Specificul de funcţionare a mecanismului economic centralizat de comandă şi control era determinat de monopolul şi dominaţia proprietăţii socialiste de stat şi cooperatiste în toate ramurile economiei naţionale. Monopolul a conferit caracteristica de bază a funcţionarii sistemului economic de ansamblu, care în esenţă a fost conducerea centralizată, unică şi de comandă, prin planul naţional al întregii activităţi economico-sociale. Astfel, caracteristica principală[1] a ţărilor socialiste cu economie centralizată a fost folosirea planului fizic ca instrument al politicii de conducere a economiei. Deşi folosirea planului se întâlneşte şi în alte ţări, cu economie de piaţă, dezvoltate sau în dezvoltare, diferenţa constă în orientarea lui ideologică şi organizarea obligatorie a economiei prin plan.
În ţările cu economie de piaţă planul are, sau mai bine-zis a avut, un caracter indicativ, sugerând mai degrabă ce program ar dori un guvern să realizeze, dar fără să ia forma unor sarcini cantitative sau să aibă putere legală de execuţie. Rolul lui este mai degrabă de a oferi un cadru de lucru, iar guvernul îşi foloseşte influenţa, puterea de convingere şi credibilitatea pentru a influenţa, în mod indirect, direcţiile de dezvoltare dorite, pe care întreprinderile sau producătorii individuali le urmează, în măsura în care corespund intereselor lor. În schimb, planurile din ţările socialiste solicitau intervenţia directă a guvernului, care trebuia să asigure aplicarea prevederilor lor privind obţinerea unor anumite producţii fizice şi valorice pe baza unui mix de lucrări prevăzut în plan.
Principalele efecte ale economiei de comandă şi control conduse pe bază de plan s-au concretizat în [2]:
- limitarea autonomiei manageriale a agenţilor economici la derularea activităţilor comerciale şi tehnico-productive legate de circuitul strict repartizat şi supravegheat centralizat al resurselor în verigile de bază;
- piaţa constituia un element docil şi marginalizat al sistemului economic, limitându-se la derularea actelor de vânzare-cumpărare, în cadrul consumului productiv (întreprinderi) şi neproductiv (populaţie);
- pârghiile economice şi financiare precum preţul, dobânda, creditul, salariile, etc. erau stabilite şi conduse centralizat prin planul unic, fără a reflecta raporturi reale între cerere şi ofertă, nici pe piaţa internă, nici pe cea externă; în respectivele condiţii, concurenţa şi competitivitatea nu-şi aveau locul şi nu jucau rolul de regulator al pieţei;
- resursele economice erau majoritar alocate centralizat, lipsind agenţii economici de autonomia orientării şi deciziei raţionale proprii;
- relaţiile economice internaţionale se derulau în baza planului naţional unic, frustrând agenţii economici de confruntarea directă cu pieţele internaţionale;
- mecanismul economic rezultat din monopolul proprietăţii socialiste nu a stimulat rentabilitatea şi eficienţa, întrucât nu putea realiza o corelare cauzală directă şi naturală între interesul individual şi rezultatele economice, din lipsa motivaţiei muncii.
În vechiul regim, proprietatea socialistă era generalizată şi dominantă; neaparţinând nimănui s-a creat fenomenul depersonalizării acesteia asociat cu minimalizarea până la eliminare a spiritului întreprinzător şi a iniţiativei. Efectele nemijlocite erau în principal concentrarea excesivă a puterii economice şi politice, economia suportând presiunea sistemului centralizat de comandă-control, fiind lipsită de un mecanism de autoreglare şi, ca atare, inflexibilă la schimbări şi incapabilă la asimilarea concurenţială a noilor tehnologii.
Gravele dezechilibre constituie cea mai dificilă moştenire a regimului de comandă, deoarece paralizează funcţionarea normală a sectoarelor de bază ale producţiei prin sacrificarea pe termen lung a criteriilor esenţiale de raţionalitate economico-sţiintifică şi social-ecologică. În ordinea efectelor de antrenare, dezechilibrele şi contradicţiile se refereau, în principal, la[3]:
- dezechilibrele dintre sectoarele producătoare de factori materiali de producţie şi cele producătoare de bunuri de consum şi servicii, dintre sectorul primar şi cel secundar, dintre industrie şi agricultură, dintre ramurile producţiei materiale, sectorul serviciilor şi cel al infrastructurii (dintre sectorul secundar şi cel terţiar);
- contradicţia dintre ritmul accelerat al dezvoltării extensive, cu antrenarea unui consum mărit de factori materiali primari de producţie şi randamentul scăzut al acestor factori în ceea ce priveşte eficienţa, rentabilitatea şi competitivitatea din activităţile generate şi derulate;
- contradicţia dintre necesităţile actuale şi viitoare crescânde de retehnologizare a producţiei şi slaba înzestrare cu factori tehnologici competitivi a subramurilor care absorb şi susţin progresul tehnic;
- dezechilibrele majore dintre investiţiile alocate sectoarelor primar şi secundar faţă de cele alocate sectorului terţiar;
- contradicţii şi dezechilibre în agricultură, generate de alocaţiile disproporţionate pentru investiţii, în raport cu ponderea deţinută în economie, exploatarea neraţională a pământului şi menţinerea la nivel scăzut a dotării tehnice, cu influenţe grave asupra producţiei agricole vegetale şi animale;
- contradicţii şi dezechilibre între sistemul alocării fondurilor de investiţii în economie şi lipsa sau insuficienţa acestora pentru protecţia factorilor de mediu;
- dezechilibrele în evoluţia ocupării forţei de muncă s-au manifestat prin creşterea inegală a populaţiei apte de muncă şi nivelul ridicat al resurselor de muncă neocupată, dezechilibrele sectoriale în ocuparea forţei de muncă, necorelări în structura socio-profesională şi în utilizarea forţei de muncă ocupată;
- contradicţia dintre cerinţele modernizării şi retehnologizării producţiei în economie şi marginalizarea cercetării ştiinţifice.
În aceste condiţii, transformarea politică şi social-economică a fostelor ţări comuniste presupunea crearea unor sisteme politice pluraliste, garantarea drepturilor civile ale persoanelor prin legi fundamentale, toate acestea necesitând o amplă operă legislativă şi instituţională.
În general, esenţa proceselor de transformare grupează trei probleme mari[4]:
- interdependenţa care trebuie să existe între politicile macro-economice şi cele structurale, fapt care derivă din amploarea consecinţelor negative în prima perioadă de tranziţie; corelaţia depinde atât de eforturile de stabilire a unui nivel corespunzător al producţiei şi folosirii forţei de muncă, dar şi de flexibilitatea şi capacitatea de adaptare a ofertei întreprinderilor care cer în mod indispensabil politici structurale agresive pentru ameliorarea mecanismului de cerere - ofertă pe piaţă;
- diferenţierea între aspectele de ordin general şi cele proprii fiecărei ţări în tranziţie. În multe domenii opţiunile specifice depind, în mare măsură, de condiţiile de plecare ale fiecărei ţări;
- costurile tranziţiei - care declanşează o fizionomie conflictuală, multidimensională, specifică unei restructurări, reflectată în plan economic, politic şi social. Efectele proceselor de transformare se manifesta în costuri ale inflaţiei reformei monetare, ale restructurării întreprinderilor, ale blocajului financiar etc. Costurile tranziţiei pot fi evidenţiate atât în plan tehnic-economic cât şi în plan politic, tranziţia fiind asociată cu multiple agonii ale vechilor structuri, dar şi cu aspiraţiile pentru un sistem care să împletească funcţionalitatea economică cu cea socială.
Perspectiva tranziţiei nu poate fi decât una singură: edificarea unei economii moderne de piaţă. O altă alternativă nu există, se pune numai problema duratei perioadei de tranziţie. Această durată depinde de felul în care o serie de factori pot fi folosiţi în mod convergent.
În termeni economici, tranziţia la economia de piaţă are ca principale obiective crearea unor mecanisme pentru alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor şi o distribuţie echitabilă a veniturilor. Atingerea acestor ţeluri se poate înfăptui prin “ajustare structurală”. Acest termen, introdus de către OCDE, se referă la două procese distincte dar simultane, care pot fi definite în modul următor[5]:
- Ajustarea reprezintă un set de politici economice prin care o ţară trăieşte în conformitate cu resursele sale economice şi continuă să o facă şi în circumstanţe economice schimbătoare: acest proces se realizează prin măsurile de liberalizare şi de macrostabilizare economică;
- Reformele structurale sunt reformele care îmbunătăţesc flexibilitatea unei economii şi cresc capacitatea ei de a se adapta la schimbări; în cazul ţărilor în tranziţie este vorba despre reforme precum: reforma proprietăţii, reforma întreprinderii, reforma sistemului financiar-bancar, etc.
În plan practic, se cerea crearea unor instituţii şi mecanisme proprii economiilor capitaliste, care dispăruseră sau funcţionau atrofiat în economiile de comandă. De asemenea, se cerea redefinit rolul statului în economie. Transformarea sistemică presupunea efectuarea a trei categorii de modificări[6]:
- modificări instituţionale şi structurale;
- dereglementarea economiei şi crearea pieţelor concurenţiale (prin măsuri şi politici de liberalizare a preţurilor, a cursului de schimb, a comerţului exterior);
- realizarea macrostabilităţii economice.
Prima şi cea mai importantă modificare era reinstituirea dreptului de proprietate privată, urmau concurenţa (care trebuia stimulată şi protejată) şi instituirea relaţiilor de tip contractual intre agenţi economici, atât sub aspectul drepturilor lor, cât şi al răspunderii acestora.
Edificarea unor pieţe concurenţiale era al doilea obiectiv important, presupunând, pe de o parte, libera negociere şi stabilire a preţurilor mărfurilor sau serviciilor pe diferite pieţe şi, pe de altă parte, crearea şi protejarea concurenţei, condiţie care garantează stabilirea unor preţuri corecte, remuneratorii pentru producători, echitabile pentru cumpărători. Pieţele concurenţiale sunt asociate cu două caracteristici importante: utilizarea eficientă a unor resurse limitate, cu cele mai reduse costuri, şi capacitatea de autoadaptare la schimbările intervenite în raportul dintre cerere şi ofertă.
Totodată, se punea problema reconceperii rolului statului. Astfel, pe de o parte este necesară restrângerea treptată a rolului său de principal agent economic şi a celui de agent unic de coordonare a raporturilor economice. Dar, pe de o altă parte, statul este cel care creează condiţiile propice punerii în funcţiune a mecanismelor pieţei sau chiar le edifică. Cu alte cuvinte, rolul statului este să instituie "regulile de joc" din economie şi să vegheze ca ele să fie respectate. Apoi, el trebuie să asigure oferta de bunuri colective (educaţie, servicii de sănătate, securitate naţională, ordine internă, infrastructură etc.). În fapt, economiile în tranziţie urmau să fie reconstruite prin acţiunea simultană a forţelor pieţei (acţiunea liberă a agenţilor economici) şi prin intervenţia statală.
În plus, tranziţia presupunea schimbări profunde de mentalităţi şi comportamente pentru toate categoriile sociale: politicieni, manageri, lucrători şi consumatori.[7]
Analiza economică a tranziţiei împrumută astăzi căi de reflecţie variate. Cea mai mare parte dintre ele pornesc de la identificarea şi analiza obstacolelor şi blocajelor în realizarea în practică a programelor economice ale tranziţiei. Astfel, se ajunge la descoperirea factorilor care încetinesc sau chiar fac imposibile anumite reforme economice.
O analiză a factorilor ce au condiţionat procesul tranziţiei poate fi axată pe trei dimensiuni ale tranziţiei: stabilizarea economică, privatizarea (ca schimbare instituţională semnificativă) şi costurile sociale ale transformării. Experienţa ultimului deceniu a demonstrat că schimbarea de sistem economic este un proces lent, lung, dificil, costisitor şi, deci, gradual şi mai îndelungat decât o terapie de şoc care vizează stabilizarea rapidă a economiei sau decât un big-bang instituţional instantaneu.[8]
[1] Mişu Negriţoiu, Salt înainte – dezvoltarea şi investiţiile străine directe, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, pag. 43
[2] Muntean Bianca Aimee, Participarea României la fluxurile turistice internaţionale, premisă a integrării în Uniunea Economică Europeană, teză de doctorat
[3] Muntean Bianca Aimee, op.cit.
[4] Mariana Iovitu, "Tranzitia la economia de piaţă. Confruntări de idei contemporane", Ed. Economică, Bucureşti, 2000
[5] Definiţie data în 1993 de către Michel Camdessus, pe atunci Director executiv al FMI.
[6] Ana Bal, Trăsături generale ale procesului de tranziţie la economia de piaţă, Bucureşti, 2001
[7] Liliana Pasecinik, Economia României în procesul ajustării pentru integrarea în UE, teză de doctorat
[8] Ioan Popa, Wladimir Andreff, Silviu Neguţ, Tranziţie şi reformă, Ed. Economică, Bucureşti, pag. 12