Capitalismul, un cuvânt care vine din secolul trecut, cu o mare încărcătură ideologică. Aceasta pentru că noţiunea ca atare a fost introdusă în vocabularul cotidian nu de un adept al capitalismului, ci de către un duşman al său, Karl Marx[1], duşman care a văzut în el cel mai mare duşman care a căzut vreodata asupra omenirii. Capitalismul reprezintă, după părintele socialismului ştiinţific, un rău necesar, peste care se va păşi în mod dialectic: „Capitalismul creşte la sânul său germenii propriei distrugeri, clasa muncitoare, o forţă care îl va răsturna din temelii, scăpând omenirea pentru totdeauna de acest dezastru”. În baza unei interpretări predominant socialiste a istoriei[2], care, în treacăt, a făcut mai mult bilanţul eşecurilor decât cel al riscurilor şi câştigurilor, termenul a ajuns la noi cu această încărcătură emoţională, trimiţând la originile nebuloase, la acumularea primitivă a capitalului, la proletariatul jefuit de mijloacele sale de producţie şi la o burghezie care, printr-un proces necurat, a ajuns stăpâna economiei.
În opinia lui Ludwig von Mises, capitalismul este un sistem prin intermediul căruia omenirea a început să facă alegeri cu privire la statutul său, ajungându-se astfel la o reală evoluţie. Odată cu apariţia lui, relaţiile consumator-producător sau patron-angajat capătă noi semnificaţii. Autorul arată în lucrarea sa „Capitalismul şi duşmanii săi” că teoria economică cunoaşte modificări la aplicarea sa în realitatea capitalistă. Spre exemplu, între consumatori şi producători nu e nicio diferenţă, deoarece tocmai consumatorul este cel care produce bunuri pentru satisfacerea dorinţelor proprii şi ale semenilor săi. Ludwig von Mises mai vorbeşte şi despre câteva elemente cheie ale capitalismului: începutul producţiei de masă (însuşi fundamentul acestui sistem), libertatea de a intra în competiţie şi consecinţa acesteia materializată prin creşterea fără precedent a populaţiei sau principiul conform căreia economiile aduc beneficii tuturor celor care doresc să producă sau să câştige un salariu.
Nu puţine sunt spiritele care au încercat să prindă în tuşe cât mai sigure complexul fenomen cu numele de capitalism, aristocraţi ai cugetului care vin dinspre economie, sociologie, politică, filosofie, drept, etc. Puţine sunt însă viziunile integratoare, încercările de a sonda esenţa capitalismului surprinzând de obicei laturi, aspecte ale acestuia. Astfel, unii s-au oprit spre a teoretiza pe tema spiritului capitalist (Max Weber); pe cei care au purtat ştafeta şi au anunţat yorii capitalismului (Werner Sombart) i-a interesat, în afară de spirit şi poporul de origine; pe Karl Popper l-au preocupat premisele de plecare, cadrele de desfăşurare şi filosofia capitalistă, numită liberalism. Mecanica şi şansele de reuşită ale capitalismului au stat în atenţia lui Karl Marx şi Joseph Schumpeter; ce importanţă are statul de drept pentru capitalism şi cum se împacă aici liberalismul cu democraţia sunt probleme care au reţinut atenţia lui Friederich von Hayek. Esenţa capitalismului surprinsă prin suveranitatea consumatorului ţine de preocupările lui Ludwig von Mises, este interesat de puritatea capitalismului, de procentajul prezenţei statului în viaţa economică şi socială. Michel Albert găseşte potrivit să se intereseze de fidelitatea capitalismului faţă de regulile jocului pieţei libere pentru ca, de aici să ofere perspectiva alternativei între modelul de capitalism american, mai dur şi mai sălbatic decât cel renan sau cel suedez, modele mai solidare şi umanizate de prezenţa statului.
[1] Deşi K. Marx a dat conotaţia ştiută termenului capitalism, potrivit Oxford English Dictionary, prima folosire a cuvântului ca atare ţine de scrierile lui William Makepeace Thackeray în 1854
[2] F.A. Hayek, Capitalismul şi istoricii, editura Humanitas, Bucureşti, 1998