Paradoxul constă în aceea că succesiunea crizelor pe care le-a cunoscut economia mondială din 2007 încoace, simptome ale unei dezvoltări nesustenabile, a avut ca efect și împingerea în plan secund a dezvoltării durabile pe agenda internațională. Încetinirea economică mărește peste tot constrângerile de finanțare ale agenților economici (individuali, întreprinderi, organizații umanitare, de mediu, fundații etc) ca și cele ale statelor. Politicile publice sunt de facto supuse unor constrângeri bugetare mai puternice, care evidențiază una din dificultățile esențiale ale dezvoltării durabile, adică arbitrajul permanent pe care trebuie să-l facă și echilibrul pe care trebuie să-l realizeze între scopurile pe termen scurt și cele pe termen mediu și lung, ca și între mizele ecologice, economice și sociale, uneori contradictorii, pe care resursele disponibile nu permit să fie urmate în același timp. Angajamentele luate în favoarea protecției mediului sau a luptei contra schimbărilor climatice vor rezista concurenței cu dificultățile legate de scăderea resurselor publice și de stabilirea priorităților întro economie care încetinește ? Astfel, creșterea prețului la energie închidea lupta împotriva încălzirii climatice întrun cerc vicios: o energie rară și scumpă conduce desigur la comportamente economice de diversificare a surselor și de reducere a emisiilor. Dar, oricât de benefică ar părea pe termen scurt pentru totalitatea consumatorilor, scăderea prețului petrolului face mai dificilă, prin reducerea motivației, aplicarea unei politici energetice care să pregătească înlocuirea petrolului ca sursă de energie. Gândirea pe termen lung în perioadele de încetinire economică poate să pară un lux pentru unii și protecția mediului este împinsă pe un plan secundar în prioritățile publice. Președintele ceh Vaclav Klaus s-a făcut purtătorul de cuvânt al acestei poziții atunci când a declarat, în cadrul unei dezbateri la Praga, în 2008, că: ”problemele de mediu sunt un produs de lux. Acum, când trebuie să strângem cureaua, trebuie să renunțăm la acest lux”. Dimpotrivă, aceste crize pot contribui la legitimarea acțiunii publice și la reglarea economiei. Una din dificultățile majore provine din tentația de a da răspunsuri eminamente naționale prin intermediul unor planuri de relansare economică, deși schimbările necesare nu au sens și nu se pot aplica decât în cadrul unei veritabile coordonări internaționale.
Dezvoltarea durabilă sau gestionarea complexității
Dezvoltarea durabilă nu este o idee platonică, accesibilă numai savanților contemplativi. Nu există o esență a dezvoltării durabile care ar putea fi descoperită și promovată de oamenii de știință. Originea conceptului trebuie căutată în recunoașterea problemelor de mediu la care au condus urmărirea și generalizarea modelului de dezvoltare al țărilor industrializate, recunoaștere care a deschis discuția asupra schimbărilor acestuia model în toate dimensiunile sale economice și sociale. Dezvoltarea durabilă este înainte de toate un concept social și politic. El nu poate fi definit întrun mod exclusiv științific. El se bazează pe astfel de analize, dar este promovat de grupuri, fiecare având propriile sisteme de valori și de interese, care negociază pentru a defini ce este lumea sau ce ar trebui să devină. Cunoaștere științifică este fundamentală dar insuficientă pentru că se referă la un domeniu a cărui complexitate nu permite stabilirea unei serii de acțiuni coerente și incontestabile care să conducă către o ”dezvoltare mai durabilă”. Aceasta din urmă se inventează continuu. De unde nevoia de a organiza o supraveghere în timp real, de a atrage atenția asupra contradicțiilor, inconsecvențelor, incoerențelor. Această complexitate se traduce și prin diversitatea domeniilor de acțiune. Dincolo de clasificarea devenită clasică în 3 compartimente (de mediu, economic și social), mediul vizează aspecte extrem de variate: prezervarea speciilor, deforestarea, încălzirea globală, poluarea atmosferică, poluarea chimică ș.a.m.d. O examinarea separată a problemelor de mediu poate conduce la o definire a scopurilor și strategiilor contradictorii. Această diversitate face ca orice decizie de dezvoltare durabilă să fie în mod fundamental parțială și provizorie: proiectele de reîmpăduriri sau de conservarea biodiversității pot să blocheze dezvoltarea economică pe termen scurt a anumitor grupuri sociale; întrun context de restricții bugetare, construirea de locuințe sociale se poate dovedi contradictorie cu acțiunile de reducere a consumurilor de energie în zona respectivă; dezvoltarea economică este însoțită, de regulă, de presiuni asupra resurselor naturale sau de creșterea consumului de energie și al emisiilor de carbon. Aceste conflicte între obiective sunt numeroase și fac decizia dezvoltării durabile extrem de delicată. Una din problemele guvernanței în acest domeniu ține de organizarea adesea sectorială a mecanismelor de luare a deciziei, în timp ce ceea ce contează este interacțiunea dintre sectoare (apă, energie, agricultură, echipamente...). Abordările sunt sectoriale, ministerele sunt la fel, instituțiile multilaterale au mandate definite foarte îngust. În interiorul unei țări, procesele interministeriale și coordonarea guvernamentală la vârf permit gestionarea, în mod inegal, a mizelor transversale. O soluție la această situație o reprezintă ”internalizarea” externalităților în cadrul unui minister care integrează dimensiuni diferite. De exemplu, în Franța, crearea minosterului ecologiei, energiei, dezvoltării durabile și al amenajării teritoriului (Meeddat) ilustrează această preocupare. Banca Mondială a regrupat în cadrul aceleiași unități proiectele de infrastructură și protecția mediului. La nivel mondial, o astfel de coordonare este mai greu de realizat. Ea presupune nu numai o raționalizare a arhitecturii instituționale, ci și o orgsanizare mai eficientă a relațiilor transversale între diferitele instituții cu mandat precis.
După cum nu există un cadru conceptual incontestabil pentru dezvoltarea durabilă, nu există nici o dimensiune teritorială exclusiv pertinentă pentru gestionarea resurselor. Cu toate acestea, anumite nivele de gestiune sunt preferate pentru anumite resurse. Astfel, o resursă de apă poate fi gestionată mai bine la nivelul bazinului ei: teritoriul este ușor de delimitat, indiferent dacă frontierele corespund sau nu cu cele politice existente. La fel în cazul altor resurse cu caracteristici teritoriale identificabile, ca ”bazinele forestiere”. Apar mari dificultăți, însă, în definirea unor cadre teritoriale pentru acțiune: fluxul de mărfuri al comerțului internațional, fluxurile de persoane, eterogenitatea elementelor incluse în același teritoriu creează de fapt o tulburare a frontierelor teritoriale și politice. Uniunea Europeană reprezintă o încercare de depăși aceste probleme și a ajunge la o gestionare comună a problemelor de mediu. Cu toate acestea, cadrul european s-a dovedit el însuși inadecvat în găsirea unor soluții pentru o problemă cum este cea a poluării Mării Mediterane.
Încălzirea globală și adaptarea dezvoltării la aceasta
În iunie 2008, convorbirile de la Bonn, sub egida Convenției cadru a ONU asupra schimbărilor climatice (CCNUCC) au avansat ideea adaptării la schimbările climatice ca miză stategică a negocierilor internaționale. Pentru Grupul Interguvernamental de Experți privind Evoluția Climatului (GIEC), adaptarea desemnează ajustarea sistemelor ecologice, sociale sau economice ca răspuns la stimuli climatici actuali sau viitori, în scopul limitării impactului negativ sau al valorificării oportunităților. Aceasta este unul din răspunsurile înaintate pentru a face față riscurilor legate de schimbarea climatică, a doua fiind atenuarea emisiilor de gaz cu efect de seră (GES). La începutul dezbaterii internaționale asupra încălzirii climatice, adaptarea nu era o problemă actuală, mulți văzând în promovarea ei riscul de a reduce importanța măsurilor de prevenire prin sublinierea capacității societăților de a se adapta la schimbări. Dar, curând a devenit evident faptul că era prea târziu ca decizia reducerii emisiilor de bioxid de carbon să limiteze efectele schimbărilor climatice. De aceea, cele două opțiuni au fost recunoscute ca fiind complementare.
Dacă problema reducerii emisiilor este văzută ca fiind în principal o problemă a țărilor dezvoltate, membre OECD, problemele adaptării sunt cel mai des legate de țările în curs de dezvoltare care au mai mult de suferit de pe urma schimbărilor climatice. Deși nu au contribuit substanțial la degradarea mediului, țările din Sud, au de suferit mai mult decât cele din Nord de pe urma acesteia. De aceea, țările din Sud cer celor din Nord să compenseze cheltuielile suplimentare impuse pentru dezvoltare de necesitatea de a lupta contra schimbărilor climatice pentru producerea cărora nu au decât o responsabilitate limitată. Astfel, adaptarea a devenit un subiect nou de negociere între Nord și Sud la Bali, în 2007, ca și unul din cei 4 piloni ai acordului global de la Copenhaga, în 2009. Convorbirile de la Bonn au avansat un cadru internațional pentru adaptarea post-2012.
Dar, problema adaptării nu este numai una globală și financiară: ea este și locală și practică. Astfel, la periferia acestor negocieri internaționale, incertitudinile privind impactul local al schimbărilor climatice fac imperios necesară definirea și implementarea unor strategii de adaptare. Numeroase țări se confruntă deja cu dificultăți produse de schimbările actuale ale climei, ceea ce conduce la punerea problemei pertinenței unei abordări care este centrată în principal pe ideea unor schimbări climatice viitoare. Aplicarea acestor strategii este complicată, în plus, de legăturile ei cu politicile de dezvoltare: trebuie să dezvoltăm proiecte de adaptare sau să adaptăm proiecte de dezvoltare ?