Ca şi geneza, calea care poate duce la capitalism a constituit şi constituie obiecţie de reflecţiune teoretică şi dispută politico-doctrinară. Cel puţin două motive explică o atare preocupare. Mai întâi, numai reaua-credinţă poate împiedica pe cineva să nu recunoască şi să admită că finalul de secol XX a consfinţit victoria capitalismului. Deşi acesta este imperfect, fapt recunoscut şi de cei mai zeloşi susţinători ai săi, omenirea n-a reuşit, până în prezent, să inventeze un sistem mai performant sub raportul belşugului material pe care îl aduce. Firec deci să te intereseze care este pista ce te poate conduce la bunăstare. În al doilea rând, deşi capitalismul este azi un sistem ale cărui performanţe sunt recunoscute la scară planetară, mai sunt încă multe ţări care tatonează terenul, îi bat la poartă şi încearcă să găsească calea de acces spre el. Normal deci, şi din punctul acesta de vedere, ca subiectul să fie în permanenţă întreţinut.
âRetrospectiv privind lucrurile, experienţa faptică ne obligă să reţinem că ruta capitalismului nu a fost şi nu este singulară şi nici asfaltată. Întotdeauna ea s-a suprapus pe o necesară fază de tranziţie, cu denumiri diferite în timpuri şi spaţii diferite, dar, la modul comun, plătibilă, în costuri sociale şi economice mai greu sau mai uşor suportabile. Nici borna din stânga şi nici cea care a încadrat la dreapta acest proces nu au fost aceleaşi. Ţările care astăzi oferă suportul de sprijin pentru cei care încearcă să definească capitalismul au parcurs acest traiect în maniere diferite şi apelând la mijloace diferite.
âMercantilismul, ca prefaţă şi etapă pregătitoare pentru capitalism, a adus cu sine, pe parcursul celor trei secole de existenţă, concurenţa şi libertatea economică; nu însă şi liberalismul politic. Emanciparea de sub tutela Bisericii şi laicizarea vieţii social-economice permit ca preocupările economice, cu scop clar precizat în obţinerea de câştig, să treacă pe primul plan, în locul celor morale şi filosofice. Mişcarea se produce însă sub zodia unei filosofii politice inspirate din concepţia greacă a statului suveran, a statului-cetate, puternic, cu ramificaţii în întreg organismul naţional. Numai un stat forte se putea impune în faţa atotputernicei Biserici. Statul suveran îşi găseşte sprijinul în individul-cetăţean, viitorul homo oeconomicus rationalis si indivisualist reprezentat pentru început mai ales de negustori şi cămătari, deoarece comerţul şi împrumutul cu bani duceau mai repede şi cu costuri mai mici la câştig. Acest cetăţean, component al unei naţiuni definibile esenţialmente prin solidaritatea economica, nu era însă chemat ca, prin exprimarea voinţei sale, să hotărască soarta cetăţii.
âÎn prelungirea concepţiei mercantiliste despre rolul statului şi al suveranului se află şi discursul primilor tălmaci ai filosofiei economice liberale – fiziocraţii. Doctrina împărtăşită de ei, cea a ordinii naturale, trimite şi ea pe individul obişnuit la supunere. Laissez-faire-ul fiziocraţilor, lozincă înaripată, care va deveni emblema liberalismului de mai târziu, era traductibil în termenii unei căi liber-deschise pentru iniţiativă concret-economică şi pentru muncă. Cunoaşterea filosofică a căii ce trebuia urmata nu era însă socotită a fi apanajul oricui. A stabili ce este natural şi bun însemna o misiune care le revenea doar spiritelor înalt, cultivate. Toţi ceilalţi trebuiau să accepte valorile alese şi să se conformeze. De ce ? Pentru că şi fiziocraţii operează cu „deocamdată”, iar după ei, poporul nu este încă pregătit pentru exerciţiul democratic al deciziei.
Asta înseamnă că ruta Vestului spre capitalism nu a fost chiar atât de blândă şi dialectică pe cât se pare; că ea şi-a avut suişurile, coborâşurile şi mai ales durităţile sale; că acumularea primitivă nu s-a produs în culorile sângeroase pe care le-a zugrăvit Marx, dar că, prin selecţia pe care din start a operat-o şi prin procedeele la care a recurs, nu întotdeauna ortodoxe şi la vedere, a însemnat nu numai ascensiunea unora, ci şi drama altora. În sfârşit, tot acest proces s-a derulat sub umbrela protectoare a unui stat, întâi puternic şi omniprezent, apoi redus la dimensiunile minime necesare. Important pentru succesul repurtat în final este că atât puternicul stat, cât şi absolutul monarh au fost deschişi noii căi, pe care au susţinut-o. Pentru început deci capitalismul nu se poate naşte decât în interiorul unui stat care apără securitatea şi raţiunea dreptului, moment după care are din ce în ce mai puţină nevoie de stat. Aceasta deoarece, la termen, capitalismul devine liberalism sau nu devine nimic. Alianţa dintre un stat puternic şi autoritar cu capitalismul nu poate fi decât provizorie. Prin însăşi natura sa, capitalismul erodează şi reprimă despotismul, fie el statal sau individual. În schimb, naşte şi nutreşte liberalismul, individualismul şi democraţia.