Economie

O privire în dinamică asupra pieţelor mondiale remarcă modificări majore pe piaţa internaţională a forţei de muncă. Una dintre importantele modificări se referă la creşterea ponderii ocupării lucrătorilor migranţi pe pieţele naţionale. Spre exemplu, în ţările Orientului Mijlociu, unde, în anii 1950, numărul imigranţilor nu depăşea 5% din populaţia economic activă, în prezent, numărul lucrătorilor imigranţi îl depăşeşte pe cel al nativilor: în Emiratele Arabe Unite, imigranţii constituie 90% din populaţia ocupată, în Kuweit şi Qatar - 85%, în Arabia Saudită - 40%.

La începutul secolului XXI, la scară mondială, fiecare a 35-a persoană este migrant, iar numărul total al migranţilor depăşeşte 200 milioane sau 3 la sută din populaţia lumii.

În anul 2010, numărul total de migranţi internaţionali a ajuns la 214 milioane. Din 2005 până în 2010, numărul global de migranţi internaţionali a crescut cu 10 la sută, ceea ce depăşeşte puţin creşterea înregistrată în precedenţii cinci ani (9 la sută), dar se situează sub nivelul creşterii înregistrate în perioada 1975-1980 (13 de sută), 1980-1985 (11 la sută) şi 1985-1990 (37 la sută)^[1].

Repartizarea geografică a migranţilor internaţionali nu este uniformă. Nici ritmul de creştere a stocului de migranţi internaţionali nu este acelaşi. Creşterea continuă a numărului migranţilor face ca migraţia să reprezinte o componentă tot mai importantă a societăţii contemporane. Iar creşterea proporţiei persoanelor ce traversează frontierele naţionale, asemenea
fluxurilor financiare, comerciale sau de informaţii, se numără printre cei mai semnificativi indicatori de măsurare a intensităţii procesului de globalizare.

Termenul „fenomen de migraţie" se utilizează, în lucrare, cu sensul de „mulţime de evenimente de migraţie", unde „evenimentul de migraţie" "se referă la deplasarea unei persoane - individual sau în grup - în afara comunităţii sale de rezidenţă, în decursul unei perioade de referinţă date, pentru a schimba domiciliul stabil şi/sau locul de muncă obişnuit" . In situaţia în care deplasarea persoanei depăşeşte hotarele unui sau mai multor state, ea se defineşte ca migraţie internaţională. Menţionăm aici că termenul de migrant se utilizează în toate cazurile când decizia de migrare se adoptă de către individ, fără influenţa decisivă a unor factori exteriori. Cazul în care factorul determinativ al scopului deplasării persoanei reprezintă schimbarea sau obţinerea unui loc de muncă, iar schimbarea domiciliului constituie o condiţie de care poate face abstracţie, migraţia se defineşte ca migraţie cu scop de muncă sau migraţie pentru muncă. Plasarea fenomenului migraţiei cu scop de muncă pe coordonate economicofinanciare califică acest fenomen ca migraţie a forţei de muncă, pornind de la faptul că are loc transportarea în spaţiu a factorului de producţie - munca.

Migraţia forţei de muncă ca categorie teoretică, alături de migraţia internaţională politică, familială, recreativă, turistică ş. a., are un conţinut mai îngust decât fenomenul migraţiei populaţiei, la general.

In literatura de specialitate, consacrată cercetării acestui domeniu, noţiunea de migraţie a forţei de muncă a fost şi este interpretată diferit, atribuindu-i-se semnificaţii destul de ample.

Astfel, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie defineşte migraţia internaţională a forţei de muncă drept un proces de „emigrare temporară în altă ţară, motivată de generarea unor venituri alternative şi speranţa de reîntoarcere în ţara de origine şi care nu prevede o nouă reşedinţă' .

În sens restrâns, migraţia externă pentru muncă este definită ca „procesul permutării resurselor de muncă, dintr-o ţară în alta, în scopul angajării în câmpul muncii în condiţii mai avantajoase decât în ţara de provenienţă".

Sensul amplu, întâlnit în monografiile cercetătorilor romani fenomenului migraţionist, afirmă că migraţia externă pentru muncă, este determinată, în principal, de motivaţii de ordin economic şi spre deosebire de emigrare sau imigrare, comportă caracter temporar, durata acesteia variind în limite largi (de la câteva săptămâni /luni până la câţiva ani), şi nu presupune schimbarea definitivă a reşedinţei^[2].

Cercetarea fenomenului migraţiei externe pentru muncă, în ştiinţa economică, este dictată de dependenţa acestui fenomen de forţa factorilor specifici de împingere/atracţie (push-pull), care sunt predominant economici şi de efectele economice cauzate^[3].

Migraţia internaţională a forţei de muncă sub aspectul mişcărilor circulatorii poate îmbrăca mai multe forme, de ex. emigrarea, imigrarea, migraţia de revenire, re-emigrarea, migraţia tranzitorie, migraţia de rangul doi, migraţia circulatorie ş. a. Acestea sunt doar câteva forme, pe care le-am considerat adaptate pentru studiul nostru şi, totodată, relevante. Deoarece, ca ex. procesul întoarcerii în ţară, numit migraţie de revenire sau repatriere, necesită o cercetare separată datorită efectelor specifice cauzate de „importul":

1. sumelor de valută special economisite pentru momentul întoarcerii;
2. cunoştinţelor şi aptitudinilor noi de viaţă etc.

Organizaţia Internaţională pentru Muncă defineşte mai multe subcategorii de migranţi pentru muncă:

a) lucrători migranţi sezonieri,

1. lucrători migranţi în baza contractelor de muncă, obligaţi să părăsească ţara la expirarea contractului,
2. migranţii temporari, primiţi în ţara de destinaţie pentru îndeplinirea anumitor activităţi, pe o perioadă anumită de timp, cărora li se permite schimbarea patronilor şi prelungirea contractelor de muncă fără părăsirea ţării respective,
3. migranţii pendulari, în cea mai mare parte, sunt comercianţi, a căror activitate economică include plecări şi întoarceri repetate în ţara de reşedinţă,
4. lucrătorii migranţi rezidenţi care dispun de permis permanent de şedere şi muncă în ţara- gazdă pe parcursul mai multor ani. Aceşti lucrători nu sunt obligaţi să părăsească ţara-gazdă în caz de şomaj şi, de obicei, au dreptul la reîntregirea familiilor, în cazul în care dispun de reşedinţă şi loc de muncă asigurat.

Migranţii recenţi sunt definiţi ca „transmigranţi", deoarece ei dezvoltă şi menţin legăturile de familie, sociale, economice, politice, instituţionale şi atitudinile religioase, care se extind dincolo de frontiere. Centrul de interes economic al migranţilor se află şi în ţara lor de reşedinţă actuală şi în ţara de plecare. Abordarea transnaţională oferă o înţelegere a fenomenului migraţiei ca un proces social, creând legături între ţările de origine şi de destinaţie.

In funcţie de nivelul de calificare deţinut, persoanele implicate în mişcarea migratorie legală şi/sau contigentată ar putea fi grupate în trei mari categorii de forţă de muncă:

1. forţă de muncă de înaltă calificare, cu pregătire înaltă în domeniile de vârf ale ştiinţei şi tehnologiei, ca şi în unele servicii, precum cele de învăţământ, sănătate. Această categorie poate fi recrutată direct, adesea, chiar din ultimii ani de studii sau prin organisme specializate ale ţărilor de provenienţă sau străine şi are cele mai multe şanse de a obţine contracte pe termen lung, şi, în final, de a obţine dreptul de stabilire în ţara-gazdă. În plus, se încadrează în categoria de vârstă 25 - 40 de ani, considerată cea mai creativă şi productivă;
2. forţa de muncă cu un nivel mediu de calificare, de specializare, care cuprinde o gamă largă de activităţi şi profesii, cum sunt:

• constructorii - categorie de forţă de muncă bine cotată pe pieţele occidentale (Portugalia, Germania, Spania, Israel) şi Rusia;
• personalul para medical (asistente medicale), pentru care cererea angajatorilor din diferite ţări este în creştere (Italia, SUA, Canada, Elveţia ş. a.);
• personal hotelier şi de alimentaţie publică, de asemenea, solicitat pe anumite pieţe occidentale (Italia, SUA, Elveţia ş. a.);
• forţă de muncă necalificată sau semicalificată solicitată în activităţi din agricultură (în perioada de recoltare), în salubritate, construcţii (Spania, Portugalia, Grecia) etc..

In dependenţă de statutul legal de intrare, şedere şi dreptul la muncă în ţara de destinaţie, legislaţia internaţională deosebeşte lucrători migranţi (labour migrants) legali şi ilegali. Lucrătorul migrant legal este definit ca un străin, care are permis de intrare legală în ţară, reşedinţă şi muncă pentru o perioadă determinată de timp în ţara-gazdă. Dacă una dintre aceste condiţii nu este satisfăcută, migrantul se califică ca migrant ilegal.

Un caz aparte îl reprezintă migraţia din Republica Moldova în Rusia şi Ucraina, în care, datorită relaţiilor specifice ale Republicii Moldova cu aceste state, cetăţenii Republicii Moldova se bucură de regim liber de vize. Însă şi în aceste state există un număr mare de lucrători- migranţi ilegali, din motivul încălcării regulilor de înregistrare a reşedinţei sau neperfectării contractelor de muncă cu patronii lor. În acelaşi timp, o caracteristică specifică a fenomenului migraţiei forţei de muncă, o reprezintă agrearea angajării migranţilor de către firmele din străinătate fără perfectarea contractelor de muncă, deoarece costurile salariale sunt mai reduse şi aportul muncii acestor lucrători la sporirea competitivităţii firmei respective ajunge să fie mai însemnat.

În lipsa datelor statistice referitore la numărul exact al migranţilor pentru muncă cu statut legal şi ilegal, în cercetare, noţiunea de migrant va cuprinde atât migranţii legali, cât şi cei cu statut nedeterminat, atribuită celor care nu îndeplinesc câteva din condiţiile enumerate.

In funcţie de sensul mişcărilor migratorii ale forţei de muncă pe plan internaţional, ar putea fi prezentate cinci direcţii ale fluxurilor migratorii cu scop de muncă.

Aceste fluxuri, sub aspect generalizat, prezintă:

I. Migraţia din ţările în dezvoltare spre ţările dezvoltate. Ţările dezvoltate au nevoie de forţa de muncă din ţările în dezvoltare, deoarece aceasta le asigură necesarul de muncitori, într- un spectru larg de sectoare şi servicii de infrastructură, în cea mai mare parte, pentru munci ce nu sunt bine plătite, nu cer nivel înalt de calificare şi nu sunt agreate de către localnici. De ex., în Franţa, mai mult de 25 la sută dintre muncitorii din construcţii şi 33 la sută din industria constructoare de maşini sunt lucrători migranţi; în Belgia, cea mai mare parte dintre mineri sunt migranţi.

1. Migraţia în cadrul ţărilor dezvoltate. Migraţia internaţională a forţei de muncă între ţările dezvoltate este determinată de factori non-economici, cu toate că fenomenul „exodul creierelor" este observabil.

• Migraţia în cadrul ţărilor în dezvoltare. Migraţia între ţările în dezvoltare a căpătat amploare în ultimele decenii. Ca ex., anii '80 au fost caracterizaţi de migraţie din China şi Vietnam spre Hong-Kong şi Singapore; în anii '90, după destrămarea Uniunii Sovietice a apărut un flux puternic de migranţi spre Ungaria, Slovacia, Polonia ş. a.

V. Migraţia din ţările dezvoltate spre ţările în dezvoltare are proporţii comparativ mici şi este reprezentată de migraţia cadrelor calificate (experţi, consultanţi ş. a.) îndreptate de către organismele internaţionale în ţările în dezvoltare. Există asemenea specialişti şi în Republica Moldova. Ei activează, în special, în sectoarele: public, financiar şi bancar, educaţional, agro­industrial şi altele. De regulă, ei sunt invitaţi de organizaţii non-guvernamentale pentru asistarea executării proiectelor finanţate de ţările dezvoltate.

Un caz specific al migraţiei internaţionale a forţei de muncă îl reprezintă circulaţia capitalului în cadrul corporaţiilor transnaţionale. Corporaţiile transnaţionale favorizează combinarea forţei de muncă cu capitalul, realizând fie transportarea forţei de muncă spre capital, fie capitalul spre ţările cu exces de forţă de muncă, astfel generând fluxuri migratorii de forţă de muncă.

La nivel internaţional, nu există o definiţie acceptată a migraţiei economice. În aceste condiţii, considerăm că, sub aspect economic, fenomenul de migraţie externă a forţei de muncă poate fi definit drept permutarea forţei de muncă dintr-o ţară în alta, adică permutarea unui capital — a capitalului uman, creat în ţara de origine cu investiţii publice semnificative într-o altă ţară (ţara de destinaţie) cu scop de utilizare a lui în scopuri economice, adică de producere a bunurilor şi/sau prestare a serviciilor.

Ca urmare, ţările de destinaţie „capitalizează" aceste resurse ieftine, create cu investiţiile ţărilor de origine ale migranţilor. În acest context, forţa de muncă poate fi privit ca un bun economic cu caracteristici specifice, care circulă peste hotare în căutarea consumatorului său. Diferenţa conceptuală dintre forţa de muncă şi orice alte bunuri constă în faptul că reprezintă un factor de producţie a altor bunuri. Ţara care exportă asemenea „capitaluri" sau „bunuri economice", de obicei, încasează venituri sub forma remitenţelor. Când o ţară se confruntă cu excesul de forţă de muncă, exportul ei contribuie la reducerea şomajului, asigurând, în acelaşi timp, un influx important de valută. Însă, din alt punct de vedere, exodul forţei de muncă înalt calificate conduce la micşorarea potenţialului tehnologic al acestei ţări şi, în general, a nivelului dezvoltării.

^[1] Creşterea numărului migranţilor de 37 la sută, în perioada 1985-1990, s-a datorat, în mare parte, dezintegrării, în anul 1991, a fostului URSS, care a condus la crearea a 15 state independente şi, ca urmare, la reclasificarea a milioane de oameni, care au fost migranţi interni în cadrul URSS-ului, în migranţi internaţionali, pentru că locul lor de naştere se află într-o altă ţară.

^[2] Constantin D., Preda D., Vasile V., Nicolescu L. Fenomenul migraţionist din perspectiva aderării României la U.E. Bucureşti: Ed. Bilingvă, Institutul European din România, 2004. 324 p.