În dicţionare sau publicaţii de specialitate, conceptul de faliment se explică într-o accepţiune mai largă sau mai restrânsă. Astfel, Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte falimentul ca fiind situaţia de insolvabilitate în care se află un agent economic, declarată de o instanţă de judecată, iar prin „a da faliment” se înţelege incapacitatea de a mai face plăţi. În Dicţionarul de macroeconomie, noţiunea de faliment apare ca o stare de insolvabilitate sau imposibilitatea unui agent economic debitor de a-şi mai onora obligaţiile faţă de creditor, stare declarată de instanţa judecătorească. Potrivit Dicţionarului enciclopedic, falimentul reprezintă situaţia debitorului a cărui încetare de plăţi a fost stabilită de tribunal şi a cărui bună credinţă nu mai este recunoscută. Acelaşi dicţionar face trimitere la limba latină unde „fallo, fallere” înseamnă a trăda, a înşela, a falsifica, a se feri, a evita etc.
În ultimele decenii, un număr tot mai mare de specialişti şi-au îndreptat atenţia asupra conceptului de faliment, publicaţiile de specialitate dând numeroase definiţii ale falimentului. Literatura în domeniu este extrem de variată în opinii şi abordări, totuşi se poate spune că există premizele ajungerii la un consens privind scopul falimentului şi cele mai importante caracteristici ale unei proceduri de faliment eficiente.
În ceea ce priveşte legislaţia privind falimentul a cunoscut în multe ţări o evoluţie în paralel cu transformarea structurală a economiei şi cu dezvoltarea istorică a societăţii în general. Prevederile legislaţiilor naţionale privind falimentul trebuie adaptate specificităţilor fiecărei ţări. Joseph Stiglitz susţine că nu există nici o legislaţie naţională privind falimentul care să fie în mod evident cea mai bună pentru toate părţile interesate din societate.
Dacă regimul privind falimentul nu este unic, în schimb scopurile falimentului sunt relativ universale. Astfel, Banca Mondială, în cadrul iniţiativelor sale de a dezvolta cooperarea internaţională în domeniul insolvabilităţii, şi de a stabili o serie de principii şi recomandări generale, sugerează trei scopuri fundamentale pe care le are falimentul:
- maximizarea valorii totale distribuite creditorilor, acţionarilor, angajaţilor şi celorlalte părţi interesate. Firma în cauză poate fi reorganizată, vândută sau lichidată – oricare dintre opţiuni poate fi aleasă dacă generează maxim de eficienţă;
- reabilitarea afacerilor viabile şi lichidarea celor neviabile. Legislaţia privind falimentul nu trebuie să fie nici prea dură cu firmele care pot avea un viitor, nici prea îngăduitoare cu firmele care au doar trecut;
- prioritizarea cât mai simplă, mai predictibilă, a creanţelor. Creditorii cu credite garantate ar trebui plătiţi primii, în acest mod consolidându-se instituţia creditului şi reducându-se semnificativ costurile de creditare.
Plecând de la premiza că un regim funcţional al falimentului este esenţial pentru eficienţa unei economii de piaţă, J. Stiglitz rezumă 3 principii ale falimentului:
- rolul central al falimentului în economiile capitaliste moderne este acela de a încuraja reorganizarea firmelor;
- în multe ţări nu mai poate fi pus semnul egalităţii între faliment şi lichidare, simplul transfer de proprietate de la debitor la creditor;
- falimentul nu îi afectează doar pe debitori şi creditori, ci şi pe alte părţi interesate angajaţii firmei debitoare, consumatorii, mai ales în cazul monopolurilor sau utilităţilor publice.
Producerea riscurilor bancare, ca rezultat al unui management bancar defectuos, determină reducerea profitului bancar şi, în ultimă instanţă, ieşirea din afaceri a băncii prin faliment. Falimentul bancar constituie, prin urmare, o expresie a lipsei de abilitate a managementului unei instituţii bancare, fiind principala afirmare a riscului asigurat şi a cărui eventualitate este avută în vedere la constituirea şi dimensionarea fondului de asigurare.
Falimentul bancar presupune închiderea băncii insolvabile de către organele de supraveghere bancară abilitate. Noţiunea de faliment bancar trebuie abordată în strânsă corelaţie cu conceptele de insolvabilitate, incapacitate de plată, risc de insolvabilitate. Insolvabilitatea reprezintă acea stare a instituţiei bancare aflate în una dintre următoarele situaţii: incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti; scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituţiei de credit; retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit, ca urmare a imposibilităţii de redresare financiară a unei instituţii de credit aflate în administrare specială.
Astfel, o bancă este insolvabilă atunci când valoarea obligaţiilor sale este mai mare decât valoarea realizabilă a activelor sale şi situaţia netă este negativă. O bancă este ilichidă când nu este în măsură să facă faţă obligaţiilor sale scadente. Instituţiile bancare pot înregistra pierderi mult mai mari decât capitalul lor (insolvabilitate tehnică), putând rămâne lichide atâta timp cât fluxurile lor nete de trezorerie sunt pozitive. De fapt, falimentul bancar reprezintă consecinţa materializării riscului de insolvabilitate care exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă, instituţia bancară ajungând în incapacitate de plată. Riscul de insolvabilitatea al este determinat de slaba calitate a portofoliului de investiţii, de manifestarea unuia sau mai multor riscuri financiare pe care banca nu le-a prevenit şi constituie riscul ca aceasta să nu dispună de suficient capital pentru a-şi continua activitatea.