Economie

     Acest impozit afectează consumul de mărfuri şi servicii, lucrări indiferent de modul lor de achiziţie şi de plată. Pentru prima dată un asemenea impozit s-a utilizat în SUA în timpul războiului, perioada grea în care statul american avea nevoie de mari resurse financiare şi astfel s-a stabilit ca mărfurile să fie impozitate de fiecare dată când trec de la un deţinător la altul. Această intervenţie s-a dovedit a fi foarte rentabilă şi în scurt timp a fost preluată de europeni în preajma celui de al doilea război mondial când aveau mari nevoi de venituri. Aici el a apărut ca impozit pe cifra de afaceri (volumul vânzărilor cuprinzând toate tranzacţiile atât pentru investiţii cât şi pentru consumul definitiv).

Impozitul pe cifra de afaceri în funcţie de modalitatea de utilizare a lui de-a lungul timpului are două forme şi anume unic şi cumulativ.

Impozitul unic – se poate institui fie în faza producţiei fie a circulaţiei afectând tranzacţia o singură dată.

Impozitul cumulativ – afectează tranzacţiile de fiecare dată când o  marfă trece dintr-o mână în alta. Acest impozit este un impozit de tipul bulgărelui de zăpadă sau în cascadă. Impozitele indirecte prezintă un grad mai mare de inechitate fiscală decât impozitele directe, generat de efectul impozitului la impozit ce defavorizează unele întreprinderi în dauna altora. Acest tip de impozit s-a aplicat de-a lungul timpului la preţul tranzacţiei ceea ce înseamnă că afectează cifra de afaceri brută. Mai târziu în deceniile 6, 7 ale secolului XIX a apărut impunerea cifrei de afaceri netă adică a valorii adăugate.

În România impozitul pe cifra de afaceri a avut următoarea evoluţie. În perioada interbelică regăsim aceste impozite sub forma impozitului pe cifra de afaceri, impozitul pe lux, impozitul pe gaz, pe benzină, etc.

După al doilea război mondial s-a introdus în practica fiscală impozitul pe circulaţia mărfurilor un impozit pe cifra de afaceri brută calculându-se la preţul de vânzare al producătorilor deci se aplică în faza producţiei. Mai târziu s-au introdus şi impozitul pe circulaţia mărfurilor. Cotele variau în funcţie de importanţa mărfurilor, de o structură definită prin lege 0,50 – 22,5%. Acest tip de impozit cumulativ care genera fenomenul impozitului la impozit cu rezultatul preţuri mai mari (valori în circulaţia bănească mai mari fără o acoperire în mărfuri), el dezavantajând întreprinderile mici în favoarea întreprinderilor integrate, coloşilor industriali.

Întreprinderile mici se aprovizionează cu materii şi alte repere la preţuri care cuprind şi impozitul pe circulaţia mărfurilor formându-se astfel costuri mai mari şi implicit preţuri mai mari. Întreprinderile integrate care îşi fabricau singure piesele de schimb, reperele acestea ne mai fiind cumpărate la preţuri cu impozitul pe circulaţia mărfurilor, contribuiau la formarea unor costuri mai mici şi preţuri mai mici. S-a încurajat astfel întreprinderile mari în defavoarea celor mici pe seama acestui impozit.

Înainte de 1990 s-a încercat din 1978 o impunere în paralel cu impozitul pe circulaţia mărfurilor şi a cifrei de afaceri nete (statul având nevoie de mari resurse), numit prelevarea din producţia netă – care era de fapt valoarea adăugată calculată prin metoda analitică şi care presupune însumarea elementelor valorii adăugate manoperă, salarii, alte drepturi, profit,  amortisment, elemente de venit net extrase din costuri şi puse în valoarea adăugată etc. Aşa s-a calculat un vărsământ datorat bugetului de stat considerat indicator de realizare a salariilor. Efectul economic cu benefic pentru economie deoarece se cointeresa în realizarea unei valori adăugate mai mari în preţ, ceea ce presupunea o manoperă de specialitate, un nivel de prelucrare superior, un profit mai mare, etc.

Valoarea adăugată a fost impusă în ţările Europei din deceniile 6, 7 sub forma TVA o invenţie franceză, impozit indirect general asupra cifrei de afaceri netă. TVA este utilizat în cele mai multe ţări din Europa.

Valoarea adăugată se determină prin două metode:

1. metoda analitică – presupune însumarea elementelor valorii adăugate şi impozitarea acestora.
2. metoda globală – presupune impozitarea valorii adăugate determinată ca diferenţă între preţul de vânzare a bunurilor şi cheltuielile aferente sau prin ajustare, prin diferenţa cu intrările de mărfuri. Sunt supuse acestor impozite toate bunurile şi serviciile inclusiv importurile. Plătitorii impozitului sunt persoane fizice juridice care livrează bunuri, execută lucrări. Suportatorii sunt consumatorii finali. Faptul generator al obligaţiilor de plată este transferul proprietăţii. Momentul transferului proprietăţii ca fapt juridic este punctat ca act economic prin operaţiuni de facturare, vânzare – prin factură sau chitanţă fiscală. În cele mai multe ţări acest impozit este aşezat ca având la bază trei categorii de cote:
   1. cote minime – pentru bunuri, unde intră şi 0% pentru export;
   2. cote medii – produsele alimentare de utilizare curentă;

• cote maxime – pentru celelalte categorii de mărfuri, servicii, lucrări.

TVA-ul este reglementat in prezent prin Legea 571/2003-Codul fiscal, Legea 343/2006 si modificarile ulterioare.