Economie

Noţiunea de capital social a fost utilzată ca atare, de Lyda Judson Hanifan în 1916 deşi ideea este mai veche, fiind prefigurată anterior de Tocqueville în lucrarea sa „Despre democraţie în Americă'. Hanifan descrie pentru prima dată capitalul social, într-un articol despre implicarea personală şi coeziunea socială, legate de sprijinul acordat şcolilor din mediul rural, ca reunind o serie de valori precum simpatie reciprocă, interacţiuni sociale, bună credinţă.

Bourdieu face pentru prima dată distincţia, la nivel de individ, între capitalul economic (patrimoniu, venituri), capitalul cultural (abilităţi, aptitudini, eventual atestate prin diplome) şi cel social. El defineşte capitalul social ca fiind „o sumă de resurse, actuale şi potenţiale, care se acumulează la nivel individual sau de grup, prin deţinerea unei reţele sociale durabile sau unor relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate de recunoaştere reciprocă (Bourdieu, 1986, p. 148)". Distincţia dintre cele trei forme de capital poate oferi explicaţii asupra faptului că poziţia socială, de clasă, a unui individ nu depinde neapărat de poziţia lui economică. Individul nu deţine sau moşteneşte doar bunuri materiale ci şi alte bunuri, cel puţin la fel de importante, din care poate să extragă avantaje materiale sau simbolice. Capitalul economic deficitar poate fi compensat în proporţii diferite de celelalte tipuri de capital. Bourdieu a subliniat faptul că dezvoltarea capitalul social este determinată de dezvoltarea unor relaţii durabile şi a reţelelor de relaţii în special a celor între grupurile de prestigiu, cu stocuri considerabile de capital economic şi cultural.

Coleman a impus prin lucrările sale (Social capital in the creation of human capital, 1988 şi Foundations of social theory 1990) conceptul de capital social în sociologia americană făcănd o paralelă cu alte forme de capital: financiar, fizic şi uman. Definiţia dată de Coleman este mai comprehensivă spre deosebire de cea a lui Bourdieu şi abordează capitalul social prin funcţiile sale. Astfel, acesta constă într-o „varietate de entităţi diferite, având în comun două elemente: toate sunt constituite din aspecte ale structurii sociale şi facilitează unele acţiuni ale actorilor - persoane sau actori corporaţi - în cadrul acestei structuri (Coleman 1988, p. s98)".

Coleman remarcă, asemenea lui Bourdieu, posibilitatea convertirii capitalului social - productiv ca orice alte forme de capital- în capital economic sau chiar educaţional. Privit ca resursă, capitalul social nu aparţine actorilor sociali ci structurii de relaţii dintre actori.

El distinge trei forme ale capitalului social:

-obligaţiile, aşteptările şi încrederea în structurile sociale;

-canalele de informaţii pe care le implică relaţiile sociale, şi

-normele şi sancţiunile eficiente care constituie o formă puternică, deşi uneori fragilă de capital social (idem, p.p.s102-s104)."

De asemenea Coleman subliniază importanţa organizaţiilor de voluntari sau non-profit, ca structuri sociale care favorizează capitalul social.

Termenul de capital social, a cărui consacrare este legată publicarea de către Robert Putnam a cărţii Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy din 1993, a devenit în ultimii ani foarte popular, utilizarea lui depăşind graniţele sociologiei.

În această lucrare Putnam face legătura între decalajul de performanţe dintre cele 20 de guverne regionale ale Italiei şi implicarea diferită a asociaţiilor civice orizontale. Publicaţia sa ulterioară Bowling Alone: America's Declining Social Capital din 1995, care a stârnit vii controverse, dar şi publicarea unei serii de articole de popularizare, au influenţat semnificativ difuzarea conceptului. Utilizarea lui în diferite contexte şi domenii precum ştiinţe politice, economice sau istorie, i-a îmbogăţit sensul şi semnificaţia.

În timp ce Bourdieu şi Coleman scot în evidenţă valoarea empirică a relaţiilor sociale în estimarea dezvoltării individului şi acţiunii comunitare, Putnam „a asimilat capitalul social modelului de cultură civică, folosindu-l doar ca pe o etichetă pentru normele şi valorile teoriei democratice empirice ale anilor 1950 (Edwards, Foley, 1998, p.124)". Iniţial el a definit capitalul social ca fiind o sumă de „caracteristici ale organizaţiilor sociale, cum ar fi încrederea, normele şi reţelele, care pot îmbunătăţi eficienţa societăţii prin facilitarea acţiunilor coordonate (Putnam 1993, p.167) ". În urma un studiu mai amplu asupra societăţii civile americane, el şi-a revizuit definiţia sa, reprezentând capitalul social drept "caracteristici ale vieţii sociale precum reţele, norme şi încredere, care permit participanţilor să acţioneze împreună mai eficient în urmărirea obiectivele comune (Putnam, 1995, p.p.664-665). "

Tabelul de mai jos sintetizează diferenţele de abordare a capitalului social de către cei trei autori în funcţie de definiţie, scop şi nivel de conceptualizare.

Tabelul nr. 1. Abordări ale conceptului de capitalului social, sursa Winter, Ian, p.5.

Aşadar, capitalul social înseamnă relaţiile, în termeni calitativi si cantitativi, care se stabilesc între indivizi la nivelul unei comunităţi, gradul de asociere în vederea desfăşurării unor activităţi în beneficiul comun, respectarea normelor colective, încrederea reciprocă şi încrederea în instituţii.

Putnam face distincţia între mai multe forme de capital şi clarifică rolul pe care îl are civismul în generarea de capital social. „Întrucât capitalul fizic se referă la obiectele şi capitalul uman se referă la proprietăţile fizice, capitalul social se referă la legăturile dintre indivizi - reţele sociale, precum şi normele de reciprocitate şi încredere care decurg din acestea. În acest sens, capitalul social este strâns legat de ceea ce unii au numit "virtute civică". Diferenţa este calitatea capitalului social, de a atrage atenţia asupra faptului că virtutea civică este mai puternică atunci când e încorporată într-o reţea de relaţii sociale reciproce. O societate cu multe persoane virtuoase, dar izolată, nu este neapărat bogată în capitalul social (Putnam 2000, p. 19) ."

În accepţiunea lui Putnam, (Bădescu, p.49) cele două atribute importante care disting capitalul social de alte forme de capital sunt:

1. constituie o resursă, care se generează pe masura utilizării, şi
2. constituie un bun public.

Cu cât capitalul social este utilizat mai mult în acţiuni colective, cu atât relaţiile dintre oameni, sau dintre oameni şi organizaţii, se întăresc şi se diversifică, nivelul de încredere mutuală creşte, normele de grup se rafinează şi se impun mai puternic. Toate acestea determină augmentarea capitalului social, fenomen care înseamnă mai mult decât regenerarea lui.

Capitalul social nu este generat în egală măsură de toţi membrii comunităţii, întotdeauna existând indivizi sau grupuri care investesc mai mult decât alţii în relaţii, încredere, etc. Cu toate acestea, capitalul social este utilizat de nu doar de cei care l-au generat, ci de întreaga comunitate. Caracterul de bun public poate explica tentaţia de neimplicare sau de subinvestire în capital social şi apariţia profitorilor („free-riders").

Robert Putnam a avut un rol crucial în dezvoltarea domeniului de studiu al capitalului social, prin următoarele „contribuţii (idem, p.47):

1. a impus definitii şi operaţionalizări larg acceptate ale principalelor concepte;
2. a formulat principalele aserţiuni cu privire şi determinanţii capitalului social;
3. a stabilit o agendă de cercetare pentru viitoarele investigaţii privind capitalul social;
4. a identificat mijloacele de influenţare a nivelului de capital social prin fapte intenţionale."

Capitalul social cunoaşte o exteriorizare a câmpului de analiză (Ritaine, 2001) printr-o glisare a succesivă din cadrul sociologiei (Bourdieu 1980, 1986 ; Coleman 1990), preluat apoi în lucrările comparative de economie politică (Fukuyama 1995) şi apoi în cele de guvernare comparată (Putnam 1993, 2000), devenind un panaceu universal pentru difuncţiile soacietăţilor (Portes, A., 1998).

Studiile despre capitalul social, vizând atât nivelul teoretic, conceptual, cât şi cercetarea aplicată, au cunoscut o dezvoltare importantă în ultimii ani datorită următorilor factori (Bădescu, p.p.42-44):

1. succesul lucrărilor lui Robert Putnam;
2. interdisciplinaritatea şi interesul trezit în mediul academic, politic şi social;
3. preluarea şi includerea conceptului, în analizale economice, în special la sfârşitul anilor 1990;
4. utilizarea diferenţelor de capital social (Woolcock 2000) ca explicaţie la revenirea diferită a economiilor naţionale după crizele de la sfârşitul anilor 1970;
5. apariţia prealabilă a unor surse noi de date şi metode de analiză a acestora (Hoyle 1995) şi
6. ambiguitatea conceptuală care favorizează creativitatea în domeniul cercetării.

Banca Mondială (Dudwick, Kuehnast, Nyhan, Woolcock, 2006) consideră semnificative implicaţiile capitalului social pentru îmbunătăţirea calităţii, eficacităţii şi durabilităţii operaţiunilor de dezvoltare comunitară (Community Driven Development).

Din raţiuni operaţionale, legate de modul în care capitalul social poate fi integrat în diferite etape ale managementului ciclului de proiect (identificarea, pregătirea şi estimarea, implementarea şi supervi-zarea, şi evaluarea), Banca Mondială a defalcat conceptul de capital social în şase categorii, care cuprind câte două forme, stucturale şi cognitive ale acestuia (idem, p.12-25):

1. grupuri şi reţele;
2. încredere şi solidaritate,
3. acţiune colectivă şi cooperare;
4. informare şi comunicare;
5. coeziune şi incluziune socială şi
6. abilitare şi acţiune politică.

Aceste dimensiuni conferite capitalului social conturează imaginea complexă pe care instituţia o are asupra conceptului.

Capitalul social face diferenţa dintre dezvoltarea comunităţii şi DC. El este clădit pe relaţiile de încredere şi reciprocitate dintre membrii comunităţii. Qianhong Fu îşi pune problema dacă „încrederea este o precondiţie sau un produs al capitalului social (Qianhong Fu, p.7) ". În lucrarea sa „Marea ruptură", Francis Fukuyama de fineşte capitalul social ca pe „un set de valori informale, împărtăşite de membrii unui grup şi care le permite să colaboreze între ei. Dacă membrii unui grup ajung să se aştepte ca şi comportamentul celorlalţi să fie sigur şi cinstit, vor ajunge să aibă încredere unul în altul. Încrederea este ca un lubrifiant care face să funcţioneze mai eficient orice grup sau organizaţie (Fukuyama 1999, p.26) ."