Economie

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au produs bunuri pentru consumul propriu, iar mai târziu au produs bunuri și pentru schimb. Atunci când schimbul de mărfuri a depășit etapa de troc, a apărut piața, unde schimbul de mărfuri a fost măsurat prin etalonul monetar. Piața a determinat apoi formarea prețurilor în funcție de cerere și ofertă; astfel a apărut ceea ce numim astăzi „economia monetară”.

Într-un anumit fel, așa cum ne învață descoperirea monedelor primitive, piața este un mijloc de producție și de schimb, ale cărei origini, se situează foarte departe în istoria omenirii. O perioadă îndelungată din istoria societății, oamenii au participat la un schimb modest de mărfuri, în ansamblul activității lor. Rămâne detereminantă autoritatea familială, tribală sau sătească. Începând  cu secolul al XVII-lea asistăm la începutul cu întreruperi, iar mai apoi, continuu, la apariția pieței ca mod dominant de organizare și regularizare a activității umane.

Astăzi ne aflăm în situația în care nu există nicio activitate care să scape de sub influența pieței. Chiar și în activitatea de gospodărie, munca gospodinelor este înlocuită de roboți mecanici, produși și răspândiți în cantități mari pe suprafața pământului. Piața a devenit modul de viață și de producție caracteristic societății umane civilizate în care trăim.

Piața a născut, de-a lungul istoriei, noțiunea de proprietate. A intrat în viața cotidiană și în limbajul comun al oamenilor că nimic nu poate fi schimbat în afară de ceea ce se posedă și a cărui folosință sau disponibilitate nu riscă să fie revendicată într-o bună zi de alții. Din acest punct de vedere evocarea rolului pieței în economie nu poate fi disociată de studiul instituțiilor legate de regimul juridic al proprietății și deci de ceea ce economiștii numesc economie de piață.

Economia (din greacă οίκος oikos, „casă” și νομος nomos, „conducere”) este o știință socială ce studiază producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri și servicii. Potrivit definiției date de Lionel Robbins în 1932, economia este știința ce studiază modul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o știință socială.

Economia de piață reprezintă acel mod de organizare și desfășurare a vieții economice, bazat pe pârghii economico-financiare, obiectiv determinat de relațiile cerere-ofertă, în care bunurile și serviciile create, în mod precumpănitor, în sectorul privat trec la consumator prin intermediul pieței concurențiale, întregul sistem fiind subordonat obținerii de profit și realizării bunăstării sociale.

Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deține bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.

Caracteristica economiei de piață actuale din țările dezvoltate presupune luarea în considerare și a acelor elemente care, față de prioadele anterioare, reflectă schimbări în mecanismul relațiilor de piață. Economiile de piață moderne sunt economii mixte, deoarece în procesul general de funcționare și dezvoltare a economiei naționale participă și statul, împletindu-se mecanismul de piață cu intervenția statului în procesul general de reglementare macroeconomică, de asigurare a echilibrului economic și creșterii economice. Intervenția statului în economie nu afectează, însă, ambianța de libertate economică, nu desființează piața; rolul hotărâtor în alocarea și utilizarea resurselor, în deciziile  și comportamentul agenților economici, aparține mecanismelor pieței.

Ca și celelalte țări din Europa de Est, România se află în perioada de tranziție la economia de piață, al cărui conținut il constituie înfăptuirea reformei economice - proces de mare complexitate, de profunde schimbări structurale în relațiile de proprietate, în formele de organizare și conducere a activității economice, în sistemul de instrumente economice și financiare. Odată cu desființarea vechilor structuri ale unei ecnomii supercentralizate, se creează, treptat, noi structuri, pârghii și mecanisme proprii economiei de piață, bazată pe autonomie decizională a agenților economici, pe liberatatea economică, pe libera inițiativă.

În ansamblul transformărilor care au loc, rolul esențial îl are restructurarea proprietății, în cadrul căreia, pe baza regelementărilor existente, se realizează privatizarea, luând naștere un important sector privat, în întreaga noastră economie. Ca urmare, pricipala entitate economică, în structura economiei, o va constitui întreprinderea privată, care permite autonomie, stimulează libera inițiativă și creșterea eficienței.

De asemenea, în țara noastră, are loc procesul de retehnologizare, de înlocuire a tehnicilor și tehnologiilor învechite și de introducere a altora noi, perfecționate, care să asigure randament economic superior și competitivitate.

Comportamentul agenților economici, orientarea activității în funcție de propriile lor interese, au la bază raportul dintre cerere și ofertă, la piață, în contextul luptei de concurență.

Totodată, reforma economică presupune creșterea rolului pârghiilor economico-financiare, preț, salariu, profit, dobânda, impozite și taxe, în funcționarea economiei, în stimularea agenților economici pentru asumarea riscului în afaceri, pentru încurajarea investițiilor. În această direcție, s-a trecut la liberalizarea prețurilor de desfacere a produselor și serviciilor către consumatori, concomitent cu practicarea unor prețuri controlate de către stat la produsele de importanță vitală pentru populație, pentru economia națională.

Economia de piață subliniau, Sorica Sava și Eufrosina Ionescu, se definește ca o economie a cărei funcționare se realizează prin mecanismele pieței libere, bazată pe proprietatea privată, fără existența unor acțiuni restrictive ale statului în domeniile de producției, schimbului, reparației, consumului, prețurilor și circulației monetare. Acțiunile restrictive impuse de stat există doar în domeniul unor reguli generale cum sunt: păstrarea ordinei publice, respectarea normelor sanitare, protejarea mediului încojurător. În economia de piață continuă următoarele: fiecare entitate economică- de la individ până la cea mai mare corpotație – este liberă să cheltuiască, să economisească și să contracteze relații economice după propriul interes, tinând seama însă și respectând regulile impuse de societate. La aceasta se mai adaugă și absența completă sau prezența minimă a reglementărilor guvernamentale asupra economiei, ceea ce reprezintă o cerință importantă a economiei de piață.

Potrivit definiției date de dicționarul economic britanic, economia de piață este un sistem economic ce se caractrerizează prin următoarele trăsături: deciziile privind alocarea resurselor și produselor sunt adoptate pe baza prețurilor generate, schimburi voluntare între producători, consumatori, muncitori și proprietari, factorilor de producție; într-o asemnea economie deciziile sunt descentralizate, adică ele sunt adoptate în mod independent de grupuri și indivizi mai degrabă, decât de planificatori centrali; economia de piață, în mod obișniut, implică existența unui sistem al proprietății private asupra mijloacelor de producție, economia de piață poate funcționa și în cazul existenței în economia națională a unei anumite fracțiuni a proprietății sociale, fiind obligatoriu însă ca cea privată să fie preponderentă.

Sistematizând ideile de mai sus se poate concluziona că economia de piață se definește prin existența următoarelor condiții și trăsături principale:

1. Proprietatea privată, care asigură agentului economic dreptul de apropiere, de folosință și de dispoziție asupra mijloacelor de producție, formează suportul material de bază al economiei de piață. Ea reprezintă, totodată, premisa și carateristica esențială a economiei de piață întrucât asigură libertatea, autonimia, interesul și deplina  responsabilitate a agenților economici pentru toate acțiunile economice întreprinse de aceștia. Dreptul individului, împreună cu dreptul de proprietate, ambele fiind asigurate și apărate prin lege, dau garanșia libertății de acțiune și imboldului creativ al agenților economici. Acești factori condiționează în mare măsură ridicarea preformanței întregului sistem economic.

2. Multipolaritatea reprezentată de pluritatea centrelor autonome de activități economice, de gestiune și de decizie. Aceste centre reprezintă agenți economici aflați în relații libere de schimb pe baza unor prețuri formate pe piață prin mecanismul cererii și ofertei. Locul central îl ocupă întreprindrea (firma) ca unitate economică ce asigură legătura dintre piețele de bunuri și servicii, piețele factorilor de producție și piețele bănești. Cu toată multitudinea agenților economici, în economia contemporană există tendința formării grupurilor de forță sau de presiune: monopoluri, oligopoluri naționale și multinaționale, sindicate profesionale etc., care modifică din interior sistemul economic, în primul rând, raportul de forțe între agenții economici, între diferiți poli în cadrul economiei.

3. Profitul constituie obiectivul principal al agenților economici. În principiu, randamentul propriilor  capacități și competența  determină limita privind nivelul profitului. În condițiile liberei concurențe și ale unui mare număr de producători și cumpărători au loc  schimburi echivalente, iar factorii de producție, repezentați de forța de muncă, pământ, capital financiar și capital fizic angajați în unitățile de producție, sunt remunerate prin salarii, rentă, dobândă, profit. Privind fenomenele în dimanică, concurența determină agenții economici să introducă îmbunătățiri și inovări în procesele de producție și de schimb. Cei mai ingenioși și mai tenaci agenți economici reușesc să reducă costurile și prin aceasta, să sporească profitul. Deși sporirea puterii de acțiune a monopolurilor și oligopolurilor distorsionează relațiile de piață, afectând nivelul prețurilor și profitului, totuși, fondul general pe care se desfășoară activitatea agenților economici rămăne concurența, iar maximizarea profitului fiind obiectivul principal. Spre deosebire de salarii, renta și dobânda, ca forme de remunerare a factorilor de producție (forța de muncă, pământ, bani), ce au o anumită constantă în timp,  profitul are un grad mai ridicat de risc fiind expus unor oscilații în funcție de conjunctura pieței.

4. Monetizarea economiei constituie dezvoltarea relațiilor monetare, având ca scop general creșterea performanțelor sistemului economic. Monetizarea se exprimă și are ca principale obiective concrete măsurarea și compensarea tensiunilor provocate, pe de o parte, de raritatea resurselor și  produselor, iar pe de altă parte, de trebuințele consumatorilor, formarea și utilizarea eficientă a capitalurilor, flexibilizarea proceselor economice prin înlăturarea fricțiunilor și adaptarea unităților la nevoile pieței prin efectuarea de servicii bancare și de credit.

5. Descentralizarea este reprezentată de deciziile luate de către agenții economici independenți, coordonarea și echilibrul economic realizându-se în mod spontan prin intermediul relațiilor de piață. Prețurile libere sunt principalii purtători de informații și de stimulare materială ce determină acțiunile și comportamentele egenților economici.

6. Intrevenția indirectă a statului în economie, nu pentru a suplini funcțiile pieței, ci pentru a înlătura unele fricțiuni și insuficiențe în funcționarea mecanismelor economice și a evita unele consecințe negative ale acestei funcționări. Pentru a respecta libertatea de decizie  a agenților economici și a păstra cât mai nealterate concurența și acțiunile pârghiilor, și legilor economice de piață, intervenția statului se face nu direct prin plan și pe cale administrativă, ci în mod indirect prin politica fiscală și monetară, precum și prin politica de protecție socială.

În condițiile economiei de piață, activiatea economică se desfășoară pe baza liberei inițiative a agenților economici, a pluralismului formelor de proprietate, pornindu-se de la cerințele pieței și urmărindu-se obținerea de rezultate economico-financiare cât mai bune.

Agenții economici își intemează activitatea și funcțiilor lor în economia de piață pe baza pluralismului formelor de proprietate și în condițiile în care proprietatea privată, în diversele ei modalități concrete de manifestare, deține locul central.

Într-o largă accepțiune, proprietatea reprezintă raporturile dintre oameni în legătură cu însușirea bunurilor existente în societate sau realizate prin activitatea economică, relații guvernate de norme sociale specifice diferitelor perioade istorice. Ea este baza puterii și controlului în întreprindere și în societate. Acest concept cuprinde, în intreprinderea lor, mai multe laturi.

În primul rând, sub aspect cantitativ, material, obiectul proprietății îl constituie bunurile, în întreaga lor tipologie. Un rol aparte îl au bunurile de producție, deoarece de volumul și productiviatea lor depinde, în bună parte gradul de multiplicare a obiectului proprietății în viitor. În același timp, proprietatea asupra bunurilor de producție are un rol hotărâtor asupra independenței economice a membrilor societății.

În al doilea rând, subiecții proprietății sunt agenții vieții economice care își exercită, prin modalități variate, atributele în legătură cu obiectul proprietății, rezultând, în consecință, pluralismul formelor acesteia și împletirea lor.

În calitate de subiecți ai proprietății apar indivizii ca persoane fizice, familiile, sociogrupurile și organizațiile naționale și internaționale. Indivizii apar ca subiecți în toate formele proprietății; cei care sunt producători își utilizează direct obiectul proprietății; în cazul în care nu sunt și producători, indivizii posesori de bunuri își exprimă calitatea de subiecții ai proprietății în modalități variate, în afara celei de folosire dirctă a obiectului acesteia, rezultatele folosirii productive a bunurilor repartizându-se între posesorii acestora și salariați. Sociogrupurile, ca entități complexe, delimitate după criterii variate (locul în sistemul proprietăți, încadrarea în diviziunea socială a muncii etc.), sunt de o mare diversitate, de la cele mai simple, cum sunt asocierile de persoane, la cooperative și la multitudinea formelor de societăți comerciale în toate domeniile. Organizațiile , ca subiect al proprietății, în cadrul național-statal apar ca uniuni de întreprinderi constituite pe ramuri, sectoare de activiate, zone. Însuși statul, ca agent economic (producător, consumator), poate fi considerat tot o astfel de organizație în calitate de subiect al proprietății. Organizațiile internaționale reflectă participarea unor organizații și întreprinderi din mai multe țări. Trebuie sublinat și faptul că indivizii au posibilități multiple de a se manifesta ca subiecți ai proprietății, în și prin diferite sociogrupuri și organizații. Astfel, una și aceeași personă poate să folosească individual obiectivul proprietății sale, poate participa, potrivit posibilităților și intereselor sale, la una sau mai multe cooperative sau societăți comerciale, poate hotărâ între a fi întreprinzător sau salariat, se poate asocia în diferite afaceri. Acest fapt este un suport fundamental al liberei inițiative și o latură principală a afirmării democratismului în viața economică.

În al treilea rând, partea integrată a conceptului de proprietate o constituie raporturile social economice dintre persoanele fizice și/sau juridice, deci între subiecții proprietății, cu privire la obiectul acesteia. Raporturile respective au, la rândul lor, o structură complexă:

• Raporturile cu privire la aproprierea, ca posesiune, a bunurilor;
• Raporturile cu privire la utilizarea bunurilor;
• Raporturile cu privire la gospodărirea, administrarea și gestionarea bunurilor;
• Raporturile cu privire la dreptul de dispoziție asupra bunurilor;
• Raporturile cu privire la culegerea roadelor utilizării obiectului proprietății.

Toate aceste atribute se exercită în condițiile respectării legilor statului de drept. Exercitarea tuturor acestor atribute constituie monopolul proprietarului, un drept al său esențial, iar înstrăinarea temporară a unora dintre ele poate fi, de asemenea, efectuată doar de către proprietar, apărând raporturi specifice: raporturi de închiriere, de arendă (cedare a dreptului de exploatare a unor bunuri pe un timp determinat, în schimbul unei plăți), de credit, de locație a gestiunii, raporturile manageriale, raporturi de uzufruct.

În al patrulea rând, proprietatea include, odată cu apariția statului, și o dimensiune juridică, concretizată în normele de drept prin care se statutează și se conștientizează atributele raporturilor de proprietate, norme care trebuie continuu perfecționate pentru înlăturarea și prevenirea unor disfuncții și contradicții, astfel încât valențele proprietății să se manifeste cât mai deplin. În acest fel, categoria economică de proprietate a îmbrăcat forma juridică, în sensul că proprietatea a  devenit un drept de însușire, un drept de apropriere, sancționat și întărit cu puterea de constrângere a statului.

Raporturile de proprietate care stimulează puternic libera inițiativă a agenților economici și reprezintă un suport real al dezvoltării și afirmării democrației economice au urmări pozitive asupra randamentului activității economice, asupra creșterii productivității factorilor de producție. De aceea, așa cum arată experiența istorică, atunci cînd proprietatea este socializată prin practic monopoliste sau prin măsuri dictatoriale, se reduce substanțial interesul producătorilor pentru rentabilitate și eficiență, datorită înstrăinării lor față de procesul economic și de rezultatele sale. Constituția României prevede că statul ocrotește proprietatea, iar dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Dreptul de proprietate obligă la respecatrea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

În economia contemporană, odată cu progresul tehnico-științific și tehnologic, cu sporirea considerabilă și diversificarea obiectivului proprietății, s-a îmbogățit structura raportului de proprietate. Proprietatea evoluează, adaptându-se noilor condiții, permițând progresul continuu al economiei de piață. Astfel, evoluția proprietății private în condițiile contemporane este puternic influențată, printre alți factori, de revoluția managerială și de amplificarea intervenției statului în economie. Primul determină trecerea puterii de decizie și a controlului de la proprietari la manageri, fapt reflecatat și pe planul redistribuirii veniturilor. Al doilea își face simțită tot mai mult prezența prin parteneriat pentru întreprinzători. Alături de ceilalți agenți economici, statul participă activ la viața economică. Integrându-se organic în mecanismul economiei de piață, umărind corectarea efectelor social-indezirabile(nedorite, neplăcute) ale pieței și sporirea forței productive a întreprinderii private; intervenția statului devine un factor intern, organic integrat, în mecanismul de funcționare al întreprinderii și pieței.

Cu toată importanța deosebită a proprietății private, sub diferitele ei modalități concrete de existență, ca temelie a economiei de piață, a legăturii de conținut dintre acest tip de economie și proprietate privată, economia de piață contemporană nu înseamnă negarea virtuților altor forme de proprietate, nu exclude, ci presupune în mod obiectiv și alte forme de proprietate, pluralismul lor. Orice concepții reducționiste sunt în contradicție cu realitatea economică și pot avea urmări negative pe planul practicii sociale.

Acest pluralism este, în realitate, o trăsătură a economiei de piață, deoarece legitățile și mecanismul care-i sunt proprii se află în contradicție cu intervenții administrative, arbitrare, de comandă în procesul vieții economice. Libera inițiativă cuprinde și competiția dintre diferite forme de proprietate, modificări permanente, în spațiu și timp, ale raportului dintre ele. Pluralismul formelor de proprietate antrenează pe cel al intereselor economice, ai căror purtători sunt agenții economici. Acești, în lupta de concurență, își vor susține și promova interesele cu mijloace economice și pe principii caracteristice economiei de piață. Pluralismul formelor de proprietate creează premisele stimulării inițiativei, este temelia asigurării democratismului autentic al vieții economice, deoarece oferă posibilități neîngrădite de acțiune și opțiune tuturor agenților economici prin instrumentele și mecanismele pieței. Dacă agentul economic nu este activ, dacă el este îngrădit de structuri și sisteme rigide care-i limitează prerogativele ca subiect al proprietății, el nu-și poate asuma riscuri pentru a se adapta în raport cu condițiile oferite de piață.

Formele principale de proprietate care coexistă în prezent în țările cu economie de piață și care se combină și se interinfluențează în modalități concrete în fiecare țară, în funcție de factori și elementele specifice și în dinamica lor în timp și spațiu, sunt:

• proprietatea privată, în cadrul căreia se disting mai multe modalități de însușire a factorilor de producție și de exerciatre a prerogativelor proprietății de către subiectul acesteia:
• proprietatea individuală, în cazul micii producții meșteșugești, micilor unități comerciale, fermelor mici și mijlocii, unităților familiale prestatoare de servicii etc.;
• proprietate privată în care proprietarul neproducător utilizează salariați;
• proprietate privată asociativă, în cazul societăților comerciale, cooperației.
• proprietate publică;
• proprietate mixtă.

Fiecare dintre acestea are atât virtuțile sale, cât și limitele inerente, rezultatul competiției dintre ele reflectându-se în structura concretă, în timp și spațiu, a sistemului de proprietății, în condițiile economice de piață.

Proprietatea privată ocupă locul central în sistemul de proprietate în țările cu economie de piață.

Constituția Românieie stipulează faptul că proprietatea privată este în condițiile legii intangibilă. Ea este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Avantajele proprietății private sunt deosebit de importante:

• asigură autonomie deplină unităților economice de bază, permițănd descentralizarea deciziilor;

• generează concurența reală între agenții economici, condiționând, în mod hotărâtor, elementele de bază ale mecanismului economiei de piață;

• stimulează libera inițiativă în înființarea și dezvolarea întreprinderilor;
• asigură o cointeresare înaltă și o motivație superioară în munca, promovând spiritul de economisire;

• permite o mai bună adaptare a activității economice la nevoile schimbătoare ale pieței;

• constituie fundamentul libertăților individului și ale democrației economice;

Cu toate acestea, proprietatea privată nu este lipsită de unele limite:

• conține tendințe spre concentrare și centralizare și posibilitatea formării de monopoluri, cu urmări negative asupra funcționării normale a mecanismului economiei de piață;

• determină tendințele de creștere a discrepanței dintre bogați și săraci, de polarizare a societății;

• poate favoriza stări de nesiguranță materială și neliniște în rândurile proprietarilor mici și mijlocii în lupta de concurență și supraviețuire.

Astfel de fenomene și tendințe pot fi însă atenuate sau înlăturate de către intervenția statului prin pârghii economico-financiare.

Proprietatea publică (de stat) este prezentată în toate țările și se caracterizează prin faptul că bunurile, în special factorii de producție, se află în proprietatea  organizațiilor statale, a diferitelor administrații publice.

Proprietatea mixtă(societatea pe acţiuni în care, alături de persoanele şi organizaţiile private, acţionar este şi statul),  care rezultă din combinarea formelor de proprietate arătate mai sus, își manifestă prezența în toate țările cu economie de piață. Capitalul unităților respective se formeză prin participarea, alături de întreprinderi publice și a unor societății comerciale, persoane fizice etc.

Dezvoltarea proprietății private în economia țării noastre, drept componentă a reformei economice în procesul tranziției la economia de piață, este marcată prin:

• restabilirea dreptului de proprietate privată în agricultură, prin restituire;
• vânzarea locuințelor din fondul locativ de stat, construite din fondurile statului;

• înființarea de mici întreprinderi private (micii întreprinzători);
• promovarea investițiilor străine în România și asocierea societățiilor comerciale cu capital de stat cu societățile comerciale cu capital privat;

• vânzare de active;
• privatizarea societăților comerciale cu capital de stat prin vânzări de acțiuni;
• desprinderea din regiile autonome a activităților care pot fi organizate în cadrul societăților comerciale (și deci cuprinse în privatizare).

Astfel, prin apicarea Legii nr. 18/1991, a fondului funciar, până la 30 septembrie 1992 au apărut circa 5000 de noi proprietari, suprafața de teren trecută în posesia lor fiind de 78 000 hectare. În urma apicării acestei legi, 80% din terenul arabil și 65% din cel agricol se află în proprietatea privată. Tot la aceeași dată, existau 362 000 de întreprinderi cu capital privat , din care: 188 000 asociații familiale și persoane independente organizate conform Decretului lege 54/1990; 174 000 societăți comerciale cu capital privat, organizate conform Legii 31/1990. De asemenea, numărul societăților comerciale cu capital străin era de 16 223 cu un aport de capital de peste 503 milioane dolari. Totodată, sunt în curs de înfăptuire prevederile Legii nr. 28/1991 privind privatizarea societăților comerciale cu capital de stat, trecându-se efectiv, de la 1 iunie 1992, la redistribuirea, cu titlu gratuit, sub forma certificatelor de proprietate a 30% din capitalul social al societăților comerciale cu unic acționar statul român, cetățenilor români care până la data de 31 decembrie 1990, împliniseră vârsta de 18 ani; distribuirea acestor certificate s-a încheiat la sfârșitul anului 1992.

În cadrul sistemului relațiilor economice, raporturile de proprietate dețin un loc și o importanță aparte, modul de organizare și desfășurare a întregii vieți economico-sociale având la bază o formă sau alta de stăpânire a bunurilor, deci de proprietate.

Noțiunea foarte complexă, proprietatea poate să fie abordată, nu numai din punct de vedere economic, ci și juridic și filozofic.

Sub aspect juridic, proprietatea are în vedere dreptul de posesiune și folosință, normele juridice reflectând relațiile dintre oameni a anumitor bunuri.

Interpretarea  filozofică a proprietății, dezvăluie faptul că însăși dezvoltarea și manifestarea personalității umane sunt dependente de proprietate.

Pentru înțelegerea sensurilor filosofice ale proprietății de o mare însemnătate sunt reflecțiile lui Aristotel care arată că exercitarea dreptului de libertate presupune existența proprietății, iar faptul că numai proprietarul poate să exercite atributele proprietății înseamnă că însuși democrația este condiționată de existența proprietății private.

Ca realție economică, proprietatea are în vedere totalitatea raporturilor dintre oameni, cu privire la diferitele bunuri care formează bogăția societății, relațiile dintre indivizi și rezultatele muncii lor, în condiții istorice date.

Cu toate că proprietatea este o relație, un raport care apare față de lucruri, ea este, însă, un fenomen social, deoarece existența sa este imposibilă în afara societății.

Pentru înțelegerea conținutului acestei categorii economice de bază, este necesară evidențierea celor două dimensiuni ale sale și anume: obiectul proprietății și subiectului  proprietății, prima dând răspuns la întrebarea: „ce se stăpânește?”, cea de-a doua dând răspuns la întrebarea „cine stăpânește?”.

Astfel, obiectul proprietății îl formează bunurile materiale și imateriale care sunt comercializate, atât în mijloacele de producție, cât și în bunuri de consum, în timp ce subiectul proprietății vizează posesorii proprietății, proprietarii, care pot fi:  persoane fizice, grupuri socio-profesionale, diferite organizații.

Pentru ca un grup social sau organizație să poată avea calitatea de subiect de proprietate, trebuie ca, în prealabil, acestea să dețină calitatea de personană juridică, dimensiune ce le conferă numeroase drepturi: să vândă, să cumpere, să gestioneze patrimoniul, să apară în fața instanțelor judecătorești etc.

În zilele noastre, în condițiile globalizării vieții economice (și nu numai ale acesteia), în mod frecvent, se întâlnesc și subiecți colectivi de proprietate, ca de exemplu: F.M.I( Fondul Monetar Internațional), B.M (- Banca Mondială, B.I.R.D. - International Bank for Reconstruction and Development). B.E.R.D. (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare).

Esența relației de proprietate este pusă în evidență de dimensiunile sale structurale, cunoscute încă din antichitate, de romani, ca fiind atribute ale proprietății și anume: dreptul de posesiune, dreptul de dispoziție ( de a dispune), dreptul de utilizare, dreptul de a culege roadele ( de uzufruct).

Dintre componentele structurale care dau conținut proprietății, elementul fundamental îl reprezintă dreptul de posesiune și acesta deoarece din el decurg toate celelalte atribute.

În decursul istoriei, cu privire la proprietate s-au impus mai multe concepții. Astfel, pentru biserică, dreptul de proprietate este de esență divină, în acest context remarcându-se religia creștină, care are o atitudine critică față de îmbogățiții prin asuprirea altora.

Cea mai răspândită concepție este aceea conform căreia izvorul proprietății este munca, în sensul că obiectele proprietății rezultă din prestarea de către oameni la diverse activtăți, corspunzătoare diviziunii muncii. De altfel, ideea dobândirii de bogăție, prin muncă, se regăsește și în  scrierile fundamentale ale creștinismului, Hristos lăudându-l pe cel care a reușit sa-și sporească talanții prin muncă.

Cu privire la originea marii proprietăți s-au impus următoarele 3 explicații:

• munca și economiile producătorilor;
• recompensele primite de la demnitari și regi pentru diferite fapte de vitejie;
• ruinarea unor mici producători și absorbția lor de către marii latifundiari (mari moșieri).

Cu toate că firesc și moral este să te îmbogățești prin muncă, viața din trecut, cât și realitatea prezentă dovedesc că mari proprietăți sunt dobândite și pe seama altora, dar și prin jefuirea averii naționale.

În acest context este de semnalat caracterul deosebit de periculos al „tezei” „sărac dar cinstit”, o asemenea judecată rudimentară făcând loc resemnării spiritului întreprinzător, a liberei inițiative, blocând, în ultima instanță, afirmarea valorilor autentice.

Cât privește evoluția cronoligică a formelor de proprietate, s-a pus și se mai pune, încă, întrebarea: ce formă de proprietate a apărut, mai întâi, cea individuală sau cea colectivă?

Majoritatea specialiștilor în domeniu, consideră,  că această problemă este falsă, deoarece, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, nevoia de existență, atât a individului, cât și a colectivității din care face parte, a făcut să existe și proprietatea privată și proprietatea colectivă. Astfel, hrana, îmbrăcămintea, chiar dacă ar fi fost în proprietate colectivă, în mod natural, pentru a fi consumate, în scopul asigurării existenței, sunt individualizate, devenind, în acest fel, proprietate personală.

În epoca modernă, predominantă este proprietatea privată capitalistă, printre primii teoreticieni care vorbesc despre această proprietate numărându-se și Benjamin Constant, consilier al împăratului Napoleon. Însuși marele împărat, în cunoscutul său Cod Civil, ce cuprinde 2281 articole, despre care acesta spunea că: „ceea ce nu va pieri niciodată, ceea ce va trăi etern este codul meu civil”, în care face valoroase aprecieri privind proprietatea, așa cum este și aceasta: „proprietarul nu poate fi împiedicat de nimeni și nimic în exercitarea drepturilor sale”.

Cu privire la proprietate, să amintim și aprecierile președntelui Abraham Lincoln care, în 1860 adresându-se Congresului American evidenția atât interpedența dintre proprietate și prosperiate, precum și pericolul pe care-l reprezintă descurajarea inițiativei particulare. În acest cadru, se impune concluzia că, proprietatea nu trebuie înțeleasă ca scop în sine, ci ca baza de realizare a unui nivel înalt de bunăstare și de formare a unor indivizi cinstiți, inventivi, motivanți în desfășurarea unor activități economice eficiente.

Economia de piață reprezintă deci o formă modernă de organizare și funcționare a activității economice, în care oamenii acționează în mod liber, autonom și eficient, în concordanță cu favorabilitățile și regulile universale și dinamice ale pieței, nu după obiceiuri și practici zonale și nici sub autoritatea vreunei comenzi din afară, fapt ce face posibilă valorificarea maximă a resurselor limitate existente pentru satisfacerea nevoilor și dorințelor umane nelimitate.

Economia de piață, prin sistemul de proprietate care îi este caracteristic, prin pluralismul formelor de proprietate și prin locul central pe care-l ocupă proprietatea privată, presupune în mod obiectiv multiplicarea și diversificarea centrelor de decizie, ca agenți economici legați între ei printr-o vastă rețea a actelor de schimb.

Conținutul economiei de piață contemporană este pus în evidență prin caracteristicile ei esențiale. În ansamblul elementelor definitorii ale economiei de piață, o caracteristică de bază a economiei de piață, este reprezentată de proprietatea privată. În niciuna din societățile antice și medievale nu s-a acordat, prin lege, tuturor persoanelor dreptul de a fi proprietari. Intangibiliatea dreptului de proprietate al fiecărei persoane și apărarea acestui drept sunt principii de acțiune a statului democrat în condițiile economiei de piață. Proprietatea individuală este permisa fundamentală a liberei inițiative, a manifestării tuturor celorlalte libertăți economice.

Desigur, caracteristicile economiei de piață au, mai ales funcția de a contura modelul teoretic al acestui sistem economic, care în practică nu a existat niciodată în nicio țară. Importanța cunoașterii acestui model și înțelegerea faptului că el reprezintă doar un model și nimic mai mult este enormă.

Bibliografie:                               

Cărți:

1. „Economia de piață”, Ed. Tehnică;
2. „Dileme ale tranzacției la economia de piață”, Ed. Ager-Economistul;
3. „Teorie economică generală”, Ed. Economică;
4. „Tratat de economie”, Vol. 3, „Piața concurentă. Monopol”, Ed. Expert București;
5. „Fundamente economice”, Vol. 1, Ed. Didactică și pedagogică R.A.-Buc.

Internet:

1. http://dexonline.ro/