Pin It

Nimeni nu poate pretinde că ştie cum va arăta viitorul capitalismului, după cum nimeni nu poate spune cu exactitate cum va arăta viitorul omenirii. Viitorul, fie al unui individ, al unei colectivităţi sau al unei societăţi în ansamblul său, depinde, printre altele, de reuşita confruntării cu rivalii care-l concurează. În această competiţie pentru supravieţuire şi manifestarea întâietăţii, fiecare îşi pune în valoare atuurile. Tot cu această ocazie, fiecare îşi evidenţiază propriile slăbiciuni; ia act de ele, procedează la reevaluări şi reconsiderări de poziţie şi strategie şi merge mai departe prin reprimenire şi revigorare sau, după caz, cedează, iese din scenă şi lasă locul concurentului mai puternic.

Capitalismul n-a fost şi nu este exclus din regulile acestui joc. Dimpotrivă, acceptându-l şi respectându-i normele, şi-a asigurat şi posbilitatea controlului şi autocontrolului permanent; a cunoaşterii, prin comparaţie, a propriilor suişuri şi coborâşuri, a realizărilor şi nerealizărilor. Altefel spus, numai însoţit de umbra critică, ce l-a obligat la maximă luciditate, capitalismul a fost nevoit să procedeze cu maximă vigilenţă în a-şi reconsidera, ori de câte ori a fost necesar, propriilor demersuri, în a oferi soluţii noi la situaţii şi în a se replia în funcţie de împrejurările mai mult sau mai puţin potrivnice.

Din toate aceste confruntări, capitalismul a ieşit, certamente, învingător. A ştiut de la început să se desprindă de chinga Bisericii medievale şi să-i demoleze improductivismul economic. A cochetat, a convieţuit şi, în final, a surclasat socialismul, ideologia opusă şi concurentul său redutabil. Aceeaşi lecţie de superioritate absolută a oferit nazismului şi altor forme de totalitarisme. La sfârşit de secol XX, capitalismul se prezintă, indubitabil, ca fiind unicu victorios. Singurii rivali par a mai fi naţionalismul şi fundamentalismul.

Superioritatea capitalismului este una intrinsecă, cu origine legată de mecanica sa intimă. O societate care se vrea deschisă şi formată din oameni liberi şi prosperi pentru că se bazează pe proprietatea privată; un loc unde libertatea nu este îngrădită decât de lege, ea însăşi chintesenţă a esesnţei umane libere; un spaţiu unde statul este acceptat a fi activ doar pe terenul legislativului, şi nu al economiei; un perimetru unde piaţa liberă, jocul pieţei, devine un joc de societate, pe seama ei fiind lăsate atât progresul individual, cât şi cel social.  

Spre finele anului 2008, mulţi europeni au început să vorbească despre sfârşitul capitalismului. Au uitat că, în Europa, capitalismul a mai cedat – în multe cazuri prin violenţă – locul etatismului şi corporatismului în anii ’30, pentru a fi apoi resuscitat într-o mână de state în anii ’80. Prin prisma actualei crize financiare – doar ultima dintr-o întreagă serie prin care capitalismul a trecut – e just să ne intrebăm dacă beneficiile capitalismului, atâtea câte or exista, sunt încă mai mari decât costurile pe care le implică.

Deşi Marx şi-a mărturisit un grad considerabil de admiraţie pentru capitalism, se sugerează acum că cel mai mare merit al sistemului – spiritul antreprenorial – ar putea fi produs printr-un soi de inginerie genetică, care să evite cumva componenta distructivă la care capitalismul este predispus.

Capitalismul a fost mai întâi admirat pentru că era "progresist", după cum se exprima Marx. Odată crescută productivitatea, aceasta nu a mai scăzut la loc. De fapt, o dată cu apariţia, pas cu pas, a capitalismului financiar din 1820, productivitatea a sporit în fiecare ţară europeană – Marea Britanie, Belgia, Franţa, Germania şi Austria. Productivitatea a înregistrat salturi chiar mai mari – începând să crească mai timpuriu – în Statele Unite. Firavul stoc de date istorice de care dispunem pentru o analiză sugerează că, în jurul anului 1820, salariile (compensate în scădere de puseurile inflaţioniste din deceniile precedente şi în urcare de deflaţia din deceniile următoare) au evoluat pe o pantă la fel de ascendentă.

În zilele noastre există o opinie larg împărtăşită care pune sub semnul îndoielii faptul că o creştere a productivităţii peste nivelurile ameţitoare de astăzi ar avea cine ştie ce valoare având în vedere costurile înfricoşătoare pe care le-ar presupune această creştere, costuri luate de bune în toate discuţiile. Dar, conform cercetarilor empirice, aceasta teorie la moda nu poate sta în picioare.

În primul rând, europenii gândesc despre capitalism în termenii unui laissez-faire al "pieţei libere". Dar capitalismul înseamnă deschidere faţă de inovaţiile promovate de jos în sus. El în sine nu ameninţă prestaţiile de protecţie socială ale nimănui.
Ipoteza la modă neagă până şi cel mai evident beneficiu. Dar creşterile de productivitate se traduc aproape întotdeauna în creşteri de salarii peste tot în economie. Iar creşterile generalizate ale nivelului de salarizare au o valoare socială care creează beneficii enorme.

Creşterile de salarii fac posibil ca mai mulţi oameni să evite muncile plicticoase, obositoare sau oneroase şi să preia ocupaţii captivante şi stimulatoare de idei. Acele "tenebroase mori satanice" ale erei lui Marx au dispărut mulţumită unei productivităţi mai ridicate, nu graţie unui grad mai mare de reglementare impus de stat.
Un alt aspect problematic în teoria la modă este ca o mare parte din presupusele costuri ale creşterii productivităţii este fie iluzorie, fie mult exagerată. Ideea că un capitalism viabil duce la o piaţă a muncii slab articulată, cu rate înalte ale somajului şi o participare redusă la forţă de muncă, nu poate fi susţinută. Din contra, inovările stimulate şi înlesnite de capitalism creează locuri de muncă – în noile companii înfiinţate pentru a dezvolta noi idei, în marketing şi în managementul care trebuie să se menţină la curent cu noile organizaţii şi noile instrumente. Ideea că oamenii obişnuiţi sunt angoaşaţi când se gândesc că alţi oameni deţin bogăţii extraordinare este şi ea cultivată în cercurile prestigioase fără să fie prezentată vreo probă în acest sens. Cei mai mulţi oameni au destul simţ.

Este adevărat, capitalismul creează rupturi şi incertitudini. Dar nu ar trebui să pierdem din vedere cealaltă faţă a monedei. Capitalismul este unic în a-i stimula pe antreprenori să născocească noi idei comerciale şi să le dezvolte pentru piaţă, dar şi în a genera entuziasmul consumatorului pentru descoperirea de lucruri noi.
Poate că cea mai mare realizare a capitalismului a fost să transforme locul de muncă din ceva de rutină – deci plictisitor – în ceva schimbător, stimulativ din punct de vedere mental, provocător, orientat pe rezolvarea problemelor, axat pe cercetări şi, uneori, pe descoperiri. Într-adevăr, linia de asamblare, acea experienţă care amorteşte mintea, a fost o caracteristică a capitalismului de la fabrica de ace descrisă de Adam Smith in 1776 până la giganticele fabrici ale lui Henry Ford din 1920. Dar nici Rusia comunistă şi Europa socialistă nu s-au putut descurca fără linii de producţie. Şi, multumită creşterii productivităţii, o pondere tot mai mare a locurilor de muncă se găseşte în afara fabricilor şi fermelor.

La finele secolului al XIX-lea, Europa, de la Viena şi Berlin la Paris şi Londra, sărbătorea deja transformarea vieţii economice. Desigur, oamenii au observat că entuziasmul implica anumite costuri sub formă de inconveniente şi teamă. Dar cei mai mulţi nu şi-au dorit reîntoarcerea le trecutul seren.Şi totuşi s-au întors, deşi neintenţionat, atunci când schimbările etatiste şi corporatiste ân instituţiile economiei au curmat inovarea şi ambiţia până când locul de muncă a redevenit la fel de anost cum era în trecut.

Astăzi, oameni sofisticaţi şi bine intentionaţi sugerează că putem revigora spiritul antreprenorial, dar într-un fel care să-l împacheteze într-o nouă economie orientată spre investiţia socială – pentru a combate încălzirea globală, a genera economii de energie etc... Problema cu acest tip de gândire este că va birocratiza economia, alocând o mare parte din cheltuieli unor agenţii guvernamentale şi implicând multe companii în contracte de achiziţie publicată.

În sine, acest lucru s-ar putea să nu fie o problemă. Dar la fel de bine ar putea fi, dacă înabuşa capacitatea indivizilor de a inova pentru o piaţă liberă. În anul 1930 un experiment a testat aceasta ipoteză: economiile proaspăt birocratizate din Europa Occidentală au fost depăşite, de departe, la capitolul inovaţie de economia americană, relativ nebirocratică.

La începutul secolului al XXI-lea capitalismul pare să se acomodeze unor noi realităţi, dintre care se detaşează fenomenul globalizării. Acesta rămîne capitalist, dar ajustează trăsăturile capitalismului.

Anii *90 anunţau triumful capitalismului liberal, ca ideologie. Totuşi, după două decenii, avem încă şi alte formule ale sistemului, cum ar fi capitalismul oligarhic sau capitalismul de stat, care pare să funcţioneze cu destul succes în Rusia, China, Singapore, Venezuela, Emiratele Arabe Unite, Nepal ş.a. Dacă  ţările occidentale par să fi cîştigat prima “repriză” a globalizării, ţările asiatice plus Rusia par să anunţe victoria în cea de-a doua “repriză”. La ultima reuniune de la Davos, Bill Gates a pledat pentru un aşa zis “capitalism creativ”, în timp ce Joseph Stieglitz şi Amartya Sen caută formule de “umanizare a globalizării”, iar Vaticanul identifică “noi păcate capitale” ale societăţii de consum.

Avem, prin urmare, o varietate de expresii şi critici ale capitalismului global actual. Bursa impune o gîndire şi o acţiune redusă la termenul scurt, creind astfel potenţial de criză pe termen mediu şi lung, consumatorismul este criticat dar asigură numeroase locuri de muncă, prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adînceşte, cu înregistrarea unor fenomene persistente de foamete pe întinse suprafeţe ale globului, în timp ce alţii îşi aruncă producţia agricolă în mare, se poate observa o resurecţie a protecţionismelor, marele capital în formula transnaţionalelor este cel care face istoria ş.a.m.d.

Iată doar cîteva dintre caracteristicile actualului sistem capitalist, alături de care persistă o serie de întrebări, cum ar fi: Poate fi privatizat totul?; Este a treia cale una de durată?; Este ecologismul noua stîngă? Globalizarea atenuează sau agravează aşa-zisa “ciocnire a civilizaţiilor? Poate Islamul crea şi impune o alternativă la tipul de societate capitalist?; Este posibilă respectarea unei etici a afacerilor globale? Cînd pînă şi sufletele devin mărfuri, într-o lăcomie fără margini, faţa hîdă a capitalismului îşi arată colţii. Cînd pieţele sunt lăsate de capul lor, pagubele colaterale pot fi imense, putîndu-se genera reacţii care să pună în discuţie chiar spiritul economiei libere. În aceste condiţii, trebuie întărită eficienţa guvernării, trebuie investit mai mult în educaţie, iar iniţiativa privată şi gîndirea antreprenorială trebuie dublate de o etică specifică.

Avem de ales între eficienţă şi solidaritate, sau să găsim o mixtură care să le îmbine pe amîndouă. Modelul liberal american nu mai este văzut ca un idol, pentru că e lipsit de moralitate. Dar şi modelul social european este părăsit, pentru că este lipsit de eficienţă. O comparaţie între cele două modele se impune totuşi. Potrivit revistei Foreign Policy din iulie/august 2oo8, coeficientul Gini, care măsoară inegalitatea dintre venituri a crescut constant în S.U.A., de la 34,4% în 1979 la 40,1% în 2000.

În aceeaşi perioadă, el a crescut şi în Marea Britanie de la 28,9% la 37%, în timp ce în Franţa a scăzut de la 32,8%, iar în Germania de la 30,3% la 29%. De asemenea, rata riscului de sărăcie după efectuarea transferurilor sociale e mult mai mare în S.U.A. şi Marea Britanie decît în Franţa şi Germania. La fel, diferenţe semnificative între ţările anglo-saxone şi cele ale Europei continentale observăm şi dacă analizăm ponderile cheltuielilor sociale în P.I.B. Diferenţa e de cca 10%.

În schimb, S.U.A. cheltuie mai mulţi bani pentru un student, deşi au mai mulţi studenţi, decît o face Franţa sau Germania. În acelaşi timp, gradul de încredere interpersonală în Statele Unite este de 40% în 2005, în timp ce Franţa nu a atins niciodată mai mult de 25%. Deci, deşi ponderea cheltuielilor sociale e mai scăzută în Statele Unite, nivelul de coeziune socială nu este afectat. Apoi, în timp ce populaţia americană a crescut continuu, depăşind astăzi 300 milioane de locuitori, prin intermediul imigraţiei darşi al unei rate a fertilităţii destul de bune, ţările europene se confruntă cu mari probleme demografice şi cu rate de fertilitate foarte mici.

Potrivit datelor Băncii mondiale, eficienţa guvernării este mai mare în Statele Unite decît în Franţa şi Germania, deci fondurile sociale, chiar dacă mai mici, sunt distribuite mai eficient. Spre deosebire de europeni, Americanii au reuşit foarte devreme să marginalizeze partidele de stînga şi să limiteze puterea sindicatelor. Rezultatul: americanii lucrează mai mult, au mai puţine zile de concediu, sunt mai puţin pretenţioşi, sunt mai dispuşi să-şi asume riscuri şi se plîng mai puţin. Cu toate acestea, se declară mai fericiţi şi mai satisfăcuţi de viaţă decît europenii.

Astfel, societăţile europene par împotmolite în modelul lor social, deoarece politicienii care ar încerca să-l schimbe nu ar mai fi aleşi, sindicatele ar face grevă, iar economiile europene suportă în continuare cheltuieli sociale mari care, însă, nu duc la creşterea coeziunii sociale, ba dimpotrivă şi, în plus, alimentează tot felul de rivalităţi sociale şi reprimă iniţiativa privată.