Mult timp cuvântul "comerţ" era folosit într-un sens foarte larg, desemnând practic toată activitatea economică în întregime. Anume acest sens se conţine în aşa termene juridice cunoscute, ca de exemplu "Codul comercial" sau "Dreptul comercial".
Într-un sens mai restrâns prin comerţ se subînţelege cumpărarea mărfurilor şi revinderea lor fără a introduce modificări materiale esenţiale în ele. Dimpotrivă, pentru activitatea de producţie este caracteristică anume modificarea, sau prelucrarea, obiectelor naturale cu scopul de a primi un produs final, util pentru satisfacerea necesităţilor consumatorului.
Iniţial comerţul s-a dezvoltat sub forma sa "externă", ca schimb de mărfuri cu ţări, meleaguri, sau triburi diferite. Aceasta formă "externă" a comerţului era însoţită deseori de o influenţă puternică a statului (vame, cotări, conflicte între state, etc).
Comerţul intern, privit ca o totalitate de activităţi ce asigură şi produc schimb de mărfuri, apare odată cu creşterea populaţiei urbane, cu dezvoltarea diviziunii muncii şi a producerii de mărfuri în cantităţi tot mai mari la întreprinderi specializate, îndepărtate de consumatori.
În consecinţă a devenit mai clar scopul activităţii de comerţ interior, după cum spunea renumitul J.B. Say (1840): "înainte se credea că esenţa comerţului constă în schimbul de mărfuri, adevărata "esenţă constă, în a face produsul accesibil cumpărătorului".
Deci, definiţia "Comerţul interior se prezintă ca totalitatea operaţiunilor, executate în limitele unui stat, care costau în cumpărarea mărfurilor de la producători şi vânzarea lor cu scopul de a pune la dispoziţia consumatorilor bunuri materiale în forma, timpul şi locul, care răspund cerinţelor acestora".
Aceasta nu înseamnă că întreprinderile producătoare se bazează întru totul pe serviciile intermediarilor. Este normal ca firmele industriale, producătorul, să ducă o politică specifică, inclusiv alegerea canalelor de distribuţie.