„Mecanismul concurenţei reprezintă legăturile numeroase între acţiunile subiective ale agenţilor economici şi cadrul obiectiv al desfăşurării acestor acţiuni.”[1] În pofida faptului că mecanismul concurenţei întruchipează schema de realizare a relaţiilor de piaţă într-o economie concurenţială, puţini specialişti in domeniul concurenţei ajung să-l reprezinte. A. Voronov a reuşit să sintetizeze componentele principale ale mecanismului concurenţei, delimitîndu-le in felul următor (Anexa 1):
- sursele avantajelor concurenţiale;
- obiectivele concurenţei;
- subiecţii concurenţei;
- obiectul concurenţei;
- metodele de luptă;
- particularităţile concurenţei;
- metodele de apreciere a situaţiei concurenţiale;
- modelele concurenţei.
Consider că mecanismul concurenţei prezentat de savantul rus este unul exhaustiv şi în continuare voi efectua o delimitare a elementelor vechi şi a celor noi ale fiecărei componente în parte.
După M. Porter, sursele avantajelor concurenţiale pot fi: costurile de producţie reduse, diferenţierea produselor şi informaţia. Costurile de producţie scăzute reflectă capacitatea firmelor de a produce şi vinde mărfuri comparabile la preţuri mai joase decît a concurenţilor. Diferenţierea este capacitatea de a furniza consumatorului bunuri unicat, de o calitate superioară sau cu, calităţi deosebite[2]. In condiţiile instalării societăţii informaţionale, rolul acestor două avantaje concurenţiale este în scădere, iar principala sursă a avantajelor devine informaţia. Prin deţinerea informaţiei depline privind clientela şi concurenţii, se poate optimiza şi eficientiza strategia concurenţială.
Obiectivele concurenţei sunt aceia pentru ce se duce lupta de concurenţă. Acestea pot fi: cererea consumatorilor, piaţa internă, piaţa mondială; factorii de producţie (munca, capitalul, pămîntul, informaţia); puterea. În ultimul timp, obiectivele concurenţei s-au orientat, mai ales, spre pieţe dar şi spre reimpărţirea factorilor de producţie (concurenţa pentru forţă de muncă ieftină, pentru pămant şi exploatarea resurselor energetice).
Subiecţii concurenţei sunt persoanele şi grupurile care se luptă pentru obiectele concurenţei. Subiecţii primari pot fi consideraţi consumatorii şi întreprinderile, organizaţiile. Ceilalţi derivă din cei primari şi sunt ramurile, sectoarele, regiunile. Subiecţii care capătă din ce in ce mai mare importanţă şi influenţă asupra economiei mondiale, in condiţiile regionalizării şi globalizării, sunt societăţile transnaţionale.
Obiectul concurenţei sunt bunurile, lucrările şi serviciile. Prin producerea acestora, subiecţii concurenţei îşi realizează strategiile în lupta pentru obiective. Bunurile produse, lucrările efectuate şi serviciile prestate reprezintă momentul de legătură dintre subiecţi şi obiective. Conform ultimelor evoluţii in economia mondială, are lor creşterea ponderii serviciilor in structura PIB-ului mondial, respectiv, are loc o re-orientare a agenţilor de la producerea bunurilor, la prestarea serviciilor. în timpul concurenţei pentru obiectele concurenţei, subiecţii întreprind diferite metode de luptă concurenţială. Există o multitudine de metode: prin scăderea preţului, prin ameliorarea calităţii, lărgirea gamei de servicii, marketing, monitorizarea concurenţilor, concurenţa neloială. Primele două metode, de scădere a preţului şi ameliorare a calităţii, sunt metode învechite, in schimbul lor au venit noi tehnici care aplică pe larg informaţia, analiza conjuncturii pieţei, pronosticul ş.a.
Particularităţile concurenţei reprezintă caracteristicile luptei de concurenţă într-o anumită sferă sau zonă, care o deosebeşte de normele concurenţei libere.
Metodele de apreciere a situaţiei concurenţiale reprezintă în sine determinarea factorilor care influenţează concurenţa şi studiul lor. Metodologia aprecierii condiţiilor concurenţiale a fost elaborată de M. Porter şi se bazează pe „rombul naţional” (determinantele avantajelor concurenţiale a ţărilor – Anexa 2).
Modelul concurenţei reprezintă reflectarea schematică simplificată a proceselor luptei concurenţiale. în stare de elaborare sunt modelul de preţ minimal, maximul „preţ-calitate”, maxim calitate.
Cel mai important ecou al cîştigurilor teoriei economice a concurenţei a fost cel al recunoaşterii influenţei pe care concurenţa reală o are asupra eficienţei şi echilibrului pieţei.
Scopul principal al politicii concurenţei este promovarea şi menţinerea unui proces al concurenţei efective, astfel încît să se obţină o mai mare eficienţă a alocării resurselor.
Această viziune implică necesitatea concurenţei ca o condiţie a alocării eficiente a resurselor atrase în mecanismul pieţei. Accentul mai mare pus pe politica concurenţei într-o parte din ce în ce mai mare a lumii, în ultimii ani, rezultă, cel puţin parţial dintr-o modificare politică prin renunţarea la planificarea şi intervenţia guvernului în economie şi orientarea tot mai mult spre încrederea în mecanismul preţurilor libere.
Deşi poate părea a fi aproape un truism că concurenţa este esenţială funcţionării normale a pieţelor, considerarea acestei afirmaţii introduce un număr de factori conflictuali pe care, cei care fac politica, trebiuie să-i balanseze .
Pentru a trata cu atenţie şi în mod global aceşti factori, pentru început facem abstracţie de existenţa externalităţilor, beneficiile şi costurile care afectează indivizii şi unităţile economice sau neeconomice din afara tranzacţiilor comerciale, precum şi de oricare din efectele bunăstării provocate de redistribuirea veniturilor. De asemenea, presupunem că este posibilă folosirea completă a forţei de muncă prin ajustarea ratei reale salariului la evoluţia raportului dintre oferta şi cererea pentru muncă în diferite sectoare de activitate. Chiar dacă lista propunerilor este lungă şi pare a fi uneori absurdă, scopul urmărit în demonstraţie este de fapt o afirmaţie pe care , din punct de vedere al unor economişti, tinde să fie acceptată cu bucurie .
Fiind date asemenea presupuneri, preţul aduce testul obiectiv al valorii băneşti în utilizarea resurselor. În general, o unitate a produsului este oferită numai dacă preţul ei este cel puţin egal cu creşterea costului variabil sau cu costul marginal al producerii acesteia.
Pe termen scurt , firmele pot să vîndă produse la preţuri sub costul marginal din raţiuni multiple: fie pentru a atrage clienţii să cumpere pentru primul moment sau să le cumpere şi alte produse oferite simultan, fie pentru a cîştiga sau a-şi menţine o poziţie concurenţială.
Pe termen lung însă preţul este destul de ridicat în raport cu costul, pentru a-i aduce profit. În acelaşi timp, clienţii vor cumpăra un produs numai dacă preţul este mai mic sau egal cu valoarea atribuită acestuia.
Rezumarea simbolică a acestor chei principale de orientare a comportamentelor pe piaţă este stabilită în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2.
Reacţiile comportamentale ale pieţei şi subiecţilor activi ai acestuia în raport cu preţul în condiţiile concurenţei
Valoarea atribuită ≥ Preţul ≥ Costul marginal produsului dat al produsului
↑ ↑ ↑
Clientul Piaţa Furnizorul |
Această corelaţie afirmată suscită întrebări pentru cei care ar trebui s-o respecte, fiind conştienţi de tendinţa continuă necesară a echilibrului şi eficienţei.
- Cît de mult poate depăşi preţul costul marginal ?
În absenţa concurenţei, cererea pentru un produs nu ar putea fi elastică la preţ dacă aceasta ar fi stabilită fix la nivelul costului marginal. Furnizorul ar putea atunci să ridice preţul pînă cînd elasticitatea cereri faţă de preţ devine evidentă, egală cu nivelul costului producţiei pierdute. Cu alte cuvinte, furnizorii vor fi neprofitabili. Ca urmare , dacă preţul excede semnificativ costului marginal, aceasta însemnă că clienţii care ar fi pregătiţi să plătească costul aprovizionării produsului furnizat, dar refuză oportunitatea datorită existenţei sau apariţiei altei oportunităţi mai bune. Aceasta implică manifestarea reală a concurenţei.
- Ce se întîmplă însă dacă nu există concurenţă între consumatori, deoarece există un cumpărător unic sau un cumpărător dominant?
Un cumpărător dominant se poate folosi de puterea cîştigată pentru a împinge apreciabil preţul sub cel pe care el ar fi fost pregătit să-l plătească pentru un produs, dacă nu ar fi avut acestă putere. În acest caz, bunurile nu pot fi poduse, deoarece nivelul ridicat al costului ar fi mai mare decît preţul, chiar dacă el ar fi mai mic decît valoarea de piaţă a produsului. Aceasta rezultă într-o pierdere absolută pentru producători, în condiţiile monopsonului (cumpărătorul dominant) ca imagine – oglindă a cumpărătorilor afectaţi, în condiţiile monopolului.
- Puterea de a influenţa preţul, de a-l urca, în cazul producătorilor dominanţi şi de a-l coborî, în cazul cumpărătorilor dominanţi, a fost polul de atracţie al preocupărilor economiştilor structurii pieţei.
Efectul net al pierderii absolute a fost descris ca efectul static al puterii pieţei, deoarece el este bazat pe cererea dată şi condiţiile costului, pe termen scurt. În această viziune, el este frecvent prezentat, comportînd o comparaţie cu o situaţie noţională a "concurenţei perfecte ", unde numărul mare de producători, în condiţiile permanentei intrări libere în ramură a altora, obţin suficient profit pentru a supraveţui rivalităţii.
Concluziile trase pornind de la modelul concurenţei perfecte s-au răpîndit suficient, generînd multiple analize în domeniul politicii concurenţei.
Efectul static al puterii de piaţă este ambiguu. El implică totdeauna, neechivoc, că cu orice cerere dată şi în condiţiile costului, concurenţa este bună. Dar, de fapt, acest argument nu a putut fi folosit eficient pentru a justifica corect condamnarea monopolului sau absenţa concurenţei, deoarece presupusele condiţii ale cererii date şi ale costului sunt evident nerealiste .
Pentru a susţine această afirmaţie, să considerăm mai întîi costurile, în funcţie de care se urmăreşte eficienţa internă a unei firme . Existenţa concurenţei urmăreşte eficienţa prin forţarea managerilor de a acorda atenţie constantă reducerii costurilor şi eliminării cheltuielilor inutile.
Efectul de " viaţă liniştită " a monopolului, dat adesea de descrierea curioasă antieficienţei, este mult mai semnificativă decît exploatarea puterii de piaţă, mai ales că aceasta este foarte susceptibil să atragă atenţia cu adversitate. Într-o situaţie de monopol, managerii pot fi satisfăcuţi de a obţine exact atît profit cît să-i poată menţine satisfăcuţi pe proprietari să transfere unele dintre procedeele puterii de piaţă către angajaţi, prin veniturile mai mari plătite acestora pentru muncă mai puţină, făcîndu-le propria vaţă mai confortabilă. Critica ecestui model al monopolului, subliniază sprijinul acordat în ultimii ani privarizării unităţilor publice şi eforturile depuse în statele dezvoltate din Europa.
Alternativa practică a monopolului poate fi un număr mic de firme – oligopolul. Concurenţa prin oligopol tinde către concentrartea acestuia asupra altor instrumente decît preţul: reclama şi alte forme de promovare . Pe termen lung, astfel de cheltuieli de promovare a produselor pot avea efect scăzut, pe diferite părţi de piaţă, însă îi determină pe clienţi să plătească preţuri mai ridicate decît în situaţia în care pe piaţă ar fi un singur vînzător.
- Efectele dinamice ale concurenţei nu se limitează la eficienţa internă a firmelor.
Oricare politică desemnată să prevină dezvoltarea puterii de monopol sau să controleze abuzul acestuia trebuie să ia în calcul nevoia de a produce un stimulent pentru firmele rivale, în sensul de a le încuraja.
Dobîndirea puterii de piaţă de către înţelegerea explicită sau tacită dintre firme poate fi rezumată avînd efect nefavorabil pentru bunăstarea economică în cele mai multe cazuri şi este un principiu uzual reflectat în politicile concurenţei. Dobîndirea puterii de piaţă prin fuziuni este în general judecată prin comparaţia efectelor dăunătoare asupra concurenţei, cu avantajele în eficienţa internă. Dilema principală pentru o politică a concurenţei este cum ar trebui să se procedeze împotriva practicilor orientate pentru eliminarea competitorilor actuali sau potenţiali. Soluţionarea acestei dileme nu este foarte mult ajutată de teoria economică clasică, şi anume prin modelul propus al concurenţei perfecte, în care există multe firme care produc şi vînd un produs omogen şi o perfectă informare a clienţilor; nu există scopul diferenţierii sau al diversităţii persuasive.
În lumea reală, o formă majoră a concurenţei constă în dezvoltarea diferitelor produse şi înţelegerea de către clienţi a valorii acestor diferenţieri sortimentale. În competiţia perfectă nu există bariere la intrare: un nou intrat poate concura în termeni egali cu celelalte firme de pe piaţă, vînzînd la acelaşi preţ.
În lumea reală, concurenţa implică acţiunea de către firmele existente pentru crearea barierelor la intrare şi pentru a crea şi utiliza strategii pentru respingerea unor potenţiali noi intraţi în ramură. Preţul de ruinare, preţurile de discriminare, proliferarea mărcilor, contractele de distribuţie exclusivă dintre vînzători sau distribuitori şi alte procedee tind să fie văzute în principiu ca procedee anticoncurenţiale, deşi, din punct de vedere al firmelor care le utilizează, ele sunt arme concurenţiale.
Datorită complexităţii economiei reale, a dinamismului structurii pieţei, a confuziilor care pot apărea în tratarea legitimităţii economice a comportamentelor şi încadrarea corectă din punct d vedere juridic al acestora s-au stabilit unele reguli generale şi precizări ale abordării acestor procese definitorii ale concurenţei reale.
Concurenţa reprezintă un instrument cheie în prevenirea naşterii puterii de piaţă. O concurenţă echilibrată între anumiţi participanţi pe piaţă le dă acestora posibilitatea de a-şi exercita puterea economică asupra altora. În schimb, acest lucru nu îi obligă pe participanţi să-şi amelioreze în mod constant eficienţa. Ca urmare, întreaga economie se prezintă mai rău decît atunci cînd nu există putere economică. În afară de aceasta, puterea economică duce şi la obţinerea puterii politice prin faptul că pune la dispoziţie resurse disproporţionat de vaste, urmărind activităţi de lobby. În consecinţă, absenţa concurenţei va submina nu numai ordinea economică liberală, ci, în perspectivă, şi sistemul politic.
Din argumentarea rolului concurenţei, am ajuns la concluzia că o societate liberală, care doreşte să realizeze nivelul de venituri cel mai înalt posibil pentru membrii săi, trebuie să pună accent pe măsurile ce conferă un grad de concurenţă suficient pentru asigurarea dezvoltării prospere şi susţinute a unei economii de piaţă.
Prin însăşi natura sa, concurenţa sau competiţia este o forţă extraordinară, de fapt cea mai importantă forţă de pe piaţă a progresului economic şi tehnic. Capacitatea sa de a antrena dezvoltarea, sesizată cu secole în urmă, s-a amplificat în timp, devenind de necontestat şi dovedindu-se sensibil superioară, prin rezultatele obţinute.
Concurenţa se impune în procesul dezvoltării pe două căi: stimulativă şi coercitivă. Satisfacerea intereselor agenţilor economici sau reuşita lor în activitatea economică îi stimulează, iar nereuşita îi constrînge sub ameninţarea eliminării sau a pierderii poziţiilor pe care le-au avut. Concurenţa este resimţită de fiecare agent economic, concomitent sub cele două forme, în anumite momente putînd fi predominantă una sau alta dintre ele.
Acţiunea concurenţei are caracter atotcuprinzător, ceea ce înseamnă că nu există domeniu sau fapt din viaţa agenţilor economici şi nici mijloace la care aceştia ar putea recurge la demersurile lor ce s-ar putea situa în afara concurenţei. Influenţa concurenţei asupra activităţii economice este, aşadar, globală. Aceasta decurge din presiunea care se dezvoltă în mod reciproc între agenţii economici în procesul realizării intereselor lor, în condiţiile în care resursele sunt limitate şi au întrebuinţări alternative, iar ei acţionează pe aceeaşi piaţă. De aici, capacitatea excepţională a concurenţei de a promova progresul şi concluzia că, dacă ea n-ar fi existat, ar fi trebuit creată, inventată.
4 Dobrotă, N. Economie politică. - Bucureşti: Ed. Economica, 1997, 588 p.166