Economie

1.Originalitatea capitalismului românesc

Când vorbim de originalitatea capitalismului din perimetrul românesc avem în vedere acea notă de specificacitate care-l particularizează si care-l face să fie altfel decât cel existent în ţările dezvoltate şi, ajutaţi de comparaţie, altfel decât şi-l înfăţişau românii ăn 1990.

Încercând să-i creionăm cât mai succint portretul^[1], reţinem că ceea ce vrea să fie capitalism în România:

• Este un capitalism incipient, unde mecanismul pieţei libere se află în faza de experiment; în proporţii egale pe terenul economiei subterane, caşi pe cel al economiei oficiale; unde monopolul de stat, dominat încă de ramurile de bază ale economiei şi nesancţionat de concurenţă sau de consumatori, foloseşte resurse cu rezultate catastrofale.
• Este un capitalism unde instituţiile democraţiei şi ale statului de drept sunt fragile, cu un statut nu întotdeauna clar definit, nerespectate şi, mai ales, slab apărate.
• Este un capitalism al subdezvoltării, debil, născut în criză şi obligat sî respire şi să facă primii paşi tot în criză; să se impună într-un nefericit context al sărăciei. Sărăcia nu este, aici o problemă nouă. Românii sunt săraci de o jumătate de secol. Dar, dacă în trecut sărăcia era suportabilă pentru că era şi echitabil impărţită, azi devine indigestă, căci se raportează la un pol de bogăţie care se manifestă cu ostentaţie şi creează, pentru cei ce nu ajung la el, iluzii şi, mai ales, deziluzii.
• Este un capitalism obscur şi fără nume prin însuşi botezu-i avortat; cu cordonul ombilical netăiat şi obligat, în consecinţă, să dea prelungire unor inerţii aparţinătoare societăţii de care nu a fost desprins din start în totalitate; copil ingrat al unor spirite ce au fost obligate, în context, să se ferească din cale-i, dar care n-au simpatizat niciodată cu el.
• Este un capitalism aflat în conflict deschis şi direct cu idealurile umaniste pe care, în alte locuri, cultura capitalismului le propagă şi le susţine: demnitatea, libertatea individuală, respectul pentru celălalt, emanciparea socială etc.
• Este un capitalism unde pragmatismul este înlocuit cu ideologia veninoasă, teoria seacă şi “arta de a te afla în trebă”, ca să-l cităm pe Petrea Ţuţea.
• Este un capitalism cu accente de sălbăticie, aventurier şi, de aceea, nepopular. Capitalismul, este ştiut, încă din perioada mercantilistă, a presupus, printre altele, şi gustul pentru aventură. Pentru români, însă, aventura nu înseamnă – cum, de altfel, istoria arată că nu a însemnat nici în trecut- riscul asumat şi consumul de energie pentru obţinerea de câştig prin crearea de bunuri. Nu, pentru ei aventura e traductibilă, cel mai adesea, prin subterfugiu şi găselniţe, prin pistă de jaf, rapt public şi eludarea legii. Prin urmare, constatăm, în baza observaţiei directe, că de la statul de drept şi economia liberă de piaţă s-a împrumutat doar vocabularul; dincolo de el este opera aventurii.
• Este un capitalism fără contract socialşi, prin urmare, debusolat, în contratimp şi deci improductiv.
• Este un capitalism fetişizant, în care o oligarhie parvenită, îmbrăţişând simbolurile capitalismului dezvoltat, afişează o atitudine ostilă şi inconştient cinică faţă de interesele celor mulţi şi, deseori, ale naţiunii.
• Este un capitalism unde figuraţia şi activismul de partid au înlocuit în prea multe locuri profesionalismul productiv etc.

Relativ la aceste trăsături, care, toate, particularizeză capitalismul românesc, în sensul minusului, reţin atenţia doar două lucruri. Întâi, faza de început în care se află, cu inerentele greşeli specifice acestei etape, îi poate aduce scuze. Al doilea, perpetuarea acestei stări conţăne în sine riscul ca opţăunea pentru capitalism a românilor, aşa palid formulată cum e, să-şi piardă credibilitatea.

2. Obstacole în calea capitalismului românesc

Este posibil ca, în lipsa unor obstacole, forţe potrivnice, împrejurări nefavorabile, greşeli pardonabile sau gafe conştiente, capitalismul românesc să fi arătat astăzi altfel. Ideea devine credibilă şi numai dacă ne gândim că, pornit aproape de la aceeaşi cotă, el, capitalismul, a făcut paşi vizibili în ţări ca Ungaria, Cehia, Polonia etc.

Cunoaşterea greşelilor şi a ceea ce-ţi poate obstacula obiectiv sau subiectiv calea este, socotim, prima condiţie pentru a le surmonta. Cu această premisă asumată ca punct de plecare, încercăm o succintă analiză a ceea ce, la modul generic, am numit obstacole în calea capitalismului românesc.

Pe puncte, capitalismul în România înaintează lent pentru că:

Proprietatea a fost şi a rămas o chestiune esenţialmente ideologică, şi nu una de productivitate. La modul dizolvant gândită iniţial în formula “folosinţei pe timpul vieţii”, ea nu si-a găsit nici pâna astăzi rezolvarea. O bună parte a terenurilor nu au ajuns încă la proprietari, iar multe case naţionalizate, se pare, nici nu vor ajunge repede. În industrie, construcţii, transporturi, etc., unităţi importante pentru economia naţională nu şi-a găsit încă stăpânul. Or, fără proprietate privată precumpănitoare, capitalismul nu e nici măcar original;nu este nimic.

Împotrivirea faţă de capitalism nu vine însă de aici, de la ponderea încă insuficientă a proprietăţii private.  Sursa adversităţii are legătură cu filosofia şi calea care au inspirat şi, respectiv, au condus la privatizare. Pe scurt, procesul privatizarii în România a devenit impopular; asupra lui planează suspiciunea şi neîncrederea. De ce?

Întâi, pentru că nu s-a facut cu transparenţa necesară şi cu respectarea legii. În general, populaţia fostă proprietară de drept şi de fapt a avuţiei naţionale în 1990 nu ştie să răspundă azi la întrebări de genul: Cum, în ce condiţii, la ce preţ, cine au fost negociatorii adevăraţi etc atunci când s-a privatizat întreprinderea X sau Y?, întrebări la care era îndreptăţită să aibă de partea sa întotdeauna informaţia totală sau corectă.

În al doilea rând, metodele prin care s-a iniţiat au stat sub semnele absurdităţii, aventurismului şi clientelismului politic. În faza de început, privatizarea a semănat, de fapt, cu o nouă colectivizare. Un procent din capitalul fostelor întreprinderi socialiste a fost distribuit gratuit salariaţilor. O privatizare fictivă, cu ecou populist, fără aport de capital. Hârtii fără acoperire numite certificate de proprietar au fost împărţite după vechimea în muncă a populaţiei active.Ce a rămas s-a distribuit între FPS şi FPP, două instituţii-fantomă a căror construcţie a demonstrat din start că privatizarea nu se dorea a se face efectiv şi la modul curat şi sănătos în România. Ele au creat şi au întreţinut impresia că fostele întreprinderi socialiste au rămas dependentede stat, permiţând guvernanţilor să-şi numească în consiliile de admnistraţie proprii amici politici. Exact aceşti amici politici, animaţi de interese exclusiv personale, în concubinaj cu alţi amici, reprezentând alte instituţii ale statului aflate pe circuitul privatizării (bănci, instanţe judecătoreşti, primării, prefecturi, consilii, comitete etc.), şi-au consumat cu talent şi abnegaţie energia pentru a falimenta unităţile spre a le putea, ulterior, privatiza (de fapt, cumpăra), la preţuri modice. Acolo unde nu s-a mai putut cumpăra, pentru că s-a mers departe cu raptul şi datoriile firmelor atârnau mult prea greu, s-a mizat pe buna intenţie a investitorului străin. În baza unei analize statice, varianta vânzării pe un dolar a apărut a fi logică şi singura posibilă. Ba mai mult, s-a exprimat toată gratitudinea străinului care s-a încumetat să paticipe la târgul de solduri româneşti. Nemeni nu s-a mai întrebatm în baza unei analize dinamice retrospective, cum s-a ajuns aici. Oricum, răspunsul ar determina aceeaşi atitudine a populaţiei faţă de odiseea privatizării; românii nu au cum să privească cu simpatie şi să susţină un proces prin care se lichidează şi se înstrăinează.

În al treilea rând, cei care au iniţiat procesul de privatizare în România nu sunt tocşai cei pe care populaţia era dispusă să-i vadă îmbrăcând haina burgheziei. Nu e vorba despre burghezia ajunsă capitalistă pe cale normală, de întreprinzătorii  existenţi, dar puţini la număr, care se autodesemnează şi-şi asumă riscul propriilor întreprinderi pe care le creează şi gestionează într-un regim de concurenţă, de patronii care pot fi promovaţi de succesul lor sau, dimpotrivă, sancţionaţi. Este vorba despre burghezia roşie, la parveniţii în ascensiune ai lui Weber, dar îmbrăcaţi în haine româneşti, la foştii mari şi mici dictatori ai economiei socialiste, care, în virtutea poziţiilor ce le-au ocupat şi profitând de ele, s-au autofinanţat, s-au autoprivatizat, s-au autodemocratizat. Prin deturnări şi jaf, ei au reuşit să domine sectoarele-cheie ale economiei şi să controleze, în locul statului, pricipalele fluxuri marfare şi monetare. Este tocmai acel hibrid de burghezi cinici, cu morala fasonată de şcoala vechiului partid, dar cu manifestarea interesului într-o economie pe care o devorează fără scrupule. Capitalismul pe care ei îl reprezintă n-are cum să apară decât hidos; el inspiră ură. Dacă vechiul nomenclaturist devenit capitalist cu afaceri profitabile poate celebra revoluţia capitalistă, nu acelaşi lucru se poate spune despre muncitorul care l-a cunoscut ăn ambele ipostaze. Cameleonismul şefului său, astăzi patron, îi repugnă.

• Populaţia a perceput şi percepe la modul dur şi negativ lecţia pieţei. Alături de proprietatea privată, piaţa liberă constituie cea de-a doua componentă de bază a sistemului instituţional capitalist. Or, se riscă pentru ea o bilă neagră tocmai pentru că nu-şi îndeplineşte menirea, aceea de a-l face fericit pe consumator. Liberalizarea preţurilor a intervenit în condiţiile unei economii a penuriei, cu o ofertă deficitară atât ca nivel, cât şi ca structură. O cerere în permanenţă nesatisfăcută a condus la o creştere permanentă ţi ritmuri rapide a preţurilor. O populaţie obişnuită cu preţuri mici şi stabile, faţă de care puterea de cumpărare mizeră, se putea anticipa pe intervale lungi, a primit cu ostilitate şi acest fenomen. Din nefericire, piaţa liberă nu-i comunică mare lucru; în loc să ieftinească aşa cum se aştepta, ea scumpeşte în permanenţă.
• Asupra statului şi a tuturor instituţiilor legate de el planează neîncrederea şi deziluzia. Un stat acolo unde nu trebuie, dar absent exact acolo unde prezenţa lui este imperios necesară. Un stat corupt, surprins adesea în presa scrisă şi nescrisă cu atributul „mafiot”.

Despre rolul statului în toate fazele economice s-a scris mult şi revelator. Ne oprim la Ştefan Zeletin, are, pentru începuturile dezvoltării capitalismului şi burgheziei române, reţinea atenţia asupra caracteristicii de bază a acestei faze, şi anume „tutela energică a puterii de stat asupra vieţii economice îndeosebi şi a întregii vieţi sociale în genere. În perioda ei de formaţie, burghezia încă slabă are nevoie de un sprijin, pe care-l găseşte în puterea centrală de stat. Astfel, statul are atunci menirea istorică de a face educaţia burgheziei. Spre a da avânt comerţului, deţinătorii puterii de stat creează un întreg sistem de căi de comunicaţie, prin care leagă oraşele cu satele; distrug orice bariere lăuntrice şi desfiinţează orice regionalism economic şi politic, unificând astfel viaţa socială naţională într-un sistem omogen. Spre a întemeia o industrie indigenă, puterea de stat ridică la graniţele ţării stavile împotriva produselor industriei străine mai înainte, punând taxe vamale protectoare sau chiar prohibitive şi acordând înlesniri de tot felul industriaşilor indigeni”.

Statul român de azi nu numai că nu a oferit educaţie burgheziei, avânt comerţului, suport încurajator pentru întreprinzători şi protecţie care să le apere începutul firav, dar el însuşi s-a dovedit un creator de probleme. Erijându-se în instrumentul principal de gestionare a crizei, statul, intervenţiile sale s-au dovedit surse de conflict şi neînţelegere. Intervenind neinspirat şi neprofesional, el a hrănit violenţe, a produs o nouă clasă de săraci întreţinuţi, a pritejat necăutarea unui loc de muncă, a produs birocraţie, a creat terenul pentru trimful mediocrităţii şi pentru comerţul cu principii, a oprimat adevfărul şi a răsplătit minciuna şi, cel mai grav, a pus uşărul la demolarea economiei.

Este ştiut că restructurarea e un proces universal. Oriunde în lume, o întreprindere îşi are ciclul ei de viaţă. Când tehnologia sa îmbătrâneşte şi produsele s-au demodat sau costă prea scump, intervine o terapie de restructurare. Prin ea se readuce, de obicei, nivelul producţiei la zi, şi numai dacă lucrul nu este admisibil se lichidează firma. Soluţia ţine de iscusinţa managerilor. Ei pot schimba tehnologia, pot moderniza sau schimba produsul, pot căuta un nou debuşeu, o nouă formă de prezentare etc. Pot, altfel spus, produce o inovaţie în sens schumpeterian, o inovaţie prin care se realitează dinamica economică. De aceea, în locul unor studii şi analize tehnice, economice şi sociale complexe, care să ducă şi la soluţii de modernizare, pretinşii reformatori români nu au în faţă decât o soluţie: lichidarea. Iar la lichidare se ajunge şi s-a ajuns fără efort, pe o cale mult mai scurtă. Doar câteva măsuri, şi obiectivul a devenit realizabil. Astfel, fostele structuri de management au fost desfiinţate şi s-au reînfiinţat altele, pe criterii ideologice. N-a contat profesia sau vocaţia; apartenenţa la un partid politic învingător în alegeri a fost suficientă pentru a fi uns manager. Şi, în felul acesta, electronistul s-a trezit că trebuie să facă reformă în agricultură, inginerul mecanic – să se ocupe de protecţia socială, iar avocatul – să restructureze sistemul de sănătate. Societăţile au fost apoi decapitalizate de puţinul capital circulant pe care îl aveau. Sursele de alimentare prin credit ieftin au dispărut; dobânzi şi penalitări aberante au întrerupt şi bruma de iniţiativă care mai exista. Băncile, aparţinătoare la început în întregime statului, nu şi-au justificat raţiune desprinsă din istoria ideilor şi faptelor economice; istorie care ne spune că băncil au apărut spre a facilita, prin împrumutul cu bani, economia reală, dezvoltarea acesteia.  

• Capitalismul este sistemul eficienţilor şi adaptabililor. Societatea socialistă a fost una mizeră, dar egalitară şi mult mai simplă. Regulile jocului erau la îndemâna oricui. Nu era nevoie de o cultură superioară pentru a înţelege ce este de făcut. De altfel, niic nu era de făcut, din moment ce statul îşi asumase prerogativa de a face şi de a planifica totul; de la numărul de boabe de grâu pe metrul pătrat până la ce se întâmpla sur plapuma omului. Un asemenea peisaj ne convine să credem că a rămas în urmă. Tranziţia spre capitalism înseamnă şi trecerea de la o societate a iresponsabilităţilor la una sufocant de responsabilă. Societatea capitalistă este individuală şi în sensul că individul este lăsat să se descurce într-o lume tot mai complexă, confruntat, la modul inedit şi nemaiîntâlnit, cu permanenta problemă a alegerii. Aceasta durează. Cei care au trăit zeci de ani şi s-au format sub o altă cultură, total diferită, se acomodează greu. Inerţia e puternică. Nu e uşor să te debarasezi de ceea ce ţi-a intrat în fire pentru a învăţa ceva atât de diferit. Este nevoie de timp, efort şi răbdare.
• Fobia faţă de străini a rămas, din nefericire, o prezenţă. Ca şi în trecut, românii asistă şi astăzi la un spectacol ce se produce sub ochii lor cu un sentiment amestecat de deznădejde, neputinţă şi reţinere mută. Ei văd sau aud mult mai târziu că firme care ţin de coloana vertebrală a economiei intră în proprietatea străinilor. Nu sunt dispuşi nici pe departe să înţeleagă de ce nu ei, români buni, rămân proprietari pe ce are mai de preţ economia. Dacă statul se implică prin căi neortodoxe şi facilitează în mod fraudulos transferul în proprietate, ajutând, astfel, la înstrăinarea economiei, aceasta nu face decât să acutizeze sentimentul de împotrivire faţă de noul sistem.
• Corupţia tinde să devină devastatoare. Cei care erijează azi în luptători împotriva corupţiei, purii de stânga sau de dreapta, constată la modul dezarmant că şansele lor sunt minime. În primul rând, corupţia nu a fost eradicată nicăieri în lume, iar acolo unde a fost adusă la limita minimă şi suportabilă, calea a fost aceea a creării de bogăţie materială. Împotriva corupţiei nu se luptă prin sărăcie. În al doilea rând, în condiţiile unui stat ultrafiscal şi el însuşi corupt, la corupţie se apelează ca la o cale de a scăpa de furcile caudine ale birocraţiei şi de chingile unui fosc împovărător spre a evada pe canalul de ieşire numit econoie subterană. Dacă economia la negru reprezintă circa 40% din PIB, e foarte posibil ca ea să fie considerată laboratorul, şcoala noilor întreprinderi graţie cărora se supravieţuieşte, şi ma grav, să fie asimilată, doar ea, normalităţii, crescând la periferia statului, exact acolo unde acesta nu mai poate refuza logica pieţei. În al treilea rând, nu există, mai ales la nivelul celor care ne-au condus, o tradiţie românească sănătoasă a moralităţii. Comunismul a distrus ceea ce exista. Metamorfoza poporului român în cei aproape cincizeci de ani de comunism este atât de profundă, încât este naiv să-i invoci azi trecutul şi cultura în lupta împotriva corupţiei. Românii rămân o naţiune de individualităţi dezbinate şi trădate şi care nu mai cred în nimic, preocupaţi doar de supravieţuirea materială.
• Lipseşte, la modul acut şi cu consecinţe dramatice, o politică coerentă, închegată şi cu obiecte clar definite în perimetrul naţional. Destinul naţional însuşi dizolvat. Ţara se află nu numai în prada ciocoilor interni, dar şi a celor străini, care trec de la profit la jaf fără ca nimeni să-i stânjenească. Între o politică pe termen lung care să asaneze economia şi una populistă pe termen scurt care să juguleze inflaţia şi şomajul, guvernul nu alege nimic. Guvernarea este, de fapt, verbală, fără priorităţi clar şi temeinic stabilite, fără principii şi reguli şi, mai ales, paralelă cu legile economice obiective. Deriva şi deruta sunt singurele certitudini. În felul acesta, reforma devine lipsită de obiect şi nepopulară. Termenul „terapie de şoc” se constată a fi neinspirat ales pentru a suscita adeziunea populară.
• O concepţie deformată despre personajul-cheie al economiei de piaţă – întreprinzătorul – riscă să lipsească capitalismului românesc chair de impusul iniţial. Istoria gândirii şi faptelor economice a demonstrat cu exemple pilduitoare că nu toată populaţia unei ţări este dispusă, are propensiunea şi este capabilă să producă în mod direct şi eficient bogăţie. Cei înzestraţi de la natură cu aceste calităţi sau care le-au dobândit printr-un îndelungat exerciţiu de pedagogie managerială, dispuşi, în plus, să-şi asume riscul unei afaceri, sunt puţini. Aşa se explică de ce un stat responsabil protejează întreprinzătorii, iese în întâmpinarea lor, le creează cadrul legislativ propice, le creează facilităţi de tot felul pentru ca ei şi averea lor să crească, ştiut fiind faptul că, dacă ei devin prosperi, şi ţara are de câştigat. Tocmai pentru că aceste lucruri nu se pricep, mediul economic românesc nu este favorabil spiritului de întreprindere şi modului economic de gândire. Legea stufoasă, incoerentă şi restrictivă debusolează; birocraţia sufocantă descurajează; dobânzile mari taie orice apetit pentru afaceri. Toate întreţinute de un stat iresponsabil cu o îndârjire demnă de cauze mai bune. Numai un stat debit gândeşte că poae avea întreprinzători la comandă, că îl poate transforma în întreprinzător pe orice miner scos de la un km de sub pământ şi căruia, punându-i-se în mână câteva milioane de lei, i se ordonă ca la o dată riguros stabilită să ajungă om de afaceri.
• Reforma morală este percepută ca un proces de revanşă şi răfuială şi ca un efort de regăsire a propriei identităţi. Iertarea, se pare, nu are loc aici. Personajele chemate s-o facă par a fi doar preoţii ţi procurorii. Prăbuşirea falimentară a comunismului n-a fost însoţită, din fericire, şi de prăbuşirea la fel de bruscă a iluziilor socialiste şi comuniste. Reforma morală trebuie să aducă, finalmente, la împăcare şi pace socială, fără de care nici un proiect de reconstrucţie economică nu are şanse. Din perspectiva aceasta, instituţiile abilitate ale statului au un rol crucial. Între ele, se particularizează rolul fundamental al Bisericii. În vremuri de criză, ea a fost întotdeauna chemată să mângâie, să împace şi să dea speranţă. Reforma pe care o are de înfăptuit România obligă azi Biserica la mult mai mult, la un rol mult mai activ, realizabil prin limpezirea, clarificarea şi impunerea unui mesaj care s-o facă compatibilă cu filosofia capitalismului.

La o asemenea imagine, prezentă încă mintea multor oameni, Biserica are de lucrat. Efortul trebuie să fie unul de clarificare şi desluşire a sensului real al învăţăturii creştine. Prin consumarea lui trebuie să se demonstreze că sărăcia laicului este opusă trufiei şi opulenţei, dar că ea nu este sinonimă cu pauperitatea; că enoriaşul Bisericii creştine se vrea un om cinstit, generos şi cu bucuria asigurată de un belşug material care să-l treacă de pragul minimei decenţei, şi nu proletarul umil din „Capitalul” lui Marx.

Astăzi, la un alt nivel, vedem cum:

• autorităţile statului sunt atacate şi dezarmate din interior şi exterior de detractori de meserie;
• îşi face loc şi se manifestă vionţa discreţionară în lumea afacerilor economice şi neeconomice, dincolo de lege şi împotriva ei;
• abuzul şi corupţia uzurpă demnitatea şi normalitatea;
• furtul calificat, frauda, delicvenţa economică, scandalul în sfera puterii, dau contur vieţii de fiecare zi, definesc statu-quo-ul României;
• haosul şi mizeria au atins limite insuportabile;
• contractul social lipseşte sau nu este respectat; contract, aici, în sens general, care obligă la respectul clauzelor de preţ, contitate şi calitate; la respectul legilor generale ale ţării şi în primul rînd a constituţiei; la plata impozitului şi respectuui culorii semaforului. Contract deci care obligă la civilitate, şi nu la fărădelege; fărădelege care face parte acum din cultura naţională;
• românii nu au şansa să devină adevăraţi cetăţeni economici pentru că sunt manevraţi de demagogi politici de toate culorile faţă de care nu sunt protejaţi prin drepturi reale pe care numai proprietatea privată le poate oferi;
• o oligarhie cu origine dubioasă manifestă un cinism iresponsabil faţă de preocupările morale etc.

Purgatoriul autoritarismului, drept prefaţă esenţialmente politică la capitalism şi soluţie pentru România de a ieşi din cercul încercărilor fără ieşire, pare credibil, dar nici pe departe de dorit. Chiar dacă haosul cheamă şi impune dictatura, sperăm ca pentru români chemarea să fie metaforică. Românii ştiu mai bine decât oricine ce înseamnă o dictatură. Un dictator rămâne un dictator. Un popor nu poate alege un dictator căruia să-i impună regulile de conduită. Dictatorul şi le fixează singur. El se impune şi apoi impune. Ce rezultă de aici e diferit de democraţie şi liberalism. Nici măcar ca verigă tranzitorie spre democraţie şi statul drept, România nu-şi poate permite şi nu poate risca o atare experienţă. Romînia nu şi-a dezvoltat propriile mecanisme necesare să-i frâneze inerţiile, nu poate miza pe sprijinul autorităşilor internaţionale care să impună la vreme, democratizarea vreunui Pinochet local. Chair dacă Pinochet şi-a scăpat ţara de comunism, pentru noi el nu poate fi un model politic. Nu putem întoarce spatele atât de repede istoriei, nu putem uita că tocmai o dictatură ne-a marcat timp de o jumătate de secol existenţa, înscriindu-ne la fabrica unui mare minus. Calea este alta – cea a reformelor şi transformărilor democratice. De la „economia de piaţă fără capitalism industrial”, România poate şi trebuie să „cadă în viitor” ocolind şi evitând dictatura.   

3. Capitalismul în mentalităţile românilor

Democraţie, tranziţie, economie de piaţă, libertate, privatizare, proprietate privată, integrare europeană, sunt câteva dintre cuvintele cheie care au dominat, prin frecvenţa utilizării lor, discursurile din spaţiul public românesc, în ultimii 16 ani.

După căderea regimului comunist, România, ca şi alte ţări din Europa Centrală şi de Est, a intrat într-o perioadă etichetată ca „tranziţie”, ceea ce semnifica trecerea societăţii de la un regim de tip totalitarist la o organizare politică bazată pe valorile şi instituţiile democraţiei liberale, de la economia centralizată, de stat, la economia de piaţă. Dificultăţile întâmpinate pe parcursul tranziţiei la economia de piaţă au fost adesea explicate prin mentalităţile populaţiei în general şi ale clasei politice în particular. „Mentalităţile sunt structuri valorice care condiţionează alegerile şi evaluările la nivel de grup social pe durate mari de timp. Sunt modele sociale difuze de rezolvare a unor familii de probleme sau de raportare la anumite categorii de situaţii”^[2].

Studiul realizat are ca principal obiectiv identificarea gradului în care anumite mentalităţi, valori şi principii, asociate în teorie cu sistemul economic de tip capitalist, se regăsesc la nivelul populaţiei şi al societăţii civile. Studiul a fost interesat în acelaşi timp să exploreze percepţiile şi atitudinile oamenilor simpli de vârsta I şi de vârsta a II-a faţă de capitalismul din  România începutului de mileniu III. Am încercat să ofer, astfel, o imagine detaliată a mentalităţilor românilor, structurate în principal pe axe de tipul individ – stat, libertate - egalitate, conservatorism – deschidere faţă de nou, dar şi informaţii despre modul în care este perceput mediul de afaceri din România.

În mod cert, cuvântul „capitalism” are o puternică conotaţie ideologică şi de asemenea o puternică încărcătura emoţională.

 

^[1] Ion Pohoată,  Capitalism. Itinerare economice

^[2] D. Sandu, Străinătatea în mentalităţile urbane în Viaţa socială în România urbană, Polirom, 2006