consideră post-dezvoltarea, drept un support pentru discursul dezvoltării.

^[1] Serge Latouche, Survivre au développemen t. De la décolonisation de l`imaginaire économique à la construction d`une société alternative, Mille et une nuits, 2004, pp.15-16.

^[2] W. Sachs și Esteva Gustavo ”Le développment: une course dans le monde concu comme arène économique”  in  Des ruines du développement, Montréal, Écosociété, 1996, p. 14.

^[3] Harper Perennial, 1981, pp.34-35.

^[4] De Soto, Hernando. The Other Path: The Invisible Revolution in the Third World. Harpercollins, 1989

^[5] M.P.Cowen și R.W.Shenton, Doctrines of Development, Routledge, 1996, p. 237.

^[6] Serge Latouche, op.cit, pp.10-11.

^[7] L’Occidentalisation du monde, La Découverte, 2005, p.9

^[8] . idem, p. 12.

^[9] Idem, p.15.

^[10], idem, p. 19

^[11] Arturo Escobar, Encountering development : the making and unmaking of the third world, Princeton University Press, 1995, p. 212.