Conceptul de specializare are două sensuri distincte în funcţie de optică (naţională sau sectorială) şi în funcţie de cadrul analizei (static sau dinamic). Totodată caracterul specializării diferă în funcţie de momentul de observare şi după natura fenomenului. Formele de specializare depind de originea specializarea de orientarea sa .
Într-o optică naţională , specializarea unei ţări rezultă din diferenţa dintre structura sa de producţie şi structura sa de producţie şi structura de consum (absorbţie) , diferenţă care face să apară fie excedente , fie deficite la diferite grupuri de produse . Se mai poate defini specializarea ca diferenţă între structurile exporturilor şi importurilor ţării respective .
Privită într-o optică sectorială , specializarea într-o anumită ramură rezultă din existenţa unei poziţii excedentare obţinută într-o ramură sau un sector ca urmare a depăşirii consumului naţional de către producţia naţională (producţia naţională > consumul naţional) şi depăşirea importurilor de către exporturi . Când se înregistrează o poziţie deficitară , se zice că ţara nu este specializată în ramura respectivă şi deţine un dezavantaj comparativ . Ca urmare , această optică sectorială scoate în evidenţă aspectul „pozitiv” al specializării , adică angajamentul ţării într-o anumită producţie . În schimb ea ascunde aspectul „negativ” , adică abandonarea parţială sau totală a altor producţii de bunuri .
Aşadar , într-o abordare a specializării la nivel sectorial , acest concept se înlocuieşte cu cel de angajament : ţara va fi puternic angajată într-o anumită ramură dacă înregistrează în ea o poziţie excedentară , şi , va fi slab angajată în caz contrar , însă în ambele cazuri se va avea în vedere o specializare din punct de vedere a ţării în ansamblul său . Această metodologie poate fi aplicată la diferite nivele de agregare .
Pentru ţările aflate la diferite stadii de dezvoltare , specializarea poate fi scoasă în evidenţă la nivel de sectoare de activitate (agricultură , materii prime , produse manufacturate) . Atunci când se face comparaţia specializării între ţările industrializate , este necesar de a coborî la nivel de ramură sau la categorii mai fine (la diferite tipuri ale aceluiaşi produs) .
Tipurile de specializare:
- specializarea inter-sectorială: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse realizate în sectoare diferite, (produse industriale - produse agricole); caracterizează relaţii dintre ţările dezvoltate şi unele ţări în curs de dezvoltare;
- specializarea inter-ramură: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse aparţinând unor ramuri diferite ale aceluiaşi sector (autoturisme - produse siderurgice); caracterizează comerţul între ţările dezvoltate, un număr restrâns de TID (Brazilia, Argentina) şi dragonii din Asia de Sud-Est: Singapore, Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan, Malaezia, Indonezia, Thailanda, Philipine;
- specializarea intra-ramură: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse aparţinând aceleiaşi ramuri dintr-un anumit sector, (produse lactate - produse din carne, autoturisme - autoturisme); caracterizează ţările dezvoltate.
- Specializarea tehnologică: modelul licenţe şi/sau know-how – licenţe şi/sau know-how; modelul licenţă – subansamble; modelul licenţă – produse finite; modelul licenţă – servicii.
- Specializarea organologică (intraprodus): modelul subansamble; modelul produs finit; modelul subansamble – subansamble.
Specializarea internaţională a constituit o preocupare a teoriei economice şi în special a teoriei comerţului internaţional; din literatura consacrată acestei probleme se desprind două principii de bază: - principiul avantajului relativ – (David Ricardo); - principiul avantajului absolut (A. Smith).
Tendinţele de restructurare a diviziunii internaţionale a muncii în condiţiile crizei economice mondiale:
- afirmarea ţărilor în dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate;
- ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în dezvoltare au devenit producători şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice;
- în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea extractivă;
- apariţia unor regrupări în rândurile ţărilor în dezvoltare, de natură să genereze restructurări în diviziunea internaţională a muncii;
- conturarea unui proces complex şi contradictoriu de adaptare a diviziunii internaţionale a muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul comerţului internaţional.
Rezultatul firesc al diviziunii internaţionale a muncii este dezvoltarea pieţei mondiale şi a schimburilor economice internaţionale sub diferite forme şi fluxuri.
Piaţa mondială reprezintă ansamblul pieţelor naţionale legate între ele prin diviziunea internaţională a muncii şi cuprinde ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii econonomici de pe glob.