Economie

Capitalismul nu poate funcţiona în afara unor instituţii-cheie, care-i dau contur şi-l definesc. Avem în vedere, aici, piaţa, statul, contractul social şi consumatorul.

           

1. Piaţa

Capistalismul se dezvăluie ca fiind, în esenţă, societatea pieţei libere. Nicio cale spre studiul capitalismului nu e mai directă decât cea a analizei pieţei. Literatura de specialitate arată că economia capitalistă este, de fapt, o economie de piaţă liberă şi că nimic sau aproape nimic nu poate fi conceput a se desfăşura în afara acestui perimetru, de vreme ce opţiunea pentru dezvoltare se vrea a fi capitalistă.

Se suprapun cu premisele capitalismului şi ale dezvoltării economice eficiente. Întregul discurs liberal, de la cel classic până la cel contemporan, reţine ca esenţiale pentru existenţa pieţei libere:

• Ipoteza individualismului, care pleacă de la constatarea că individual este totul, iar societatea – doar ansamblul acestor indivizi; ca, din perspective aceasta, normativului nu îi este permisă nicio ingerinţă, decât dacă ceva exterior voinţei individuale este avizul tuturor membrilor societăţilor; că, în sfârşit, singurul autorizat să planifice în propriul interes este şi singurul capabil să facă toate calculele de eficienţă ale acţiunii sale, adică individul.
• Ipoteza eficienţei maxime. Plasată ca areal la nivel micro, această ipoteză acoperă năzuinţa fiecărui agent economic, producător sau consummator de a-şi maximiza profitul şi, respectiv, satisfacţia. Pus în permanenţă în situaţia de a alege între mai multe variante posibile, individul, raţional şi conştient de forţa şi importanţa deciziei sale, va construi întotdeauna un program personal al utilităţii maxime, în funcţie de condiţiile restrictive ale mediului exterior: preţuri, venit, cantitatea factorilor de producţie etc. Alegerea şi exprimarea liberă a unei astfel de decizii nu sunt posibile decât în condiţiile pieţei libere. Dacă statul de erijează în cunoscător omnipotent al intereselor tuturor şi-şi arogă dreptul de planificator unic al eficientizării eforturilor sau plăcerilor, indivizilor nu le mai rămâne nimic de făcut. Ei sunt puşi în situaţia de consumatori de fericire „a priori”, calculată, fericire generală, din care fiecare va primi câte o „felie”, după aportul propriu la realizarea întregului.
• Ipoteza egoismului. Specific naturii umane, egoismul poate juca un rol pozitiv, dinamizator, doar în condiţiile pieţei libere. Că aşa stau lucrurile aveau să susţină un număr mare de filosofi economişti şi moralişti. Mandeville, de pildă, nu ezita sa spună că pasiunile egoiste ale oamenilor explică în mare parte succesele unei societăţi, sau stau la baza beneficiilor politice. Pentru ca acest lucru să se producă este nevoie, indiscutabil, de piaţa liberă şi aceasta deoarece egoismul individual nu poate fi pus în mişcare şi reglat decât de concurenţa altor agenţi economici. Numai pe piaţa liberă, indivizii, cu propriul plan de afaceri sau de viaţă, se confruntă, iar din confruntare reuşesc numai aceia care înţeleg că acţiunea lor are şanse doar dacă prin ea se satisfac vanitatea, amorul propriu şi ambiţiile egoiste ale altora, după cum aceşti alţii vor satisface la rândul lor egoismul celor care i-au făcut fericiţi. Rândurile scrise pe această temă de A. Smith au rămas şi astăzi edificatoare: „Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului – nota economistului scoţian – aşteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceştia îşi privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii”^[1].
• Ipoteza moralităţii şi justiţiei. În aparenţă, şi pentru cei neavizaţi sau dispuşi să vadă capitalismul doar în contururi cenuşii, jocul pieţei este unul ce se produce dincolo de etică şi de moral. A-ţi urmări propriul interes, şi aceasta pornind de la egoism şi vanitate, spre a-ţi satisface pofta de câştig, pare mai curând un exerciţiu păgân, decât unul moral şi creştin, încadrabil în dezavuata filosofie după care scopul scuză mijloacele.

Justiţia socială nu se poate referi decât la reguli oneste pentru toţi, şi nu la rezultate oneste pentru toţi. Pe aceeaşi linie cu Nozick, Hayek este cât se poate de tranşant atunci când scrie că „singură conduita jucătorilor, şi nu rezultatul, poate fi justă”. În spiritul a ceea ce se numeşte just, poate fi judecată deci doar loialitatea tranzacţiilor, respectul reciproc dintre coparticipanţi. Numai aşa piaţa se transformă dintr-o luptă a tuturor împotriva tuturor într-o bătălie a tuturor. Diferemţa de câştig reflectă eficacitatea fiecărui jucător în a-şi folosi informaţiile, şi nu e cazul unei justificări morale pentru repartiţia inegală  a veniturilor sau bogăţiei.

Pe total, justiţia socială apare în ochii lui Hayek ca un miraj. Un miraj, pentru că economia de piaţă, neavând un obiectiv în mod prealabil stabilit, funcţionalitatea sa devine incompatibilă cu orice schemă a justiţiei sociale. Singurele juste sunt regulile jocului. În rest, rezultatele depind de circumstanţe multiple, care relativizează, şi nu schematizează. În acest joc al pieţei libere, nimeni nu are dinainte asigurată stabilitatea sau ascendenţa locului său în societate. Ceea ce are importanţă nu pare a fi poziţia care se degradează sau se consolidează, ci ideea de adaptare la schimbare. Dinamica nu ţine de nimic prestabilit, iar valorile autentice nu se stabilesc decât prin dinamica liberului joc al pieţei.

În fapt, şi-n pofida tuturor aparenţelor, piaţa reprezintă unul dintre cele mai simple mecanisme pe care omul le-a descoperit pentru a face ca segmentul cu ponderea cea mai mare în existenţa sa, numit economie, să funcţioneze bine.

În încercarea de a prezenta pe calea cea mai scurtă funcţionalitatea acestui organism amintim că funcţionarea pieţei presupune câteva premise, şi anume:

• Proprietatea privată – necesară pentru a-i face pe toţi cei care au dobândit bunuri proprietari autonomi asupra lor, cu dreptul de a le înstrăina în cantitatea şi la preţurile pe care le găsesc convenabile, fără nicio constrângere. Piaţa este, în ultimă instanţă, o reţea uriaşă de schimburi prin vânzare-cumpărare. N-ar fi de conceput această ţesătură de relaţii, fără ca subiecţii lor să aibă calitatea de proprietari privaţi.
• Concurenţa – acceptată nu ca un sistem darwinian, în care cei puternici supravieţuiesc, iar cei slabi mor, ci ca unul menit a căuta şi a găsi, prin confruntarea dintre talente, competenţe, capacităţi etc. noi şi noi formule de rezolvare a problemelor pe care contextul restrictiv al economiei le-a pus şi le va pune mereu. Concurenţa oferă prilejul ca oamenii să vină în contact cu adevăratele probleme ale economiei şi, astfel, să găsească soluţii.
• Falimentul – îngăduit ca instituţie menită a sancţiona neadaptabilităţile la cerinţele pieţei. Piaţa şi concurenţa nu pot funcţiona fără ca falimentul să fie instituţionalizat. Prin intermediul semnalelor sale, societatea ia la cunoştinţă de faptul că anumiţi factori de producţie au ajuns pe mâini pricepute. Este dreptul societăţii, ale cărei resurse sunt limitate, de a amenda această situaţie. Şi o face, reorientând acele resurse a căror folosire s-a dovedit ineficientă, spre acei întreprinzători a căror bonitate certă şi capacitate managerială este probată de însăşi calitatea cu care ei participă la eveniment – cea de cumpărători. Ei achiziţionează întreprinderea falimentară tocmai în ideea de a o rentabiliza. Acest lucru este în profitul lor şi al societăţii.
• Preţurile libere – privite ca informaţii sintetizate pe care le transmite şi cu care operează piaţa. Ele arată fiecărui participant, şi în fiecare moment, ce loc ocupă în cadrul mecanismului cerere – ofertă, ce are de făcut, ce corecţii trebuie să aducă activităţii sale şi în ce direcţie trebuie să-şi orienteze planul de afaceri. Numai preţul liber îl pune pe fiecare dintre noi în faţa realităţii.
• Legile juridice. Economia de piaţă şi capitalismul în general au fost gândite a funcţiona numai în condiţiile statului de drept, iar statul de drept este unul înarmat cu o constituţie şi cu un sistem de legi pe care nu numai le elaborează, dar se şi obligă să le respecte. Tocmai respectarea, de către toţi participanţii la jocul pieţei, a acestor reguli şi legi dă coerenţă şi sens întregii vieţi economice. Numai astfel, dinamica ascunsă a vieţii economice dă impresia că totul curge, se leagă şi se interconectează şi că nimic nu e lăsat pradă hazardului. Şi numai dacă indivizii care compun sistemul economic de ansamblu respectă aceste legi şi legea proprietăţii şi a contractelor, atunci imaginea de junglă a pieţei păleşte^[2].

2. Statul

Capitalismul este construibil şi întemeiat pe doctrina liberală, iar liberalismul, prin definiţie, este o doctrină a statului limitat atât în ceea ce priveşte puterea sa, cât şi funcţiile cu care este abilitat.

Natura şi gradul intervenţiei statale în viaţa comunităţii diferă în funcţie de concepţia filosofică împărtăşită. Cei aparţinând tradiţiei utilitariste, servită acoperitor de Adam Smith şi John Stuart Mill, socotesc activitatea, economică şi nu numai, ca fiind una caracterizată prin influnţe şi consecinţe reciproce. Gândesc, de aceea, că acţiunea unuia poate face bine, dar şi dăuna altuia sau altora. În consecinţă, au simţit nevoia unui arbitru, în persoana statului, cu drept de decizie şi deci de ingerinţă, pe care el, statul, este chemat să şi-l exercite atunci când e nevoie să se apere sau să se asigure jurisdicţia societăţii, atunci când, în propriii lor termeni, această intervenţie este socotită utilă. Din moment ce utilitatea acţiunii statului a fost socotită şi acceptată ca necesară mai rămânea de stabilit dacă respectiva intervenţie este totală sau parţială, dacă acţiunile cuprinse în perimetrul intervenţiei statale sunt parţial sau total reglementate sau total interzise. Totul cu scopul de a face pe această cale să sporească fericirea colectivităţii.

Putem spune că utilitariştii clasici au abordat problema nevoii şi rolul statului în economie şi în societate în general, prin prisma credinţei – obiectivă după ei – că reglementarea statală, în unele domenii, pe care s-au străduit să le precizeze, poate spori suma globală a fericirii. Iar această credinţă au nutrit-o, în mod obiectiv, dincolo de influenţa vreunei ideologi. Statul, indiferent de culoare, liberal sau despotic, cum spune Smith, este pentru existenţa generală şi binele comun, absolut necesar.

Se ştie că utilitariştii clasici au fost, structural şi la modul convingător manifest, nişte liberali veritabili, că n-au gândit necesitatea intervenţiei statale la modul globalist şi generalizat, ci în anumite limite şi pentru domenii bine precizate, că aceste domenii nu dau ponderea covârşitoare în totalul activităţii umane şi că simţul lor de liberali convinşi i-a condus la concluzia că, şi în aceste condiţii în care activitatea economică aparţine genului de activităţi în care societatea, prin stat, are drept de ingerinţă, această activitate trebuie lăsată, pe cât se poate, liberă. Şi aceasta pentru că, neîncălcând principiul general de judecată, libertatea de mişcare face ca scopul urmărit – binele şi fericirea globală – să fie mai binen atins prin libertate decât prin reglementare.

Atitudinea faţă de stat a clasicilor liberali inspiraţi din doctrina ordinii naturale diferă de cea a utilitariştilor din punctul de vedere al criteriului de judecată. Dacă Smith sau Mill plasează rolul statului în perimetrul acţiunilor care determină creşterea cantităţii totale de utilitate, Turgot, Quesnay, Mirabeau sau Condorcit caută ca prin stat să fie apărat ceea ce este socotit un drept natural. Dincolo de aceste obiective esenţiale, intervenţia statală este, la modul explicit, drămuită şi reglementată. Statul nu intervine atunci când utilitatea globală este dobândită mai eficient pe o cale privată şi intervenţia statului este prohibită atunci când prin ea se limitează un drept natural sau o libertate naturală. Natura criteriului de judecată, dreptatea şi drepturile naturale, largi şi importante pentru existenţa liberă a omului, fac ca, pentru cei din urmă, perimetrul acţiunii statului să fie mai redus decât pentru utilitarişti. Esenţial este de reţinut că societatea, dezvoltarea ei paşnică nu pot fi concepute la modul anarhic şi utopic, fără stat. Şi, mai important, statul, indiferent ce formă şi haină îmbracă, are doar rolul de instrument în relizarea unor obiective. El nu are şi nu trebuie să aibă o valoare şi o existenţă de sine stătătoare.

Chiar dacă, atât în perioada clasică, cât şi în cea contemporană, liberalismul a fost asociat cu laissez-faire-ul generalizat, marile spirite liberale, dintotdeauna, au evitat tendinţele utopice sau anarhice; un Bastiat sau un Nozick n-au servit decât de fundal. Au conştientizat, şi realitate i-a obligat să o facă, că un stat minimal fără impozite, gen Nozick, e o contradicţie în termeni. Oricât ar fi de minimal, fără impozite, un stat nu poate să existe. De aceea, cu luciditatea necesară, dar fără tragere de inimă, ei nu au renunţat niciodată la stat. L-au vrut însă în formula unui stat de drept, construibil şi manifest ca un instrument pentru garantarea libertăţilor şi asigurarea securităţii. Hayek scrie în acest sens o carte fără egal ca motivaţie logică şi subiect de reflecţiune teoretico-doctrinară. Mises, ultraliberalul Mises, nu ezită să fieclar cu privire la faptul că oamenii nu se pot lipsi de guvernare. Scrie în acest sens că „ puterea politică trebuie să facă toate lucrurile pentru care a fost menită şi pentru care este necesară. Puterea politică trebuie să protejeze indivizii împotriva atacurilor violente şi frauduloase ale răufăcătorilor şi trebuie să apere ţara de inimaci străini... Într-o economie de piaţă... sarcina principală a puterii politice este de a proteja buna funcţionare a economiei împotriva fraudei ţi a violenţei ivite din interiorul sau exteriorul ţării”.^[3]

Hayek şi Mises nu sunt singurii care, deşi cu accente excesiv de critice şi exagerând intenţionat, pentru a scoate în relief partea de monstruos din tot ceea ce înseamnă intervenţia statală, recunosc necesitatea existenţei ca atare a statului. Ceilalţi^[4] mari liberali nu sunt anarhişti şi recunosc nevoie guvernării, recunosc că nu se poate trăi în anarhie şi utopie, oricât de atractive ar fi acestea, recunosc că ideea de stat rămâne şi azi puternică, în timp ce puterea sa o pun serios în discuţie. Şi rămâne puternică din raţiuni legate de :

• Bunurile colective indivizibile sub raportul consumului: apărare, iluminat public, reprezentare diplomatică, etc;
• Imperfecţinile pieţei;
• Mediul înconjurător, unde se are în vedere externalităţile şi faţă de care pare legitim ca statul să intervină pentru a forţa menajele şi întreprinderile să integreze în calculele lor aceste economii sau dezeconomii;
• Garantarea continuităţii serviciilor publice şi susţinerii unei politici coerente de cercetare.

3. Contractul

Capitalismul nu dăinuie şi nu creşte fără respectarea, printre altele, a unei premise fundamentale pe care se sprijină orice societate civilizată. Este vorba de contract. Gândit prin definiţia sa cea mai simplă – acord între părţi -, el poate căpăta semnificaţia contractului social. În accepţiunea unei cooperări umane, cu un perimetru larg de manifestare şi circumscris, în principiu, spaşiul naţional, unde vizează întreaga acţiune umană sau poate să-şi ia ca obiect o felie a existenţei şi acţiunii umane.

Teoria contractului social este, esenţialmente, teoria naşterii şi dezvoltării societăţii civile. Subiect generos de dispută şi reflecţie teoretică, chestiunea a căpătat culoare şi specificitate, în funcţie de unghiul din care a fost abordată.

Bazele teoriei constractului social sunt puse de J. Rousseau. El priveşte omul ca având o natură în mod fundamental socială. Indivizii se nasc liberi şi egali, dar libertatea lor nu capătă sens în starea naturală, de început. Amprenta civilizaţiei este pusă prin social. De aceea, indivizii îşi dau consimţământul pentru a se asocia şi a fi conduşi de o forţă publică pe drumul care duce spre binele comun şi spre egalitate.

Hobbes argumentează, la rându-i, în „Leviathan”, că oamenii se asociază şi intră într-un contract social pentru a face faţă ameninţărilor violenţei fizice. Ei renunţă la o parte din libertatea absolută de care se bucură în starea naturală, încrediţându-şi soarta unei a treia părţi, statul, care se angajează să le garanteze integritatea, ordinea şi stabilitatea.

Mises face din relaţia individ-societate suportul metodologic al cercetărilor sale suport care fundamentează individualismul drept dimensiunea esenţială a culturii capitalismului. El găseşte necesar să precizeze că individul se naşte într-un mediu social deja organizat şi că, din acest punct de vedere, societatea are un ascendent asupra individului. A rămâne la această ipoteză este însă, dpă părerea sa, şi flas, şi periculos. Fals, pentru că „societatea nu este altceva decât o sumă de indivizi uniţi printr-un efort cooperativ”. Individul reprezintă deci materia primă. De la el trebuie plecat. Periculos, pentru că a pleca, în manieră holist-colectivistă, de la societate, şi nu de la individ, echivalează cu a considera că „ societatea este o entitate care-şi trăieşte viaţa sa proprie independent şi separat de viaţa diverşilor indivizi, acţionând pe cont propriu, urmărind scopuri care adesea sunt diferite de cele ale indivizilor”. Or, societatea nu apare şi nu funcşionează pentru a promova scopuri contrare componenţilor. Dimpotrivă, ea creşte spre a oferi teren de afirmare cooperării umane. Motivul esenţial care-i obligă pe indivizi la cooperare şi contract este, la Mises, diviziunea muncii.

Respectarea regulilor asumate prin contractul social nu înseamnă  un atentat la libertatea individuală. Aceasta din urmă trebuie însă înţeleasă în contextul vieţii societare, în contextul în care arbitrul ales pentru a răspunde de respectarea contractului social, statul, responsabil liberal, consideră că anumite reguli contractuale stabilite în mod personal se întemeiază pe şi concordă cu armonia socială. Hayek a observat că „ există un sens în care libertatea contractului este o parte importantă a libertăţii individuale. Însă – consideră el – expresia generează şi o oarecare confuzie. În primul rând, problema nu este ce contracte vor avea indivizii dreptul să încheie, ci, mai curând, ce contracte va face statul să fie respectate. Niciun stat modern nu a încercat să impună toate contractele, nici nu ar fi de dorit să se întâmple astfel. Contracte încheiate în scopuri criminale sau imorale, contracte tacite între practicanţii jocurilor de noroc, contracte care restrâng concurenţa, contracte ce implică dobândirea pe termen nelimitat a serviciilor unei persoane, chiar unele contracte ce stipulează rezultate specifice sau se pot sprijini, în aplicarea lor, pe acţiunea publică”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce aduce atingere ordinii şi armoniei, intereselor individuale sau comune, nu se bazează pe acţiune publică trebuie sancţionat. În sprijin, vine „Legea” pe care este întemeiat statul de drept. „Forţa executorie a contractelor este un instrument pe care ni-l pune la dispoziţie Legea şi tot ea este cea care trebuie să stabilească ce consecinţe vor decurge din încheierea unui contract”.

4. Consumatorul- instanţa supremă a capitalismului

Capitalismul secolului a fost şi este, de drept, denumit şi caracterizat ca fiind o societate de consum; o societate în care consumul a fost ridicat la rangul de obiectiv ultim şi suprem al politicii unui stat, iar consumatorul – la cel de guvern.

Până să se ajungă aici, istoria faptelor economice ne spune că a trebuit urcate câteva trepte. Maşinismul şi marea industrie şi, ca o consecinţă, dezvolatrea producţiei, au favorizat, pentru început, emanciparea morală a consumului. Smuls de sub chinga dogmelor Bisericii medievale, consumul diversificat şi abundent n- a mai fost considerat nici un lux şi nici un exerciţiu păgân. Abstinenţa, moderaţia, detaşarea sau chiar indiferenţa faţă de consum devin desuete. Producţia de masă a secolelor XIX şi XX va face din consum un stil de viaţă. Strcutura şi modul de consum definesc, de acum, statute şi fixează ierarhii sociale. Cu diferenţe notabile, atât în timp, cât şi în spaţiu (Anglai şi SUA se vor dovedi campioane cu merite de pionierat în acest sens), subordonarea producţiei unui consum în funcţie de care se defineşte, la modul esenţial, calitatea vieţii va deveni regula pentru toate ţările care au îmbrăţişat calea capitalistă a dezvoltării.

Mijlocul de a face din consumator un suvera satisfăcut şi mulţumit de societatea în care trăieşte, se ştie, nu e altul decât producţia. Dar de reţinut, producţia, oferta, n-a însemant nicidată mai mult decât un instrument. Scopul a fost şi rămas la fel – consumul. Producţia de dragul producţiei nu şi-a găsit, aici, loc de manifestare şi nici justificare din moment ce filosofia făţiş afişată a capitalismului s-a tradus în termeni fără echivoc: ridicarea la rangul de rege a consumatorului.

Faptul că în economia capitalistă consumatorul rămâne ultima instanţă nu însemană nici  hegemonie capitalistă şi nici tiranie. Aceasta pentru că producătorul se distinge de consumator doar în teorie; aici, din raţiuni ce ţin de metodologia analizei economice, cei care plătesc salariile – producătorii – sunt diferiţi de cei care le încasează şi le cheltuiesc – consumatorii. În practică, însă, ne spune acelaşi Mises, „orice consumator trebuie, într-un fel sau altul, să-şi câştige banii pe care îi cheltuieşte...”. Altfel spus, consumatorul trebuie să fie a priori un producător. Acesta este un prilej nimerit pentru Mises de a arăta că evoluţia faptelor a contrazis teoria salariului lui Marx; că întreprinzătorul capitalist, bughezul lui Marx nu este atât de mărginit şi egoist precum a crezut autorul „ Capitalului”, încât să nu se înţeleagă că făuritorii bunurilor materiale sunt şi consumatorii lor şi, ca atare, salariul trebuie să asigure puterea de compărare acoperitoare; că numai asftel capitalismul ăşi autoreţine dinamica proprie, făcând din consumator nu numai un devorator de bunuri, ci şi o instanţă cu rol de control şi autocontrol a întregii activităţi umane.

 

^[1] Adam Smith, Avuţia naţiunilor

^[2] Jungla pieţei nu este decât expresia neputinţei de a înţelege un mecanism ale cîrei resorturi nu se oferă întodeauna observaţiei directe, dar care îşi are propriile legi de mişcare. Sunt legi obiective şi legi juridice, subiective, a căror respectare, face din piaţă unu dintre cele mai performante mecanisme cunoscute până în prezent pentru creşterea şi dezvoltarea economică.

^[3] Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi

^[4]Milton Friedman, Capitalism şi libertate: „ Ce pot face eu şi compatrioţii mei prin mijlocirea guvernului pentru a ne achita de responsabilităţile individuale, spre a ne apăra libertatea”.