Sistemului comercial internațional și Statele Unite ale Americii
Primul sistem comercial internațional este situat în cea de-a doua jumatate a secolului XIX și începutul secolului XX, perioada dominată de Marea Britanie. Ieșită victorioasă din războaiele napoleoniene, deținătoare unică a unor tehnici de fabricație, cu un întins imperiu colonial, Marea Britanie se situa în poziția de putere mondiala, având forța necesară pentru a impulsiona organizarea comerțului internațional.
La inceput mercantilistă (Doctrină economică, apărută la începutul dezvoltării capitalismului, conform căreia avuția statului era identificată cu banii și cu metalele prețioase, iar sursa principală a veniturilor era considerată circulația mărfurilor), mai apoi protecționistă, politica comercială britanică va inregistra o cotitură deosebită în momentul deciziei de reducere unilaterale a tarifelor vamale. Existau cel putin trei motive care au determinat această decizie:
- dorința de a diminua prețul bunurilor importate și a ameliora competitivitatea economiei prin intermediul scăderii prețurilor la produsele de subzistență (care rezistă);
- presiunile din partea aristocrației industriale de a micșora puterea aristocrației funciare (care ar fi avut de suferit în urma importului de produse agricole mai ieftine);
- orientarea impozitelor dinspre exterior (taxe vamale) spre interior (prin aplicarea impozitului pe venit);
Decizia luată poate fi interpretată atât ca o decizie bazată pe considerente economice, dar având și motivații politice, datorate luptei care se ducea între două clase sociale (aristocrații și industriașii ), victoria aparținând celor din urmă. Răspunzând la acțiunea Marii Britanii, Franța admite și ea să reducă taxele vamale și să încheie un acord comercial foarte important cu aceasta, tratatul de la Cobden-Chevalier din 1860. Tratatul constituie pentru Franța momentul trecerii de la mercantilism la protecționism.
Sub impulsul Prusiei, va intra în vigoare în 1834, o uniune vamală („Zollverein”) care va include toate statele germane și care presupunea eliminarea taxelor vamale între participanți și un tarif exterior comun moderat protecționist. În 1868, Spania v-a adopta la rândul ei un tarif vamal liberal numit „Base Quinta”.
Criza pe care o va traversa lumea capitalistă în perioada 1874-1986 va determina adoptarea unor măsuri protecționiste, mai întâi de către Germania și mai apoi de către celelalte țări europene (Italia, Rusia, Spania, Franța), Japonia și S.U.A. Vor rămâne în afara acestei tendințe doar Marea Britanie, Danemarca și Olanda. Deși dezvoltarea sa va fi frânată începând cu mijlocul anilor 1870, aria sistemului comercial internațional s-a extins continuu cuprinzând Europa Apuseană, o parte a Americii latine, Rusia , Japonia și China.
Politica comercială americană poate fi caracterizată printr-o alternanță a perioadelor protecționiste cu cele favorabile liberului schimb. În perioada anterioară primului război mondial, Nordul American ducea o politică protecționistă în timp ce Sudul încerca să intre în cadrul sistemului multilateral de comerț. După câștigarea războiului de către Nord, politica noului stat a continuat să fie protecționistă, fie pentru că, așa cum susțin unii analiști se dorea o slăbire a puterii proprietarilor de plantații din sud (teza conflictului între industriași și proprietarii agricoli) fie pentru că se dorea protejarea industriei naționale, care era în perioada de formare.
Din punct de vedere instituțional, stabilirea politicii comerciale americane cade în sarcina puterii legislative care s-a dovedit de-a lungul timpului promotoarea politicii protecționiste. În 1934, o parte din atribuțiile din acest domeniu sunt predate guvernului și președintelui, marcând un moment de cotitură deoarece Casa Albă va deveni pionierul luptei pentru promovarea liberului schimb.
La inițiativa S.U.A. se va elabora în cadrul Conferinței de la Geneva din octombrie 1947, la care au participat 23 de state, un acord comercial multilateral cunoscut sub denumirea de G.A.T.T.(General Agreement of Tariffs and Trade). Chiar dacă scopul său era să stabilească noile reguli ale comerțului liber, acordul este de inspirație protecționistă. Spre deosebire de acordurile celuilalt sistem comercial internațional care erau bazate pe logica liberului schimb, G.A.T.T. acceptă existența zonelor de liber-schimb, a uniunilor vamale, a politicilor industriale naționale, susține întâietatea politicilor macroeconomice naționale și lasă în afara reglementării unele activități considerate strategice din domeniul agriculturii sau sectorului energetic. În fapt, G.A.T.T. face trecerea de la un regim comercial mercantilist care a existat după prăbușirea primul sistem la unul protecționist.
Pe lângă influența pe care o exercită în cadrul G.A.T.T., S.U.A. își manifestă puterea și prin adoptarea unor decizii de politică comercială care nu sunt în concordanță cu principiile acordului. Clauza națiunii celei mai favorizate se acordă de către America prin negocieri bilaterale și nu prin negocieri multilaterale așa cum prevede articolul I al acordului GATT. O altă formă de încălcare a regulilor internaționale ale comerțului, o reprezintă legea americană a dumpingului. Această lege nu utilizează definiția G.A.T.T. pentru dumping „a vinde mai ieftin pe piețe externe comparativ cu cele interne”, ci o alta: „a vinde la un preț inferior costului de producție total”, permițându-se astfel o mai mare protecție a pieței interne.
Franța - masuri proteționiste in industria automobilelor
Franța a provocat nemulțumirea Germaniei, Marii Britanii și a țărilor nordice, dar și a statelor est-europene, cand a anunțat planul său de criză care viza măsuri protecționiste pentru industria sa de automobile. Sarkozy vrea un plan european de salvare a industriei auto, însă Comisia se opune. Verheugen, comisarul pentru industrii, spunea la un moment dat că, în timp ce asiaticii construiau motoare hibrid, europenii scoteau 4x4 mari consumatoare de combustibil și poluante și că industria auto trebuie să se ajute singură, dacă a întârziat reformele structurale care ar fi trebuit să aibă loc.
Înainte de summit, doi miniștri francezi au încercat să explice mai bine că planul economic nu este protecționist, că cele 6 miliarde de euro acordate constructorilor auto Peugeot-Citroen și Renault nu sunt ajutor de stat, chiar dacă se vorbea despre păstrarea numărului de angajați în uzinele din Franța - ceea ce ar însemna concedierea altora din unități din afara țării, adică din restul Europei - și localizarea în Franța a fabricilor. Așa că francezii au revenit și au zis că este o condiție doar pentru 2009 să nu concedieze muncitori din fabricile din Franța, iar în ceea ce privește unitățile de construcție nu exista o condiție ca ele să fie în Franța ca să beneficieze de ajutorul financiar. Astfel, CE s-a declarat mulțumită, dar și vigilentă pentru că nu existau clauze secrete în aceste acorduri dintre guvernul francez și constructorii auto, care să distorsioneze piața unică și legile concurenței.