Economie

Orice act economic este , prin natura sa, raţional şi vizează eficienţă maximă. Totuşi interferenţa altor valori – religioase, magice, estetice, politice – limitează, în proporţii foarte variabile, eficienţa economică. Or, trăsătura cea mai originală a capitalismului occidental, ceea ce-l deosebeşte în chip radical de celelalte sisteme economice, este eficienţa. Este cel dintâi  sistem care poate fi caracterizat prin creşterea masivă, până în prezent nelimitată, a producţiei, circulaţiei şi consumului.

De ce Occidentul, şi nu numai el, a cunoscut un sistem economic caracterizat prin maximilizarea eficacităţii? Sau: de ce occidentalii, şi nu numai ei, au adoptat un comportament economic a cărui caracteristică este necontenita căutare a eficienţei maxime?^[1] Aceste două propoziţii nu sunt echivalente: cea dintâi sugerează că un sistem economic se dezvoltă de la sine, în virtutea unei logici interioare; cea de a doua pune accentul pe activitatea oamenilor care dau viaţă unui sistem, nu neaparat în deplină cunoştinţă de cauză, ci în virtutea unei multitudini de acţiuni locale a căror sumă ordonată o constitue sistemul.  Un sistem nu este un obiect istoric, ci o construcţie intelectuală a posteori. Prin urmare, a porni de la sistem pentru a-i explica geneza este cu neputinţă, aşa cum am arătat în legatura cu Marx; nu pentru că aş considera ilegitim acest demers; el este legitim, dar cu condiţia de a lua fenomenul, odată ajuns la deplina dezvoltare, şi de a-l reconstitui la modul ideal prin dezvoltarea unilaterală  a anumitor trasături. Atunci când studiem originile, o asemenea procedură nu este posibilă şi trebuie să pornim de la comportamentele reale ale subiecţilor şi să încercăm să le explicăm.

Aşadar, de ce este comportamentul occidental înclinat spre căutarea eficienţei economice maxime? Pusă în aceşti termini, problema este insolubilă. Pentru a lămuri acest punct esenţial, să luăm un exemplu simplu:  natalitatea. În ipoteza unei libertăţi depline a unirii între sexe şi a unei totale indiferenţe faţă de urmările acestei uniri, natalitatea ar atinge rata ei biologică (pe care specialiştii o estimează la aproximativ 70%₀). Ori de câte ori această rată “naturală „ nu este atinsă, înseamnă că sunt impuse obstacole în cale unirii între sexe sau că de fiecare dată când rata urcă, creşterea trebuie pusă pe seama înlăturării unui obstacol oarecare. Aşadar, orice întrebare referitoare la creşterea ratei natalităşii trebuie pusă întotdeauna în termeni negativi: cum se face că o populaţie anume renunţă la a-şi limita fecunditatea? Pentru a completa argumentaţia, se cuvine să nu mai adăugăm următoarele: rata nu este “naturală” decât în cadrul unei anumite constituşii biologice a omului; o mutaţie naturală sau provocată a acestei constituţii ( de exemplu, scurtarea duratei gravidităţii ori îmulţirea sistematică a naşterilor multiple) ar schimba cadrul şi, implicit, ordinal de mărime al ratei. Dacă încerc să generalizez acest exemplu, obţin o propoziţie care se poate enunţa astfel: există o stare bine definită a activităţilor umane în fiecare ordin avut în vedere (economie, politică, morală, estetică…), în care aceste activităţi se desfăşoară după propria lege şi în care, implicit, ele îşi ating limitele naturale. Activitatea tinde mereu spre această limită, ceea ce înseamnă că ea nu dispune de nici un system propriu de oprire.Lui Clausewitz ăi revine meritul de neşters de a fi desluşit ceea ce el numeşte conceptul războiului, mai precis logica internă a războiului. Războiul este un duel al cărui scop erste să impină, prin violenţă, voinţa noastră duşmanului; această impunere devine posibilă din momentul în care inamicul este dezarmat, astfel că dezarmarea inamicului devine obiectivul operaţiunilor de război. Din însăşi natura lui, reiese că războiul tinde obligatoriu către extreme, pentru a deveni în cele din urmă o luptă pe viaţă şi pe moarte: aceasta, în virtutea celor trei mişcări dialectice numite acţiuni reciproce. În primul rând, nu există o limită intrinsecă în manifestarea violenţei, căci acela care se dedă violenţei fără nici un menajement este avantajat faţă de cel care uzează de reţinere. În al doilea rând, dezarmarea este scopul ambilor inamici, astfel că fiecare trebuie să urmărească doborârea adversarului, astfel riscă să fie el doborât. În al treilea rând, eforturile fiecăruia de a învinge trebuie să depăşească voinţa şi mijloacele celuilalt; cum fiecare face acelaşi calcul, angajamentul nu cunoaşte limite.

Experienţa dovedeşte însă că războiul nu este decât în cazuri excepţionale o luptă pe viaţă şi pe moarte. Trebuie, prin urmare, să intervină anumite frâne pentru a îngrădi tinderea spre extreme. Trei sunt aceste frâne. Mai întâi, cei doi inamici au o anume cunoaştere reciprocă şi pot evalua mijloacele şi voinşa celuilalt, urmând a-şi doza efortul în funcţie de această evaluare; calculul joacă aici rolul unui principiu. Apoi, în realitate, primul angajament nu este decisiv; războiul este astfel angajat pe termen lung şi fiecare combatant îşi va doza efortul în funcţie de estimarea pe care o are asupra efortului advers. În sfârşit, înfrângerea este ceva relativ, viitorul putând aduce o rezolvare favorabilă; speranţa într-o asemenea viitoare schimbare îndeamnă cele două forţe angajate în conflict la moderaţie.

Chiar dacă Clausewitz nu o spune explicit, frânele joacă în mod constant un rol subordonat faţă de alunecarea spre extreme. Rezultă că orice schimbare apărută în eficacitatea frînelor va avea drept consecinţă imediată creşterea caracterului de luptă pe viaţă şi pe moarte pe care-l are războiul. Dacă, de pildă, dueliştii nu se cunosc (este cazul conflictelor între societăţi aparţinând unor arii culturale independente, spre exemplu între europeni şi băştinaşii din Lumea Nouă), războiul va tinde să fie unul de exterminare; la fel se va întâmpla dacă beligeranţii refuză să se recunoască, ei trăind în două universuri ideologice diferite; este cazul războaielor religioase sau al conflictului germano-sovietic. Dacă inamicii nu pot miza pe durată, sau dacă o înfrângere iniţială este iremediabilă, alunecarea spre extreme va surveni obligatoriu; aşa s-ar întâmpla în ipoteza unui război nuclear între SUA şi Rusia.

S-a încercat o analiză comparabilă asupra fenomenelor revoluţionare. Orice societate tinde spre sinucidere, date fiind caracterul arbitrar al valorilor şi instituţiilor, ca şi inegalităţile rezultate din împărţirea bunurilor rare prin natura lor caum sunt bogăţia, prestigiul şi puterea. Adică orice societate cunoaşte conflicte alimentare de la aceste trei surse şi că, dacă nu li se impune nicio îngrădire, ele conduc societatea către ruinătoarea anarhie şi către moarte. Dar, şi în acest caz, experianţa dovedeşte că, în afara unor excepţii, nu aşa se petrec lucrurile: şi aici intră în funcţiune frînele. Cea mai puternică şi mai statornică constă în faptul că în lupta în care se confruntă ordinea şi revoluţia, ordinea beneficiază în mod normal de o superioritate decisivă, atât în ce priveşte numărul şi mijloacele cât şi voinţa. Există luptă pe viaţă şi pe moarte, dar recolta ei este limitată din cauza numărului redus al combatanţilor. O a doua frână derivă din faptul că orice societate dezvoltă mecanisme de socializare, prin care regulile şi normele care asigură ordinea sunt impuse noilor membri – tinerii; ca urmare, cei mai mulţi dintre societari sunt astfel modelaţi încât se adaptează şi se mulţumesc cu destinul care le este rezervat, sau, cel puţin, îşi reţin nemulţumirea între limite compatibile cu menţinerea ordinei. Aceste frâne joacă totuşi un rol secundar în raport cu logica disoluţiei.

Înseamnă că orice modificare în mecanismul frânelor va tinde să acutizeze tensiunile revoluţionare. Dacă ordinea nu face uz de forţa al cărei monopol îl deţine, sau dacă greşeşte în exercitarea forţei, revoluţia va fi învingătoare; or, teoria şi experienţa dovedesc că, pentru apariţia une asemenea conjuncturi, condiţia cea mai generală este divizarea elitei conducătoare. Dacă mecanismele de socializare se blochează, manifestările revoluţionare se amplifică în acelaşi ritm; or, circumstanţa cea mai probabilă a unei astfel de situaţii este incertitudinea, nu în ce priveşte mecanismele, ci regulile şi normele care trebuie impuse.

Puterea economică. În esenţa ei, orice putere constă în posibiliatea unui om ori a unui grup de a influenţa comportamentul altora, potrivit voinţei sale. În acest sens, orice putere tinde spre absolut, întrucât impunerea voinţei nu cunoaşte altă limită naturală decât anihilarea voinţei celorlalţi; această limită este atinsă aunci când voinţa anihilată primeşte cu bucurie şi recunoştinţă  violenţa la care este supusă. Principele accede la voinţa supremă atunci când supuşii săi îşi dau viaţa cu înflăcărare pentru o cauză pe care numai el o cunoaşte, şi când valoarea sacrificiului rezidă în totalitate în sacrificiul însuşi. Cu toate că nu este necunoscută în istorie (spre exemplu, credinciosul este fericit să se încline în faţa divinităţii), o situaşie de acest gen este totuşi rară. Intră din nou în acţiune frânele. O inventariere completă ne-ar conduce mai departe. Câteva indicii ar trebui să fie suficiente pentru a arăta calea de urmat. Există întâi de toate piedici materiale: numărul şi spaţiul ridică restricţii în calea exercitării voinţei principelui, astfel că el se vede nevoit să se mulţumească doar cu o supunere de semn negativ: îi e de ajuns ca supuşii săi să nu intre în dizidenţă. În aceeaşi ordine de idei, necesităţile tehnice îl constrâng să accepte delegări ale puterii, pentru simplul motiv că nu poate să supravegheze totul personal.

Mai trebuie, apoi, ca principele să fie însetat de putere absolută. Dacă este posibil, şi chiar probabil, ca în orice societate să existe indivizi apţi pentru această funcţie, şansa ca ei să acceadă efectiv la purere este mică. Într-adevăr, principele este selecţionat conform unor mecanisme ce tind să elimine sau să neutralizeze aceste personalităţi. În fine, date fiind pluralitatea şi concurenţa intereselor şi convingerilor, principelui îi este greu să evite orice fel de contru de decizii mai mult sau mai puţin autonom; îi este greu să impună o voinţă absolută în mod simultan şi în acelaşi grad în sfera religiei, a economiei, a armatei, ori a administraţiei; în general, va fi nevoit să se sprijine pe un instrument împotriva celorlalte,fapt ce va conferi un anumit grad de autonomie deopotrivă celui dintâi şi celorlalte. Aceste frâne îşi pot pierde din eficacitate. Perfecţionarea procedeelor tehnice de culegere şi transmitere a informaţiei lărgeşte considerabil posibilităţile de a depăşi obstacolele pe care le reprezintă număru şi spaţiul: mijloacele de care dispune orice conducător actual nu pot avea aceeaşi unitate de măsură cu cele ale principilor din era pre-tehnică. Când scaunul puterii este vacant şi deschis concurenţei între ambiţii venite din toate zările şi din toate straturile societăţii, creşte probabilitatea ca învongătorul să fie un om avid de putere absolută. De aceea exemplele de tiranie sunt legate de momentele de criză profundă în viaţa unei societăţi şi de evenimentele revoluţionare. În cazul în care principele este animat de o ideologie revoluţionară, iar aceasta este împărtăşită de largi fracţiuni ale unui popor, puterea lui va tinde mai lesne către absolut, căci va dispărea obstacolul reprezentat de divergenţa de opinii; primejdia va fi cu atâa mai mare, întrucât ideologia va fi definită de chiar deţinătorul puterii şi nu de o autoritate independentă, cum se ăntâmplă în cazul unei religii revelate.

O atare garanţie este starea economică la care capitalismul trebuia să ajungă atunci când se pune în calea legii sale, care este legea eficienţei. Or, modelul unei societăţi în care eficienţa ar fi maximă, se poate construi, el presupunând :

• Că producătorii au ca unic obiectiv obţinerea profitului maxim, nu pentru a se bucura de bunurile acestei lumi, ci de dragul profitului însuşi. Această pasiune se cere însoţită de o riguroasă asceză, împingâng parcimona până la limita îngăduită de nevoile supravieţuirii. Tot ceea ce se economiseşte trebuie să fie în mod sistematic reinvestit. Orice cheltuială inutilă, orice activitate ludică trebuie interzise. Se obţine astfel o caricatură a întreprinzătorului capitalist.Caricatură care nu e deloc departe de realitate. Şi nu e deloc indispensabilă etica protestantă – chiar dacă ea ajută la înţelegerea unor trăsături specifice – pentru a explica modul în care se comportă întreprinzătorii capitalişti în orice societate; toţi se apropie în mai mare sau mai mică măsură de acestă caricatură: căutarea profitului de dragul profitului, caracterul exclusiv al acestei activităţi, sporirea sistematică a ocaziilor de a obţine profitul. Capitaliştii din toate timpurile şi de pe toate meleagurile au un aer de familie care se poate explica prin faptul că acolo unde ele exstă, activităţile capitaliste produc un tip uman adecvat.
• Că activitatea intelectuală a societăţii este în întregime consacrată evidenţierii procedeelor ştiinţifice şi tehnice care permit scăderea costurilor. Orice cercetare dezinteresată întreprinsă numai din simpla nevoie de înţelegere trebuie proscrisă. Bineînţeles că nu e uşor să faci departajarea între ceea ce este şi ceea ce nu este dezinteresat ori gratuit. O cercetare întreprinsă din raţiuni pur speculative poate dobândi aplicaţii industriale cu totul neaşteptate.
• Că muncitorii îşi reduc timpul liber şi momentele de odihnă la un minim compatibil cu supravieţuirea; că adaptarea lor la variaţiile aparatului economic este deplină şi imediată (ceea ce înseamnă o perfectă aptitudine de a-şi schimba domiciliul, locul de muncă şi calificarea). În această persăectivă trebuie luată în discuţie problema muncii libere. Se cunosc exemple istorice de întreprinderi cu mâna de lucru înfeudată: minele de argint din Laurion; marile exploatări agricole din timpul Romei republicane, analizate de Cato cel Bătrân; uzinele de pe lângă unele lagăre de concentrare. Nu ar fi de neimaginat o societate industrială construită după astfel de modele.
• Că absorbţia producţiei de către organismul social nu este supusă nici unui impediment, fapt ce presupune o perfectă elasticitate a nevoilor individuale şi colective, orice nouă descoperire suscitând neîntârziat o nevoie corespunzătoare. Se pot concepe mai multe tipuri de societăţi răspunzând acestei condiţii: una comprimând la maxim satisfacţiile individuale ăn avantajul celor colective (armamente, monumente, dotări socio-culturale, etc), o alta făcând alegerea contrară, o a treia urmând ambele direcţii deodată.
• Că toate cele patru condţii precedente nu suferă nici un fel de îngrădire culturală (modelele de consum pot constitui un puternic obstacol: este practic imposibil ca o populaţie, obişnuită să aibă ca hrană pâinea, să fie obligată să deprindă gustul orezului, în situaţia în care căutarea eficienţei poate, la un moment dat, să aducă în prim plan necesitatea concentrării tuturor eforturilor asupra producerii de orez); morală (urmărirea câştigului este un rău, sau loisir-ul este valoarea supremă); intelectuală (curiozitatea poate îndemna mintea să se concentreze asupra altor probleme decât cele având legătură cu eficienţa); dar nici cea politică, întrucât trebuie ca trecerea între eficacităţi să se facă în mod liber pe o piaţă liberă; aceasta înseamnă că piaţa trebuie să se extindă în întreaga lume, căci orice îngrădire este o stavilă în calea acestei emulaţii şi riscă, ăn acest fel, să perpetueze eficacităţi de nivel redus; cel mai eficace sistem este, deci, acela care instituie o deplină concurenţă la scară mondială.

 

^[1] Jean Baechler, Capitalismul.