ÎN PERIOADA MERCANTILISTĂ
În centrul atenţiei mercantiliştilor au stat problemele economice practice, cu precădere măsurile de politică economică pe care trebuia sa le ia statul pentru desfăşurarea eficientă a afacerilor, creşterea profitului oamenilor de afaceri şi sporirea avuţiei naţionale.
Temelia politicii economice mercantiliste este ideea prezenţei şi intervenţiei active a statului în economie, atât ca agent economic de sine stătător, cât şi, mai ales, pe plan extern, printr-o minuţioasă şi severă politică protecţionistă în favoarea întreprinzătorilor naţionali, limitând concurenţa întreprinzătorilor străini.
Statul trebuia să vegheze asupra comerţului şi industriei; să protejeze invenţiile, să acorde facilităţi construcţiilor navale, să se ocupe de formarea cadrelor şi asigurarea ocupării forţei de muncă. El trebui să intervină cu taxe de protecţie la produsele realizate în ţară, dar să se manifeste liber-schimbist pentru produsele ce puteau fi fabricate doar în exterior. Statul mercantilist era un stat cuceritor; el trebuia să încurajeze şi să susţină colonizarea pentru ca, pe această cale, să asigure resorbţia unui eventual excedent de populaţie, noi surse de materii prime sau noi debuşee.
În Anglia mercantilismul, numit „comercialism”, evoluează în direcția încurajării comerțului exterior și a navigației. În sec. XVII Anglia a început lupta cu monopolul comercial olandez. Imperiul colonial a jucat un rol decisiv în îmbogățirea rapidă a Angliei. Fondarea in 1600 a Companiei Indiilor Orientale i-a acordat dreptul de monopol în comercializarea cu India și China. În China se vindea la prețuri mari opiul indian și se cumpărau la prețuri extrem de mici mătăsurile și porțelanul chinez. Companii comerciale similare au fost create și în alte părți ale lumii.
Marinarii si negustorii englezi, iar cu ei și statul, se îmbogățeau și din contrabanda mărfurilor, avantajoasă în condițiile « revoluției prețurilor ». Prețurile înalte din Spania și Portugalia au făcut competitive mărfurile engleze mai ieftine, contrabanda înflorind mai ales în coloniile spaniole și portugheze.
Destinul istoric al mercantilismului pe termen lung este plin de învăţăminte pentru posteritate, inclusiv economiştii din zilele noastre.
Au fost formulate mai multe doctrine mercantiliste, cum ar fi:
- proprietatea de tip privat şi de formă burgheză;
- munca şi remunerarea care se împarte în arte posesive (agricultura, industria, administraţia), arte achizitive (de comerţ), şi arte pecuniative (banii din metal, negoţul, schimbul şi dobânda );
- capitalul şi dobânda:
- fenomenele şi circulaţia monetară.
Mercantilismul a însemnat pentru teoria, dar mai ales pentru practica comună:
- concentrarea puterii în mâinile statului, care să deţină în exclusivitate metalele preţioase (etatismul )
- exploatarea minelor, scoaterea din ele a metalelor preţioase şi favorizarea prelucrării lor;
- organizarea comerţului şi a industriei (măsuri populaţioniste, maxim legal de salarii, regim de muncă forţată, manufacturi regale, încurajând capitalismul, favorizarea exportului, industria naţională, colonizarea, hegemonismul ţărilor dezvoltate);
- opoziţia intereselor naţionale între ele.
FIZIOCRATISMUL
Ordinea economică gândită exclusiv prin voinţa suveranului, atotputernicia statului cu înăbuşirea liberei iniţiative, imoralismul economic ridicat la rangul de principiu, exacerbarea rolului comerţului şi sacrificarea agriculturii nu puteau rămâne fără contrareacţii.
Ca urmare, o nouă filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de proprietatea, se instalează şi se impune la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII.
„Fiziocratismul este o doctrină economică burgheză din secolul al XVIII-lea, având o aparenţă feudală care admite existenţa unei ordini naturale în societate şi a unor legi economice independente de voinţa oamenilor.” (John Nou – Studies in the Development of Agricultural Economics in Europe, pag. 317).
Ca doctrină şi politică economică fiziocraţia a apărut, în principal, ca o reacţie la mercantilism în sensul că:
- imoralismului mercantilist îi opune o filosofie umanistă şi liberală;
- protecţionismul este înlocuit cu liberschimbismul:
- bulionismului spaniol şi îmbogăţirii prin bani sau comerţ îi opune o agricultură puternică, singura considerată creatoare a unui surplus;
- concepţiei mondoeconomice statice şi jocului cu sumă nulă îi opune o viziune dinamică; libertatea schimbului şi în general, libera circulaţie a bogăţiei se pot realiza în profitul tuturor;
- unui stat puternic şi omniprezent îi opune un minimum de implicare a statului.
În mod curent, statul fiziocraţilor avea următoarele funcţii:
- să apere ordinea naturală şi, în principal, atributul său fundamental: proprietatea . Proprietatea este sursa libertăţii. Dacă acestea două sunt garantate, ordinea naturală este „evidentă”. Accentul este pus pe proprietatea în forma personală privită ca „dreptul de posesiune asigurat şi garantat de forţa unei autorităţi titulare” (Dupont de Nemours – Phzsiocratie, pag. 22). A fi proprietar, personal, desemna calitatea de a dispune, după propria voinţă, de propriile posibilităţi şi „facultăţi”, de a urmări propriul interes şi de a uza de roadele muncii;
- instrucţia; nu este vorba de pedagogia industrială mercantilistă ci de un proces de învăţare propriu-zis, menit a cultiva, a forma o opinie politică luminată;
- lucrările publice
Acesta este rolul statului fiziocrat; minim şi adesea ingrat; însărcinat cu popularizarea şi conştientizarea cetăţenilor despre necesitatea reducerii propriilor funcţii.
Fiziocraţii au criticat şi respins voluntarismul mercantiliştilor manifestat în ideea intervenţiilor statului în economie, inclusiv protecţionismul vamal, deoarece erau convinşi că mai presus de dorinţele şi voinţa oamenilor există în societate , deci şi în economie, o ordine firească sau naturală care se impunea cu forţa lucrurilor implacabile şi care , daca era cunoscută şi respectată, asigura buna funcţionare a economiei şi armonia dintre toate componentele societăţii.
După părerea lor, viaţa economică nu era arbitrară, nu se desfăşura la întâmplare, ci pe baza unor legături durabile, mai puternice decât voinţa şi sentimentele, inclusiv iluziile oamenilor, respectiv pe baza unor legi naturale. Pe temeiul acestor legi economice, fiziocraţii au denunţat caracterul iluzoriu sau chiar dăunător al măsurilor de intervenţie a statului în problemele economice, de totală libertate a agenţilor economici.
Concepţia despre ordine naturală şi legile naturale din economie a constituit un argument esenţial în apărarea liberalismului economic împotriva mercantilismului.
LIBERALISMUL ECONOMIC
Una dintre ideile centrale a liberalismului e ceea ordinii naturale, conform căruia universul e guvernat de legi proprii, obiective.
Coordonatele fundamentale ale liberalismului economic sunt următoarele:
- Libertatea de acţiune a oamenilor ca agenţi economici; (omul este liber în actele şi alegerile sale, dar este responsabil pentru consecinţele acestor acte);
- Indivizii au comportamente raţionale, fondate pe preocuparea pentru maximizarea raportului avantaje/dezavantaje ( sau a raportului profit/costuri) implicat de orice act economic;
- Pe piaţă se schimbă mărfuri contra mărfuri şi, ca urmare, moneda nu este decât un văl dincolo de care se află procesele reale, economia reală;
- Piaţa este motorul reglării economiei, alcătuind acea “mână invizibilă” care ghidează pasiunile, sentimentele şi alegerile(de soluţii) individuale, spre binele tuturor;
- O latură a concepţiei liberaliste este “liberschimbismul”, ca sistem în care schimburile economice între naţiuni nu sunt şi nu trebuie să fie supuse controlului statului
NEOLIBERALISMUL
Termenul neoliberalism a fost caracterizat la o conferinţă din Paris, în anul 1938, pe tema dezvoltării unui concept pentru o politică economică pe termen lung, care a fost înteleasă ca o cale de mijloc între capitalismul pur şi socialism.
Conform acestui concept, intervenţiile statului în economie sunt justificate şi necesare doar atunci când, de exemplu, distorsiunile pieţei sunt împiedicate prin monopoluri şi carteluri.
Ordoliberalismul
Prin ordoliberalism este exprimată varianta germană a neoliberalismului.
Acesta consideră o tendinţă pieţelor nereglementate aceea de a elimina mecanismul propriu de concurenţă. Ofertanţii se unesc, formează cartele şi se înţeleg asupra preţurilor, aspiră la formarea de monopoluri şi astfel pot să dicteze pe piaţă (stapânirea pieţei). Concurenţa destructivă poate câştiga predominanţă faţă de concurenţa performantă. Problema pe care statul trebuie să o rezolve ar fi, drept urmare, să dezvolte un cadru legal care să constea din legi privind cartelul şi concurenţa, transparenţa pieţei, să sprijine accesul liber la piaţă şi să se îngrijească de stabilitatea nivelului preţului.
Ideea socială şi principiul performanţei, acceptarea ordinelor şi descentralizarea trebuie să se reconcilieze unele cu celelalte. Scopul cel mai important al ordoliberalismului este o de-monopolizare. Funcţionarea deficitară a pieţei este posibilă, în gândirea ordoliberală, acolo unde s-a neglijat fondarea la timp a „Ordo“-ului potrivit - de exemplu în cazul lipsei unei determinări a compensaţiei pentru consumarea bunurilor comune, cum ar fi mediul sau în cazul măsurilor insuficiente împotriva formării cartelului.
Monetarismul
În afara spaţiului german, varianta ordoliberală a neoliberalismului nu a fost niciodată foarte cunoscută, deoarece termenul neoliberalism a fost înţeles în strânsă legătură cu monetarismul şcolii din Chicago, cu reprezentantul foarte cunoscut al acesteia, Milton Friedman.
În concepţia lui Friedman, orice formă de intervenţie în economie este considerată ca o intervenţie în circulaţia monetară, crizele economice nereprezentând altceva decât dereglări ale acesteia. El a încercat să demonstreze că rolul dominant în procesul economic revine banilor, iar stabilitatea monetară ar fi premisa esenţială a stabilităţii economice. Conform aprecierilor sale, statul înregistreayă o tendinţă de diminuare. Şi în cazul apariţiei monopolurilor, monetarismul, spre deosebire de ordoliberalism se bazează pe piaţa liberă şi consideră că pe termen lung mecanismele auto-regulatorii ale pieţei pot conduce la un echilibru al pieţei.
BIBLIOGRAFIE
- Creţoiu, Gheorghe; Cornescu, Viorel; Bucur, Ion; “Economie”, Ed. a-II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pg.3, 5-6, 11, 389-391
- Catedra de Doctrine economice din ASE, “Doctrine economice”, cursuri în format digital
- Pohoaţă, Ion, “Doctrine economice universale”, Editura Fundaţiei “Gh. Zane”, Iaşi, 1993
- http://wikipedia.org