În contextul internaţional al războiului rece, la 4 aprilie 1949, la Washington, 12 state au semnat pactul nord – atlantic, punând bazele NATO: SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Danemarca, Islanda). Originea pactului nord-atlantic trebuie căutată în teama occidentalilor în faţa avansării comuniste în Europa (crearea Kominformului, grevele comuniste în Italia şi în Franţa în 1947-1948 şi mai ales „lovitura de stat de la Praga” din februarie 1948 şi blocada Berlinului în iunie). Alianţa Nord-atlantică a fost fondată pe baza unui tratat între statele membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice şi a unor procese parlamentare specifice.
Scopul şi obiectivele tratatului de creare a N.A.T.O. sunt expuse în preambul şi în primele 3 articole. Esenţialmente defensiv, pactul nord-atlantic are obiectul de a asigura în mod colectiv securitatea statelor semnatare. Referirea la Charta O.N.U. este constantă. Textul tratatului NATO evocă marile principii pe care trebuie să se bazeze ordinea internaţională: libertatea popoarelor, „domnia dreptului”, „justiţia internaţională”, „bunăstarea” populaţiei, cooperarea economică între state, refuzul utilizării forţei în reglementarea litigiilor internaţionale. Fiecare stat membru este obligat să îşi asume atât riscurile cât şi responsabilităţile, precum şi avantajele securităţii colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internaţional care ar putea intra în conflict cu clauzele tratatului de la Washington. N.A.T.O. reprezintă alianţa transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei.
În afara problemelor militare, este vorba, într-o primă etapă, de a afirma necesitatea de a promova politici comune, garanţie a păcii între naţiuni, ceea ce va ridica probleme în cazul ţărilor cu regimuri dictatoriale ca Portugalia, chiar Grecia şi Turcia în anumite perioade. Securitatea colectivă a statelor membre este asigurată prin:
- în timp de pace, prin asistenţă mutuală şi cooperare economică (art. 2);
- în timp de război este prevăzută o acţiune concertată a statelor membre ale Alianţei. Dispoziţia fundamentală este cea înscrisă în articolul 5, prin care un atac împotriva uneia dintre părţi va fi considerat ca dirijat împotriva tuturor statelor membre NATO şi va antrena pentru fiecare din acestea, „o astfel de acţiune pe care o va considera necesară, inclusiv folosirea forţei armate”.
Fiecare stat membru îşi păstrează suveranitatea, aderând la tratat, ca şi o suficientă marjă de libertate cu privire la participarea sa la un eventual conflict. Alte articole ale tratatului NATO se referă la următoarele probleme:
- aria geografică avută în vedere (art. 6): se extinde la teritoriile naţionale ale statelor membre, excluzând posesiunile de peste mări şi coloniile (cu excepţia Algeriei şi a insulelor Atlanticului de Nord);
- tratatul poate fi revizuit la capătul a 10 ani la cererea uneia dintre părţi şi pe calea consultărilor (art. 12). El poate fi denunţat după 20 de ani (art. 13) însă durata sa este nelimitată, cum au precizat aliaţii în acordurile din 1954.
Turcia şi Grecia sunt integrate în N.A.T.O. în 1952 iar R.F.G. în 1955.
Ceea ce distinge în mod fundamental Pactul nord-atlantic de alianţele de tip tradiţional care l-au precedat sunt organele permanente care au fost înfiinţate pentru a-i asigura înfăptuirea şi care constituie Organizaţia tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În epoca războiului fulger şi a armelor nucleare, cu putere de distrugere în masă, o acţiune concertată nu putea fi lăsată pradă improvizaţiilor. În 1952, NATO şi-a înfiinţat structurile esenţiale, atât civile cât şi militare. S-a creat un stat major militar internaţional ce supervizează 4 zone având comandamente distincte: în Europa, în Atlantic, în Marea Mânecii şi un grup strategic regional Canada – SUA. A fost elaborată o structură administrativă centralizată şi s-au instalat 3 baze majore de comandă în Europa, Atlantic şi Canalul Mânecii (desfiinţată în 1994). Admiterea Republicii Federale Germania, în anul 1955, în N.A.T.O. a avut ca reacţie din partea Uniunii Sovietice crearea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În 1966, Franţa sub conducerea preşedintelui Charles de Gaulle, s-a retras de la participarea militară în cadrul N.A.T.O. Cu forţele N.A.T.O. de la sol erau inferioare celor din Tratatul de la Varşovia, echilibrul de forţe era menţinut prin superioritatea armelor americane, inclusiv rachete nucleare cu rază medie de acţiune.
Organiţia Nord-atlantică este compusă din următoarele organisme:
- Organizaţii şi structuri civile;
- Organizaţii şi structuri militare;
- Structuri şi comandă militară;
- Alte organizaţii şi structuri
Din cadrul structurilor civile N.A.T.O. fac parte: Cartierul general; Biroul Executiv General; Biroul Secretarului General; Biroul Secretarial Executiv; Biroul Informaţional şi de presă (compus din: Compartimentul Academic al Afacerilor Externe, Librărie, Compartimentul Audio-Vizual, Serviciul de date integrate, Serviciul de informare şi documentare, Biroul informaţional de la Moscova, Compartimentul de contacte cu statele partenere).
Membrii internaţionali ai organizaţiei sunt grupaţi astfel: Biroul N.A.T.O. pentru securitate; Biroul de afaceri politice; Biroul de planificare a apărării şi organizare operaţională, care are în subordinea sa compartimentul care se ocupă cu documentarea pentru parteneriatul pentru pace); Compartimentul de suport al apărării care la rândul său este împărţit (Grupul de direcţii naţionale pentru codificare N.A.T.O., Grupul naţional direcţional de asigurare a calităţii parteneriale, Grupul forţelor armate şi echipamente aeriene, Grupul forţelor armate şi echipamente terestre, Grupul forţelor armate şi echipamente navale, Compartimentul pentru muniţii şi echipamente de manevră, Grupul pentru asigurarea siguranţei şi modernizării de explozibili şi muniţie); Cartierul General de consultanţă, comandă şi control al membrilor N.A.T.O.; Compartimnentul pentru securitatea investiţiilor, logistică şi planificare a urgenţelor; Compartimentul ştiinţific; Biroul Managerial; Biroul de control financiar; Biroul directorial al resurselor; Biroul directorial al comitetelor bugetelor; Biroul de audit internaţional; Biroul organizaţiilor de logistică şi producţie.
Sediul central N.A.T.O se află la Bruxelles (Belgia), fiind Cartierul general politic al Consiliului Nord Atlantic, unde lucrează aproximativ 3150 de angajaţi, dintre care 1400 sunt membri ai delegaţiilor naţionale reprezenative pentru N.A.T.O. Sunt angajaţi de asemenea aproximativ 1300 de membri civili ai grupului internaţional N.A.T.O. şi peste 350 de membri ai grupului internaţional militar. Oficialii diplomnatici ai ţărilor partenere lucrează tot la Bruxelles. Fiecare ţară membră N.A.T.O. este reprezentată printr-un ambasador sau un reprezentant permanent, susţinut de o delegaţie naţională compusă din oficiali, în diferite comitete N.A.T.O.
Consiliul Nord Atlantic (N.A.C.) are putere de decizie şi autoritate politică efectivă, fiind alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai ţărilor membre. El se întruneşte o dată pe săptămână şi are în vedere următoarele activităţi: întâlniri de rang înalt cu minişltri de externe, cu miniştri ai Apărării şi cu prim – miniştri, statutul autorităţii şi al puterii de decizie rămânând acelaşi indiferent de nivelul întâlnirilor. Consiliul poate emite declaraţii sau comunicate către guvernele ţărilor nemembre, în care explică politica şi deciziile Alianţei Nord-Atlantice. Consiliul este cel mai important for decizional al Alianţei Nord-Atlantice, toţi membri având dreptul de a-şi exprima liber punctul de vedere la masa discuţiilor. Deciziile sunt expresia voinţei colective a guvernelor statelor membre ale Alianţei, luate în consens. Cel puţin de două ori pe an, Consiliul are întâlniri la nivel înalt (ministerial) când fiecare ţară este reprezentată de ministrul afacerilor externe. Există şi sesiuni de întâniri cu miniştri ai apărării sau forţelor armate. Întânirile Consiliului sunt patronate de secretarul general N.A.T.O sau, în lipsa acestuia, de ambasadorul sau reprezentantul permanent cu activitatea cea mai lungă, el fiind invitat la întâlnirile ceremoniale ale Consiliului sau la cele care au rolul de a alege secretarul general, pentru a le prezida. Poziţiile importante din Alianţă sunt ocupate de unul din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre, în ordinea alfabetului englez, prin rotaţia anuală. La întâlnirile Consiliului, participanţii sunt aşezaţi la masa rotundă în ordine alfabetică, pe naţiuni, urmând ordinea alfabetului englez. Aceleaşi reguli se aplică şi la întrunirile comitetelor N.A.T.O. Temele discutate şi deciziile luate la întâlnirile Consiliului acoperă toate aspectele activităţilor organizaţiei şi se bazează de obicei pe rapoarte pregătite, la cererea Consiliului, de comitetele subordonate. La discuţii, reprezentanţii permanenţi expun punctul de vedere al guvernului pe care îl reprezintă, explicând astfel colegilor lor de la masa rotundă liniile politice adoptate. După încheierea lucrărilor, aceştia alcătuiesc un raport, adresat autorităţilor naţionale, în care fac o informare asupra cursului pe care l-a luat problema (problemele) discutate şi poziţiile divergente (după caz), păstrând astfel o legătură reală cu naţiunea pe care o reprezintă. Când decizia a fost luată, acţiunea se bazează pe unanimitate şi acord comun.
După dizolvarea Tratatului de la Varşovia în 1991, N.A.T.O. şi-a retras armele nucleare şi a căutat să-şi redefinească misiunea în perioada următoare războiului rece. S-a implicat în conflictele din Balcani, în 1990. Pe 12 septembrie 2001, N.A.T.O. a invocat pentru prima dată articolul 5 ca răspuns la atcurile din 11 septembrie împotriva turnurilor gemene din New York. Noi ţări au intrat în N.A.T.O. în 1991, 2004, inclusiv România şi în 2009. De altfel, România a semnat în 1994 cu N.A.T.O. Parteneriatul pentru pace. România a fost invitată să adere la Alianţa Nord – Atlantică la summit-ul N.A.T.O. de la Praga din 2002. La acel moment, S.U.A. şi aliaţii săi au lansat invitaţii de aderare pentru 7 state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la N.A.T.O. prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al S.U.A., stat depozitar şi conducător al Alianţei Nord-Atlantice. Pe baza unei propuneri legislative, începând cu anul 2005, „Ziua N.A.T.O. în România” se celebrează în prima duminică a lunii aprilie.
Astfel, numărul statelor membre cu drepturi depline a ajuns la 28. În 2009, Franţa şi-a anunţat intenţia de a reveni la comandamnetul integrat N.A.T.O.