Economia Germaniei: După unificarea Germaniei în 1990 această ţară a devenit cea mai mare ca potenţial economic în Europa şi a V-a putere economie din lume.
Germania nu este o ţară bogată in resurse naturale, doar sarea de K şi resursele, relativ mari, de cărbune brun şi de cărbune de piatră sunt considerabile, în rest alte resurse practic lipsesc. Deficitul resurselor a determinat atitudinea economicoasă a nemţilor faţă de resurse şi specializarea ţării în ramurile industriale bazate mai mult pe intelectul uman (intensive în capital uman).
Populaţia Germaniei este de peste 80 mln. locuitori, fiind în acest sens cea mai populată ţară a UE şi cu puterea de decizie cea mai mare în comunitate. Imigranţii constituie 10% din totalul populaţiei.
Modelul de dezvoltare economică: economia socială de piaţă
Rolul statului in economie a fost unul mult mai prezent decat în SUA sau Marea Britanie. Totalitarismul epocii hitleriste a insemnat un dictat total al statului in economie, iar în perioada refacerii economiei Germaniei de după război statul a fost cel care a intervenit în asigurarea unei stabilităţi şi a protecţiei sociale. O politică socială de piaţă activă din partea statului este caracteristica economiei Germaniei la etapa contemporană.
Modelul social al economiei de piaţă reprezintă în sine un compromis între creşterea economică şi repartizarea uniformă a bogăţiei. În centrul sistemului este pusă activitatea întreprinzătoare a statului care asigură o repartiţie a bunurilor sociale intre membrii societăţii. O altă particularitate a dezvoltării macroeconomice a Germaniei constă în dezvoltarea „capitalismului renan” determinat de rolul băncilor in economia ţării. Băncile se implică activ în deciziile de business, având poate cel mai activ rol in lume.
Actualmente sistemul economiei sociale de piaţă este în criză. Aceasta se explică prin nivelul salarial înalt (costul mare al forţei de muncă) şi al garanţiilor sociale înalte, iar pe de altă parte insuficienţa inovaţiei care face diferenţa în competitivitate. 40% din veniturile companiilor este destinat salariilor şi alocărilor în fondul social. Sunt destul de mari alocările pentru şomaj (şomerii nefiind, în aşa mod, motivaţi să-şi caute un loc de muncă). Germania are un nivel destul de ridicat al şomajului 7,1% (2010). Pentru a întreţine sistemul social se fac mari presiuni fiscale asupra companiei şi forţei de muncă. Acest fapt a determinat multiple companii germane să-şi desfăşoare activitatea in exterior (prin transnaţionalizarea capitalului).
În acelaşi timp de sistemul de impozitare dur nu stimulează investiţiile din exterior. În Olanda, spre exemplu, din totalul investiţiilor făcute in economie 35% sunt pe seama celor străine, În Marea Britanie – 25%, Franţa – 12%, iar în Germania doar 7,5%. Lipsa interesului companiilor străine pentru crearea producţiilor intensive în capital au condus la rămânerea în urmă a Germaniei în ceea ce priveşte dezvoltarea tehnologică. Acest fapt s-a răsfrânt asupra competitivităţii exporturilor germane. Ponderea Germaniei pe piaţa mondială a produselor tehnologiilor înalte s-a diminuat de la 20,5% - în 1980, la 16% in 2009. Prioritar în economia Germaniei n-au fost tehnologiile înalte, higt-tech, dar programele sociale.
Statul german pentru a nu provoca protestele populaţiei continuă să subvenţioneze ramurile nerentabile ca: industria carboniferă, siderurgia, industria navelor maritime care nu mai sunt ramuri concurenţiale. Statul cheltuie pentru aceste ramuri pană la 1/3 din bugetul său sau sub forma subsidiilor. Este o politică greşită a statului care poate avea consecinţe nefaste.
Un altă problemă a Germaniei derivă din costurile mari ale integrării celor două Germaniii de Vest şi de Est. Productivitatea muncii în landurile de vest e de 3 ori mai mare decat în cele estice. Pentru consolidarea rolului de leader economic în Euriopa, dar şi în lume Germania trebuie să liberalizeze economia şi să efectueze reforme conservative de tip american.
Particularităţile structurale şi caracteristica economică a Germaniei.
Agricultura participă doar cu 0,9% în formarea PIB-ului, iar ponderea populaţiei ocupate în agricultură este de 2,4%, asigurându-şi necesarul cu produse agricole specifice regiunii agroclimaterice, în proporţie de 90%. Germania nu deţine un loc important pe piaţa agricolă comunitară.
Industria participă cu 27,8% (supraindustializare) din PIB şi 29,7% din populaţia economic activă ocupată în acest sector având o poziţie dominantă în UE şi în lume. Specializarea Germaniei este în primul rând industrială (industria constructoare de maşini, industria mijloacelor de transport, producerea strungurilor, aparatelor de precizie, industria chimică, siderurgia).
Sectorul serviciilor domină economia Germaniei, având o contribuţie de 71,3% în PIB şi 67,8% din populaţia economic activă ocupată (2010). Sfera serviciilor – specializarea în domeniul bancar, servicii financiare, turism etc.
REE – Germania ocupă I loc in lume după valoarea exporturilor; balanţa comercială este net excedentară.
Probleme Germaniei la etapa contemporană:
- costuri mari pentru unificarea celor două Germanii;
- subvenţionarea ramurilor puţin rentabile;
- reducerea competitivităţii;
- şomaj ridicat;
- costul mare al forţei de muncă;
- presiune fiscală mare;
- migrarea capitalului în exterior.
Economia Marii Britanii. Marea Britanie este a 7-a putere economică mondială, aflată în competiţie directă cu Franţa. În 2010 PNB al MB (2 173 mlrd. $) fiind mai mare decât cel francez – 2 145 mlrd $. Marea Britanie este o monarhie constituţională din 1952 regina Marea Britanie actualmente fiind Elizabeta II-a. Marea Britanie conduce cu unitatea Commonwealf compusă din fostele colonii şi dominioane.
Spre deosebire de alte state capitaliste mari MB este bogată în resurse de petrol, gaz natural şi, parţial, cărbune asigurându-şi aproape deplin securitatea energetică. Alte resurse sunt in cantităţi mici recurgând la importul lor.
Marea Britanie are o poziţie geografică foarte avantajoasă, fiind o ţară maritimă de talie mondială. Este patria modului capitalist de producţie, economia MB în prezent fiind una dintre cele mai liberale similare economiei SUA, fiind şi principalul aliat al acesteia. Ponderea sectorului privat întrece 80%, fiind mult mai mare decât în alte state capitaliste (exceptând SUA).
Ca şi Germania şi Franţa, Marea Britanie se dezvoltă în baza principiilor economiei sociale de piaţă, dar aplică modelele neoliberale şi anglo-saxon, prin aceasta apropiindu-se mai mult de cel american decât de cel comunitar a cărei membră este.
Baza modelului neoliberal a fost pus de M. Tetcer, liderul conservator britanic, care a venit la putere in 1979 şi pană în 1990. Reformarea „tetceristă” a constat in următoarele acţiuni:
- anularea controlului direct de către stat a activităţii economice/reducerea controlului statal in economie;
- stimularea concurenţei pe piaţă internă;
- susţinerea mecanismului de piaţă prin politica de privatizare;
- micsărarea cheltuielilor administrative;
- susţinerea selectivă din partea statului a unor sfere, la care mecanismul de piaţă n-a fost suficient pentru dezvoltare;
- politica fiscală realizată prin reducerea poverii fiscale din partea persoanelor fizice şi juridice.
S-au creat în aşa fel condiţii favorabile pentru dezvoltarea businessului. Modelul economic britanic s-a opus întotdeauna modelului social de piaţă promovat în UE, MB fiind aproape întotdeauna în opoziţie faţă de celelalte state comunitare. Cele mai mari divergenţe sunt în privinţa utilizării monedei unice.
Deşi in 1997 la putere vin laburiştii, transformări radicale în economia MB nu s-au produs, dat fiind eficienţa modelului britanic, caracterizat prin minimum intervenţie statală în economie şi maximum iniţiativă privată.
Situaţia macroeconomică a Marii Britanii are în prezent următoarele caracteristici:
- nivel relativ scăzut al şomajului (mai mic decât în Franţa, Italia). Piaţa britanică a muncii se caracterizează printr-un număr mare a locurilor de muncă create în sectorul privat. Impozite mici pe venit care stimulează ocuparea, anularea restricţiilor în mobilitatea forţei de muncă;
- o politică impozitară favorabilă, una dintre cele mai mici in UE;
- climat investiţional favorabil exprimat prin ratele dobânzilor la creditele pe termen mediu şi lung foarte atractive, nivel înalt al competitivităţii pe piaţa internă. Statul a creat condiţii favorabile pentru atragerea capitalului în sfera tehnologiilor înalte (Motorola, Nokia, Epson, Ford, BMV, Samsung etc.) Circa 40% din investiţiile de capital americane se orientează către Marea Britanie.
Marea Britanie nefiind în zona euro are indicatori financiari superiori celorlalte state. Datoria publică constituie 42,8% din PIB, comparativ cu 66-67% în Franţa şi Germania şi 106,4% în comparaţie cu Italia. Punctul vulnerabil al economiei britanice – infrastructura socială slab dezvoltată.
Structura economiei Marii Britanii. Agricultura – 1,4% din populaţia economic activă şi 0,7% în formarea PIB-ului.
Industria şi construcţiile – 21,7% din PIB şi 18,2% din populaţie economic activă ocupată;
Sfera serviciilor – 77,6% - PIB şi 80,4% ocupaţi.
Franţa – sistemul economic francez este foarte asemănător cu cel german. Modelul economic existent este modelul social orientat de piaţă, în centrul căruia se află „statul bunăstării”. În nici o altă ţară capitalistă nu are o influenţă atât de mare statul:
- 24% din populaţia ocupată în sectorul de stat;
- 54% din PIB este repartizat de stat;
- Cele mai mari companii/intreprinderi/STN sunt cu capital statal (Renaut, Thomson, Aerospaciale).
Tradiţiile puternice din economia de piaţă socială a determinat ca sfera socială să ocupe un loc aparte. Salarizarea în sectorul de stat e mult mai mare decât în cel privat. Funcţionarii de stat au privilegii mai mari decât cei din sectorul privat. Franţa, in general, este afectată de aceleiaşi probleme ca şi Germania:
Contradicţiile dintre sectorul privat şi statal;
Dezvoltarea economică este impiedicată de sistemul garanţiilor sociale (circa 20% din PIB – la garanţiile sociale);
Problema finanţelor publice;
Exodul de inteligenţă/rata şomajului înaltă;
Sistemul garanţiilor sociale exagerate;
Sistemul impozitar foarte mare.
Funcţionarii de stat sunt pensionaţi la 50-55 ani, nivelul pensiilor lor întrece nivelul salariilor medii. Indemnizaţiile sociale întrec ca mărime salariile pe economie. Acest fapt a determinat majorarea nivelului şomajului (2008). Bugetul simte o presiune din ce in ce mai mare prin menţinerea unei cote înalte a şomajului, dar şi prin îmbătrânirea excesivă a populaţiei ca rezultat al creşterii longevităţii vieţii şi a unui spor natural foarte mic.
Din cele mai vechi timpuri ideologia economică a ţării era orientată către stimularea sectorului statal şi atitudinea rezervată, dacă nu duşmănoasă vis-a-vis de cel privat. Toţi francezii şi în prezent se orientează către un serviciu public, care se consideră a fi mai prestigios. Şi şcoala superioară franceză este orientată către pregătirea cadrelor, în special, către sectorul de stat. Funcţionarii de stat nu sunt stimulaţi pentru a-şi ridica nivelul calităţii muncii, salariile înalte le sunt garantate. Modelul de management francez nu este suficient de efectiv, stimulând corupţia în rândul funcţionarilor şi este o frână serioasă în dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific (PTŞ).
O problemă foarte serioasă este cea a finanţelor publice. Indicatorii financiari corespund criteriilor de la Maastriht (Olanda) de convergenţă valutară: 3% din PIB deficit bugetar şi 60% datorii publice din PIB. Dar ritmul de creştere economică mic, micşorarea ponderii populaţiei ocupate, precum şi povara sistemului social pot afecta in viitorul apropiat bugetul ţării. Costul mare al forţei de muncă face ca producţia în interior să nu fie rentabilă. Capitalul părăseşte Franţa în căutarea unor condiţii mai bune (impozitare mică, cost mic al forţei de muncă, pieţe de forţă de muncă flexibile, pieţe emergente, legislaţia ecologică moderată etc.) Societatea franceză se opune schimbărilor. În ţară funcţionează Legea despre durata de 35 ore de muncă pe săptămână, care împiedică mult competitivitea francezilor.
Structura şi particularităţile economiei franceze:
- Agricultura - 1,7% din PIB şi 3,8% din populaţia economic activă antrenată;
- Industria - 18,6% şi 24,3% din forţa de muncă;
- sfera serviciilor - 79,7% din PIB şi 71,8% din forţa de muncă antrenată.
Orientarea postindustrială a economiei Franţei se concretizează in dezvoltarea sectorului terţiar şi cuaternar.
Franţa ocupă locul I în Europa după volumul producţiei agricole şi III in lume. Industria franceză are recunoaştere pe piaţa mondială:
Industria aeronautică;
Industria militară;
Industria autoturismelor
Industria atomoelectrică;
Industria farmaceutică şi de parfumerie;
Industria mijloacelor de transport etc.
Franţa ocupă I loc in lume după producerea TJV-urilor, avioanelor (Airbus, Miraje, Falcon), tehnologiilor avansate în prelucrarea metalelor rare (TI, Cr, Ra, Ge).
Economia Italiei. Italia ocupă locul 10 în lume după puterea economică. PNB în 2009 a fost de 1751 $ şi 30 760 $ PIB la PPC per capita. Italia poate fi comparată cu Japonia în ceea ce priveşte gradul de asigurare cu resurse naturale. În schimb Italia dispune de condiţii favorabile pentru dezvoltarea agriculturii şi a turismului. O trăsătură specifică Italiei (dar şi altor state vest occidentale) constă în întărirea rolului statului în economie. Italia are în prezent cel mai mare sector public dintre toate statele dezvoltate. 50% din economie şi 70% din sistemul bancar aparţine sectorului de stat, are un număr foarte mare de întreprinderi cu capital public, PIB-ul în ce a mai mare parte e format pe baza aceluiaşi sector. Ca rezultat Italia are un buget deficitar, un sector public corupt, puţin eficient, un nivel înalt al corupţiei şi al şomajului.
În anii ΄90 economia Italiei a fost supusă terapiei de şoc. S. Berlusconi împreună cu cabinetul de miniştri şi-au propus câteva priorităţi:
- îmbunătăţirea politicii financiare prin micşorarea deficitului bugetar şi datoriilor de stat;
- diminuarea inflaţiei şi a şomajului;
- liberalizarea economică etc.
Cabinetul Berlusconi nu s-a menţinut mult timp la putere din cauza măsurilor drastice antisociale. Politicienii actualmente pledează pentru o politică social-orientată care are priză la public. Italia are mult mai multe trăsături comune cu Europa continentală, decât cu Marea Briatnie sau SUA. În plus, disparităţile teritoriale pe axa Nord-Sud sunt foarte bine exprimate, în 3 regiuni din Nord (Lombadria, Piemont, Veneţia) se formează 40% din PIB-ul Italiei. Lombardiei îi revine 30% din exporturile ţării. O caracteristică importantă a pieţei forţei de muncă italiană o reprezintă reglementarea drastică a ei, fapt ce a contribuit la apariţia „pieţei negre", „pieţei gri" a forţei de muncă cu un statut ilegal sau semilegal.
Spre deosebire de alte ţări vest occidentale Italia are cel mai mare număr de întreprinderi mici şi mijlocii care reprezintă motorul dezvoltării economice. Acest fapt i-a permis Italiei să depăşească mai uşor consecinţele crizei din anii ΄90 şi în prezent, se pare, că printre primele state vor ieşi din criza profundă în care se află economia mondială. În acelaşi timp, Italia se confruntă ca şi celelalte state cu un şir de probleme:
- păstrarea integrităţii ţării;
- infrastructură neadecvată, în special în centrul şi sudul ţării;
- nivel înalt al corupţiei;
- cea mai mare probleme rămâne a fi cea financiară.
Structura producerii PIB-ului şi a ocupării forţei de muncă în economia Italiei este următoarea:
- agricultura – 1,9% PIB şi 4,2% din forţa de muncă ocupată, ceea ce denotă o eficienţă mai scăzută comparativ cu alte ţări din UE. Italia, spre deosebire de alte state vest occidentale are o specializare agricolă fitotehnică: cereale, viţa de vie, fructe şi legume subtropicale etc.
- industria – 25,3% din PIB şi 30,7% din totalul ocupaţilor în economia Italiei:
- industria constructoare de maşini (locul 2 în lume după producerea transportului feroviar, utilaj textil, maşini pentru construcţia drumurilor, maşini auto etc.)
- industria chimică (al 5-lea producător de medicamente din lume);
- electronica şi electrotehnica (40% din produse destinate exporturilor, tehnică de birou, ceasuri etc.);
- industria textilă/uşoară (locul 2 la producerea mobilei în lume);
industria materialelor de construcţie.
- sfera serviciilor - 72,8% din PIB şi 65,1% din totalul populaţiei ocupate. Turismul şi activitatea bancară sunt ramurile de specializare a Italiei. Anual Italia este vizitată de 45 mln turişti. Italia este patria băncilor, se caracterizează printr-o reţea foarte densă de bănci şi cu o eficienţă sporită.