Finanţele publice, ca raporturi sociale, au urmat de-a lungul timpului, evoluţia societăţii şi a economiei. Şcoala financiară la rândul său a urmat evoluţia şcolilor economice, a ştiinţelor economice.
Odată cu apariţia şcolilor de finanţe, se vorbeşte despre finanţele clasice, a căror conţinut este legat de veniturile şi cheltuielile statului.
Referitor la o astfel de interpretare Mourice Ouverger delimita în finanţele publice două componente şi anume: finanţele clasice, legate de perioada liberalismului clasic şi finanţele moderne, legate de perioada neocapitalistă, demarcate prin politicile fiscale intervenţioniste.
Finanţele clasice sunt marcate de două mari categorii de atribuţii îndeplinite în perioada aşa numită liberalistă, perioada de avânt capitalist de la începutul secolului nostru, anume gospodărirea financiară a statului şi economie financiară.
Prima componentă, gospodărirea financiară a statului, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale care vor trebui folosite de stat pentru a acoperi nevoile generale şi colective, cu scopul îndeplinirii sarcinilor pe care şi le asumă.
A doua componentă, economia financiară sau finanţele persoanelor publice (instituţii publice) cuprinde de fapt mijloacele materiale şi fondurile de finanţare a instituţiilor publice, gestionarea acestora şi modul cum acestea preiau şi aplică politicile financiare ale finanţelor publice centrale şi locale.
Locul actual al finanţelor, în viaţa economică, este rezultatul transformării finanţelor numite “clasice” în perioada liberală, în finanţe ale perioadei intervenţioniste (perioada interbelică) şi apoi finanţele statului ca persoană publică suverană şi totodată agent economic (actor ce participă la viaţa economică), în a doua jumătate a secolului nostru.
De-a lungul secolului al XIX-lea şi până la primul război mondiale, viaţa economică a fost dominată de ideea superiorităţii iniţiativei particulare, aşa cum a fost ea dezvoltată de clasicii ştiinţelor economice, A. Smith, F. Quensay sau J. B. Say.
Statul trebuia să lase liber jocul concurenţei şi al mecanismelor de piaţă, statul trebuia să stea în afara vieţii economice, iar acţiunea sa trebuia să fie cât mai neutră. Statul supraveghea derularea raporturilor social economice şi de altă natură, de unde şi denumirea de “stat jandarm”, pe lângă serviciile publice generale asigurate de către stat.
În perioada finanţelor clasice statul gestiona o mică parte a bogăţiilor produse în fiecare an, de regulă sub 15%. Cheltuielile publice erau axate în special pentru apărare, administraţie şi eventual pentru datoria publică.
Economiştii clasici consideră statul drept o persoană publică neproductivă, iar resursele publice, se considera că erau sustrase alocărilor productive pe care le-ar fi realizat agenţii economici particulari, dacă acestea ar fi rămas la dispoziţia lor.
În acest context citatul filosofului H. Taine este elocvent pe această linie, a limitării accesului statului la resursele financiare: “Statul este un prost cap de familie, un prost industriaş, agricultor şi comerciant, un prost distribuitor de subzistenţă, un prost regulator al producţiei, al schimburilor, al consumului, un filantrop fără discernământ, un director incompetent în artă, ştiinţă, învăţământ şi culte. În toate aceste cazuri, acţiunea sa este lentă sau rău îndreptată, de mic efect şi de slab randament, întotdeauna alături de nevoile reale pe care pretind că le satisface”.[1]
Aceste idei erau transpuse în realitate prin politicile financiare generale şi cele bugetare în special care ţineau seama de principii precum: limitarea la maximum a cheltuielilor publice, neutralitatea impozitului, respectarea echilibrului bugetar anual şi apelarea la împrumuturi publice numai în cazul unor circumstanţe extraordinare.
Evoluţia finanţelor clasice a fost marcată de primul război mondial, cu nevoile tot mai mari de resurse financiare necesare înarmării şi ducerii războiului de diferite state participante şi apoi mai târziu de marea criză economică mondială declanşată la sfârşitul deceniului al treilea al secolului nostru.
Intervenţia statului pentru reglarea funcţionării libere a pieţii şi pentru asigurarea resurselor necesare în volum din ce in ce mai mare, s-a transferat în domeniul finanţelor publice printr-o creştere a cheltuielilor cu caracter economic şi social şi printr-o fiscalitate din ce în ce mai împovărătoare.
Mai târziu în perioada postbelică, perioadă marcată de teoriile keynesiene, finanţele publice preiau ideile deficitului planificat, ca mijloc de relansare economică. Aceasta este perioada când statul devine un veritabil agent economic.
În lumea capitalistă rolul statului s-a extins mai ales după cel de-al doilea război mondial, iar în statele devenite socialiste după încheierea războiului, finanţele publice au luat o altă turnură, acestea servind ca instrument de colectivizare a economiei şi societăţii, fără a-şi mai îndeplini rolul lor de instrument de atragere şi redistribuire a resurselor societăţii. Natura finanţelor publice a fost afectată de faptul că relaţiile statului cu contribuabilii se rezumă în această perioadă la raportul persoanei fizice cu statul, în condiţiile în care activitatea economică a devenit monopol absolut de stat.
Lumea capitalistă însă a fost marcată în această perioadă de teoriile keynesine, îmbinate cu politicile monetare.
Dacă o bună perioadă de timp, aproximativ deceniile al şaselea şi al şaptelea, teoriile keynesiene au fost devansate de politicile de glisare a cererii globale în funcţie de nevoia de creştere, după această perioadă, marcată de criza petrolului din anii 1973-1974 aceste teorii revin la baza politicilor financiare şi bugetare în special în ţările capitaliste.
[1] Citat după P. Brescour, Introducere în finanţele publice şi fiscalitate, Bucureşti, 1918, p.12.