TITLUL I IZVOARE JURIDICE

 

1. Precizări prealabile. Ansamblul materiei invenţiei este reglementat atât prin izvoare interne, cât şi prin izvoare internaţionale.

În ceea ce priveşte izvoarele internaţionale, reamintim că, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."

2. Izvoare interne. În prezent[1], următoarele acte normative interne sunt aplicabile în materia invenţiei:

            1) Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie (republicată în Monitorul Oficial[2] nr. 752 din 15 octombrie 2002, ca urmare a modificării prin Legea nr. 203 din 19 aprilie 2002, publicată[3] în Monitorul Oficial nr. 340 din 22 mai 2002);

            2) Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale (Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991) (modificată prin: Legea concurenţei nr. 21 din 10 aprilie 1996 – Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996; Legea nr. 298 din 7 iunie 2001 - Monitorul Oficial nr. 313 din 12 iunie 2001);

            3) Articolele 61-63 şi art. 150 pct. (4) din Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (Monitorul Oficial nr. 245 din 1 octombrie 1992);

            4) Articolul 5 din Legea nr. 146 din 26 iulie 1997 privind taxele judiciare de timbru (Monitorul Oficial nr. 173 din 29 iulie 1999)[4];

            5) Legea nr. 93 din 13 mai 1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie (Monitorul Oficial nr. 186 din 20 mai 1998);

            6) Legea nr. 202 din 13 noiembrie 2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire (Monitorul Oficial nr. 588 din 21 noiembrie 2000), modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 59/2002 (Monitorul Oficial nr. 643 din 30 august 2002) (ordonanţă modificată prin Legea nr. 664 din 16 decembrie 2002, de aprobare a ordonanţei – Monitorul Oficial nr. 930 din 19 decembrie 2002);

            7) Ordonanţa Guvernului nr. 41 din 30 ianuarie 1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora (Monitorul Oficial nr. 43 din 30 ianuarie 1998)[5], astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 383 din 13 iunie 2002, de aprobare a ordonanţei (Monitorul Oficial nr. 471 din 2 iulie 2002)[6];

            8) Articolul I pct. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 30 din 29 ianuarie 1999 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (Monitorul Oficial nr. 43 din 29 ianuarie 1999) (aprobată prin Legea nr. 169 din 9 aprilie 2001 - Monitorul Oficial nr. 184 din 11 aprilie 2001);

            9) Ordonanţa Guvernului nr. 66 din 17 august 2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială (Monitorul Oficial nr. 395 din 23 august 2000), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 437 din 27 iunie 2002, de aprobare a ordonanţei (Monitorul Oficial nr. 502 din 11 iulie 2002);

            10) Codul penal: art. 299 (“contrafacerea obiectului unei invenţii”), art. 300 (“punerea în circulaţie a produselor contrafăcute”) şi art. 301 (“concurenţa neloială”);

            11) Hotărârea Guvernului nr. 499 din 18 aprilie 2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 (Monitorul Oficial nr. 348 din 22 mai 2003)[7];

            12) Hotărârea Guvernului nr. 573 din 7 septembrie 1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci[8] (Monitorul Oficial nr. 345 din 11 septembrie 1998);

            13) Hotărârea Guvernului nr. 301 din 8 martie 2001 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 202 din 13 noiembrie 2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire (Monitorul Oficial nr. 142 din 22 martie 2001);

            14) Hotărârea Guvernului nr. 1585 din 18 decembrie 2002 pentru aprobarea Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului obţinut de titularul unui brevet, prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată (Monitorul Oficial nr. 32 din 22 ianuarie 2003);

            15) Hotărârea Guvernului nr. 1424 din 4 decembrie 2003 pentru aprobarea Strategiei naţionale în domeniul proprietăţii intelectuale (Monitorul Oficial nr. 905 din 18 decembrie 2003);

            16) Normele O.S.I.M. nr. 211 din 7 septembrie 1998 de aplicare a Legii nr. 93/1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie (Monitorul Oficial nr. 358 din 22 septembrie 1998) ;

            17) Normele O.S.I.M. nr. 242 din 15 ianuarie 1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti (Monitorul Oficial nr. 67 din 18 februarie 1999) (modificate şi completate prin Normele O.S.I.M. nr. 318/2000, publicate în Monitorul Oficial nr. 115 din 16 martie 2000);

            18) Instrucţiunile O.S.I.M. nr. 108 din 17 octombrie 2002 de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială (Monitorul Oficial nr. 826 din 15 noiembrie 2002).

19) Capitolul IV din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice, aprobat prin Ordinul nr. 103 din 24 mai 2002 al preşedintelui Consiliului Concurenţei (Monitorul Oficial nr. 591 bis din 9 august 2002).

            20) Decretul nr. 93/1976 pentru aprobarea normelor privind calcularea recompenselor băneşti cuvenite autorilor invenţiilor aplicate în economia naţională (Buletinul Oficial nr. 38 din 27 aprilie 1976), care a fost abrogat explicit prin art. 70 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, precum şi art. 20 din Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile, inovaţiile, ca şi art. 33 - 48 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2250/1967 pentru aplicarea Decretului nr. 884/1967 (ambele publicate în Buletinul Oficial nr. 85 din 30 septembrie 1967), acte normative care au fost abrogate prin art. 83 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, au - totuşi - calitatea de izvor tranzitoriu. Aplicarea tranzitorie a acestor acte normative se face în vederea producerii efectelor prevăzute de art. 70 alin. 2 din Legea nr. 64/1991, republicată, conform cu care: "Drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia de inventator şi unitatea care a aplicat invenţia. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet”. Iar această lege este Decretul nr. 93/1976 sau, după caz, Decretul nr. 884/1967 (acesta din urmă împreună şi cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2250/1967).[9]

3. Izvoare internaţionale. În prezent[10], următoarele acte internaţionale sunt aplicabile în materia invenţiei:

1) Convenţia de la Paris pentru apărarea proprietăţii industriale din 1883 (revizuită de mai multe ori, ultima dată la Stockholm în 1967), ratificată de România pentru prima dată în 1920 şi ultima dată prin Decretul nr. 1177 din 28 decembrie 1968 (Monitorul Oficial nr. 1 din 6 ianuarie 1969);

2) Convenţia de la Stockholm pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale din 14 iulie 1967 (ratificată prin Decretul nr. 1175 din 28 decembrie 1968, Monitorul Oficial nr. 1 din 6 ianuarie 1969) ;

3) Tratatul de cooperare în materie de brevete de invenţie de la Washington din 19 iunie 1970 (ratificat prin Decretul nr. 81 din 2 martie 1979, publicat în Monitorul Oficial nr. 22 din 8 martie 1979) ;

            4) Acordul din 3 aprilie 1992 privind relaţiile comerciale dintre Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite ale Americii, ratificat prin Legea nr. 50 din 27 mai 1992 (Monitorul Oficial nr. 116 din 1 iunie 1992);

            5) Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, din 15 aprilie 1994; ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994 (Monitorul Oficial nr. 360 din 27 decembrie 1994)[11];

            6) Acordul dintre Guvernul României şi Organizaţia Europeană de Brevete privind cooperarea în domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie 1994; ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 32 din 15 august 1996 (Monitorul Oficial nr. 195 din 21 august 1996), aprobată prin Legea nr. 32 din 12 martie 1997 (Monitorul Oficial nr. 43 din 14 martie 1997); modificat prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 611 din 13 noiembrie 2002 (Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002);

            7) Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor de invenţie, din 26 martie 1971, modificat la 28 septembrie 1979  (la care România a aderat prin Legea nr. 3 din 8 ianuarie 1998 privind aderarea României la aranjamentele instituind o clasificare internaţională în domeniul proprietăţii industriale - Monitorul Oficial nr. 10 din 14 ianuarie 1998).

            8) Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973, precum şi Actul de revizuire a acesteia, adoptat la Munchen la 29 noiembrie 2000 (la care România a aderat prin Legea nr. 611 din 13 noiembrie 2002 – Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002).

 

 

TITLUL AL III-LEA

NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI CONŢINUTUL DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ

 

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI

SECŢIUNEA I

NOŢIUNEA DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI

1. Importanţa reglementării juridice a proprietăţii industriale asupra invenţiei. Importanţa, în cadrul unei economii a pieţei libere, a protecţiei juridice prin intermediul sistemului brevetelor de invenţie a fost astfel sintetizată[12]:

            - Sistemul brevetelor de invenţie stimulează realizarea de invenţii oferind posibilitatea de recompensare a inventatorului şi a acelora care îl sprijină; această perspectivă încurajează alocarea de eforturi şi de capital privat în domeniul cercetării şi al dezvoltării tehnologice;

            - Sistemul brevetelor de invenţie stimulează investiţia de capital adiţional, necesară pentru etapa ulterioară a marketingului şi a aplicării invenţiei; pe de altă parte, titularul brevetului de invenţie dobândeşte, pentru o perioadă limitată de timp, dreptul de a exclude orice altă persoană de la a fabrica, folosi ori comercializa invenţia brevetată;

            - Prin acordarea protecţiei, sistemul brevetelor de invenţie încurajează dezvăluirea cât mai rapidă a informaţiilor tehnologice, altfel unele dintre acestea putând fi păstrate secrete;

            - Sistemul brevetelor de invenţie promovează schimbul benefic de produse, servicii şi informaţii tehnologice peste graniţele naţionale prin acordarea protecţiei pentru proprietatea industrială a persoanelor străine.

2. Distincţii. Este necesar a se distinge între cele două înţelesuri ale noţiunii de “drept de proprietate industrială”: proprietatea industrială ca instituţie juridică şi proprietatea industrială ca drept subiectiv.

            În literatura juridică de specialitate, o asemenea distincţie s-a realizat cu privire la dreptul de proprietate industrială în general (iar nu numai cu privire la dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei). Astfel, s-a arătat că prin instituţia juridică a dreptului de proprietate industrială se înţelege “ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile privitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie, precum şi la semnele distinctive ale unei asemenea activităţi.”[13] Cât priveşte proprietatea industrială ca drept subiectiv, s-a considerat că – stricto sensu [14] - aceasta este “acea posibilitate, recunoscută de lege titularului acestui drept – persoană fizică sau persoană juridică – de a folosi, în mod exclusiv, o creaţie intelectuală aplicabilă în industrie sau un semn distinctiv al unei asemenea activităţi industriale.”[15]

            Faţă de tema prezentei lucrări, în cele ce urmează se va avea în vedere înţelesul de drept subiectiv de proprietate industrială, şi – mai precis – dreptul subiectiv stricto sensu de proprietate industrială.

3. Definiţia dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei. Prin dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei se înţelege posibilitatea juridică recunoscută titularului de brevet de invenţie de a exploata, în mod exclusiv, invenţia brevetată.[16]

            Conţinutul acestei definiţii rezultă din prevederile art. 33 alin. (1), potrivit cu care titularului brevetului de invenţie i se conferă “un drept exclusiv de exploatare”.

            Identificarea dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei cu dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate este larg împărtăşită în doctrină – chiar şi dacă numai implicit.[17]

            Sub aspect terminologic, expresiile de “drept la brevet” ori “drept de brevet” acoperă, deopotrivă, astfel cum s-a subliniat, noţiunea de drept subiectiv de proprietate industrială, deci pe aceea de drept de exploatare exclusivă asupra invenţiei.[18] Adăugăm că aceeaşi precizare trebuie făcută şi în ceea ce priveşte expresiile “dreptul de monopol asupra invenţiei” şi “monopol de exploatare” sau alte variante ale acestora.[19]

4. Caractere juridice. Analiza regimului juridic al dreptului de exploatare exclusivă asupra invenţiei relevă existenţa următoarelor caractere juridice esenţiale ale dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei[20]: drept absolut, opozabil erga omnes; drept patrimonial; drept alienabil; drept temporar; drept - în principiu - teritorial.

            4.1. Drept absolut, opozabil erga omnes. Caracterul absolut al dreptului de exploatare exclusivă asupra invenţiei[21] permite titularului brevetului ca -  în principiu[22] - să opună prerogativele sale oricărui subiect de drept; cu alte cuvinte, acestui drept îi corespunde un subiect pasiv general.

            4.2. Drept patrimonial.[23] Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei are ca obiect un bun şi, de aceea, are valoare economică.

            4.3. Drept alienabil. Dreptul de exploatare exclusivă poate fi transmis, în ansamblul său ori numai cît priveşte anumite prerogative componente. Transmiterea se poate face prin acte inter vivos sau mortis causa.

            4.4. Drept temporar. Potrivit art. 33 alin. (1), dreptul exclusiv de exploatare este conferit titularului brevetului “pe întreaga durată de protecţie a acestuia”, iar conform art. 31 alin. (1), „Durata de protecţie a unui brevet de invenţie este de 20 de ani […].”. Astfel cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, "Limitarea în timp a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei de către titular prezintă o mare importanţă şi a fost determinată de motive sociale, pentru progresul economic şi tehnico-ştiinţific, cunoscut fiind că după încetarea dreptului exclusiv, folosirea invenţiei este liberă şi gratuită."[24]

4.5. Drept – în principiu – teritorial. Întrucât, conform art. 1, “Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României […]” (sublinierea noastră, L.M.), rezultă că şi dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate funcţionează numai pentru teritoriul României, adică pentru teritoriul statului care a acordat brevetul de invenţie. Actele de exploatare a invenţiei săvârşite în afara teritoriului statului care a acordat brevetul pot cădea, eventual, sub protecţia juridică a statelor străine unde asemenea acte au fost săvârşite, dacă acea invenţie a fost brevetată şi în acele alte state.

Efectele teritoriale ale brevetelor de invenţie pot fi însă înlăturate ori limitate prin intermediul convenţiilor internaţionale încheiate în domeniul invenţiilor, care pot stabili eliberarea unui singur brevet, dar care conferă protecţie juridică pe teritoriul mai multor state ori care pot reglementa o procedură unică sau simplificată care să conducă la eliberarea de brevete pentru aceeaşi invenţie în mai multe state.[25]

SECŢIUNEA A II-A

NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI

5. Scurt istoric. Astfel cum s-a arătat[26], în istoria evoluţiei brevetelor de invenţie se remarcă existenţa a trei perioade importante, astfel:
6. perioada privilegiilor, situată între secolul al XV-lea şi secolul al XVIII-lea, în cursul căreia suveranul acorda monopolul de exploatare doar dacă i se părea oportun, astfel încât conceptul de utilitate şi acela de favoritism deţineau un rol important;
7. perioada brevetelor naţionale (1790 - 1883), în cursul căreia fiecare inventator avea dreptul să solicite obţinerea unui brevet, a cărui acordare depindea exclusiv de factori obiectivi; în această perioadă însă, protecţia invenţiilor naţionale nu era asigurată în străinătate;
8. perioada internaţionalizării brevetelor de invenţie, care a început în anul 1883 şi continuă şi în prezent, perioadă în cursul căreia protecţia invenţiilor în afara ţării de origine s-a dezvoltat în paralel cu comerţul internaţional, fenomen la care au contribuit convenţiile internaţionale sau regionale.

            5.1. Scurt istoric. Perioada privilegiilor. Privilegiile au constituit instrumente prin care suveranul putea oferi un drept special unei persoane. Privilegiile confereau categorii de drepturi foarte diferite pentru beneficiarii acestora, dar în special eliberarea de sub regulile breslei, scutirea de taxe, acordarea de pământ, acordarea de împrumuturi fără dobândă, acordarea cetăţeniei sau a unor titluri nobiliare. Raţiunile avute în vedere pentru acordarea acestor privilegii erau, de asemenea, foarte variate. Astfel, privilegiile acordate pentru lucrările referitoare la explorările miniere sunt considerate predecesoare ale privilegiilor industriale. Cele dintâi privilegii acordate pentru descoperirile tehnice nu făceau distincţia între inventator, în sensul modern al termenului şi persoana care doar introducea în ţară o descoperire făcută în străinătate, deoarece interesul suveranului era ca inovaţia să înlocuiască importurile cu o ramură nouă a industriei autohtone.

            Republica Veneţiană a fost cel dintâi stat care, în 1474, a adoptat o lege prin care se reglementa această formă de privilegiu. Legea stabilea principiile pe care, ulterior, s-a dezvoltat sistemul brevetelor de invenţie, şi anume: importanţa invenţiilor pentru stat, recunoaşterea unor drepturi exclusive ale primului inventator pentru o perioadă limitată de timp, sancţionarea încălcării acestor drepturi.

            Practica transferului de tehnologie şi a înfiinţării de noi ramuri industriale a început să capete amploare începând cu secolul al XII-lea în Anglia, unde Coroana a acordat privilegii speciale pentru protejarea indivizilor care înfiinţau noi ramuri industriale ce se bazau pe importul de tehnologie. Protecţia a luat forma acordării, în beneficiul celui ce a introdus o nouă tehnologie, a dreptului exclusiv de a o folosi pentru o perioadă de timp suficient de îndelungată spre a o implementa şi spre a-i instrui şi pe alţii să o folosească.

            Asemenea drepturi temporare erau adeseori acordate prin scrisori deschise ("Letters Patent"), numite astfel pentru că aveau sigiliul aşezat în partea de jos, adică exact invers faţă poziţia acestuia în cazul închiderii scrisorilor prin sigilare. Ele erau, de fapt, o înştiinţare oficială a publicului cu privire la drepturile acordate. Deşi iniţial sistemul a fost conceput pentru încurajarea noilor industrii, cu timpul s-a abuzat de acordarea acestor drepturi, în vederea creşterii veniturilor regale. În urma protestelor Parlamentului, Coroana a promis că acordarea de brevete va face obiectul hotărârilor judecătoreşti emise în baza legii. Astfel, în cadrul unuia dintre cele mai faimoase procese - acela al croitorilor din Ipswich din anul 1615 - judecătorul a decis în felul următor: "Dacă o persoană creează o invenţie şi dezvoltă un nou comerţ în interiorul Regatului, punându-şi astfel în pericol viaţa, consumând din averea sau din lucrurile sale etc., sau dacă o persoană face o nouă descoperire, Regele, prin graţia şi bunăvoinţa sa, poate să îi acorde, ca recompensă pentru muncă şi cheltuielile depuse, un privilegiu prin care, o anumită perioadă de timp, doar acea persoană poate să practice acel negoţ ori comerţ, întrucât la început locuitorii regatului sunt neştiutori şi nu au cunoştinţele şi îndemânarea spre a-l practica. Însă, în momentul când privilegiul expiră, Regele nu va putea acorda un alt privilegiu pentru aceeaşi invenţie."

            Abuzurile în acordarea drepturilor speciale au continuat (îndeosebi sub domnia Elisabetei I şi a lui Iacob I) până în anul 1628, când a fost adoptată legea intitulată "Statute of Monoplies", care prevedea că toate monopolurile, dispoziţiile şi concedările de drepturi sunt invalide, cu excepţia "oricărei scrisori deschise[27] şi a oricărei acordări de privilegii pe termen de cel mult 14 ani ce se vor da de acum înainte primilor şi realilor inventatori pentru unica folosire sau producere în regat a produselor noi, pe care alţii, simultan cu  scrisorile  deschise acordate  şi a drepturilor, nu le vor folosi."

            Prin jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din Anglia, sistemul privilegiilor s-a dezvoltat în această ţară către un sistem de acordare bazat exclusiv pe condiţii procedurale, dintre care unele, precum depunerea unui "deviz" detaliat, cerut în 1711, au făcut din acest sistem un precursor al brevetelor de invenţie moderne. Începând cu 1760, numărul brevetelor acordate în Anglia a crescut rapid, ca urmare a revoluţiei industriale. Cu toate acestea, în acele ţări în care revoluţia industrială a început mai târziu, numărul brevetelor de invenţie a rămas modest. În Franţa, neîncrederea generală, exprimată prin piedicile puse în calea libertăţii producţiei şi a comerţului, ca şi rezultatele slabe obţinute în general de către deţinătorii "scrisorilor deschise", l-au determinat pe monarh să decidă (prin "Proclamaţia" din 1762) ca beneficiarii privilegiilor să îşi piardă toate drepturile dacă nu îşi pun invenţia în practică în decurs de un an şi să respingă un mare număr de cereri de privilegii.

            5.2. Scurt istoric. Perioada brevetelor naţionale. Aproape în mod simultan, Statele Unite ale Americii (în 1790) şi Franţa (în 1791) au adoptat legi privind brevetele de invenţii ce se bazau pe ideea acordării acestora oricărui inventator, dacă erau îndeplinite anumite condiţii obiective. Extrem de semnificativ este art. 1 al menţionatei legi franceze: "Orice descoperire sau invenţie nouă, în orice domeniu industrial, este proprietatea autorului ei; în consecinţă, legea îi garantează autorului întreaga şi totala posesiune asupra invenţiei sale, în condiţiile şi pentru durata prevăzute de lege." 

            Totuşi, aceste reglementări au conţinut şi norme naţionaliste. Astfel, conform unui amendament din 1793 la legea nord-americană, brevetele se puteau acorda numai cetăţenilor Statelor Unite ale Americii. Iar în Franţa, persoana care introducea procedee provenite dintr-o altă ţară beneficia de un tratament echivalent cu acela de care se bucura inventatorul efectiv; pe de altă parte, un inventator care obţinea un brevet pentru invenţia sa în afara statului francez după ce, anterior, obţinuse brevetul francez, pierdea dreptul de a beneficia de brevetul obţinut în străinătate.

            Ca urmare a aplicării legii în ţările cucerite de Napoleon, noul sistem s-a extins la începutul secolului al XIX-lea. Deşi monarhiile au continuat principiul privilegiilor, în practică dreptul la brevet era recunoscut în toate aceste ţări. Revoluţia industrială extinzându-se în lume, numărul brevetelor de invenţie a cunoscut o adevărată explozie. În paralel, au apărut şi îmbunătăţiri calitative. Astfel, simplii importatori de tehnică nu au mai fost trataţi la fel ca inventatorii, iar acest concept nou a fost dezvoltat şi a condus la re-definirea şi, uneori, la simplificarea formalităţilor. Sistemul înregistrărilor predomina, cu excepţia Statelor Unite ale Americii, unde examinarea individuală s-a introdus în 1836. Deşi, în general, străinii puteau să obţină brevete autohtone, brevetarea unei invenţii în mai multe ţări era destul de rară, pe de o parte deoarece o asemenea necesitate nu apăruse, iar pe de altă parte din cauza complexităţii procedurilor care făceau protecţia multiplă foarte complicată şi cu o eficacitate îndoielnică.

            Cu toate acestea, existenţa brevetelor a fost resimţită ca o piedică pentru comerţul internaţional. În ţările membre ale Uniunii Vamale a Statelor Germane ("Zollverein"), anterior constituirii imperiului unit din secolul al XIX-lea, titularul unui brevet de invenţie îşi pierdea dreptul de a se opune importului bunurilor protejate prin brevet în locul unde au fost produse în alte state ale Uniunii. Ca urmare a succesului comerţului liber, sistemul brevetelor părea că va fi abandonat odată cu renunţarea la barierele vamale. Totuşi, inventatorii şi asociaţii acestora, adică industriaşii din cele mai dezvoltate ţări din punct de vedere tehnic, au reacţionat şi au lansat ideea protecţiei internaţionale a invenţiilor. În cadrul expoziţiei Internaţionale de la Viena din 1873, congresul pentru brevete de invenţie a avansat diverse idei cu privire la acest subiect. În acelaşi timp, criza economică a dus la retragerea încrederii în eficienţa comerţului liber, astfel încât tentativele de abolire a brevetelor au fost respinse. În cadrul următoarei Expoziţii internaţionale, desfăşurate la Paris, un congres internaţional a început să schiţeze o soluţie pentru protecţia internaţională a proprietăţii industriale. Organizarea unei conferinţe diplomatice a condus la semnarea, la 20 martie 1883, a convenţiei ce a înfiinţat Uniunii pentru Protecţia Proprietăţii Industriale.

            5.3. Scurt istoric. Perioada internaţionalizării. Odată cu semnarea Convenţiei de la Paris, a început perioada internaţionalizării proprietăţii industriale şi, în special, a sistemului de brevetare. Uniunea de la Paris a stabilit cadrul în care s-a realizat progresul ulterior, prin revizuirea periodică a convenţiei transmiţându-se mai uşor şi mai eficient protecţia invenţiilor provenite dintr-o ţară membră a Uniunii în alte ţări.

            În cadrul Conferinţei Diplomatice de la Stockholm din 1967, s-a încheiat acordul pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Industriale (care a devenit o organizaţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite), fiind prevăzute uniunile pentru proprietate industrială şi pentru drept de autor ca structuri permanente.

            Convenţia de la Paris a prevăzut, de la bun început, posibilitatea ca statele membre să încheie "acorduri speciale" între ele cu privire la proprietatea industrială. Această posibilitate a fost folosită pe larg, mai ales prin încheierea în 1970 a Tratatului de cooperare în materia brevetelor (PCT), administrat de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, precum şi, în 1973,  a Convenţiei europene pentru brevetele de invenţie, administrate de Oficiul European al Brevetelor de Invenţie (EPO).

6. Problema naturii juridice a dreptului inventatorului[28].[29] Concepţia conform căreia dreptul inventatorului este un drept de proprietate. Odată născute, drepturile inventatorului trebuia să fie încadrate în clasificarea drepturilor subiective, ceea ce presupunea stabilirea naturii lor juridice.

            În anul 1791, în raportul prezentat Adunării Constituante a Franţei, Chapelier arăta: "Cea mai sacră, cea mai legitimă, cea mai inatacabilă şi, s-ar putea spune, cea mai personală dintre toate proprietăţile este opera intelectuală, fructul gândirii scriitorului"[30]. În felul acesta, nu numai că a fost consacrată expresia "proprietate industrială, literară şi artistică", dar, totodată, prin legislaţia adoptată în timpul Revoluţiei franceze, recunoscându-se pentru prima oară - în forma lor modernă - drepturile inventatorului (ca şi, de altfel, pe cele ale autorului operelor literare, artistice şi ştiinţifice), acestora le-a fost conferită calificarea de drepturi de proprietate.

            În condiţiile în care primele legi care au reglementat aceste drepturi sunt categorice în a le califica drepturi de proprietate, conforme dreptului natural, fiind confirmate şi de jurisprudenţă, legislaţia de mai târziu evită calificarea expresă ca drept de proprietate, aceasta fiind înlocuită cu reglementarea propriu-zisă a conţinutului dreptului. Aceeaşi atitudine caracterizează şi jurisprudenţa. Astfel, o decizie a Curţii de Apel din Paris din 8 decembrie 1853 cuprinde următorul considerent: „Creaţia unei opere literare sau artistice constituie, în folosul autorului ei, o proprietate al cărei fundament  se află în dreptul natural şi dreptul ginţilor...”[31].[32] Ulterior, la 25 iulie 1887, Curtea de Casaţie statuează că „Departe de a constitui o proprietate ca aceea definită şi organizată de Codul civil pentru mobile şi imobile, drepturile de autor nu dau titularilor lor decât privilegiul exclusiv al unei exploatări temporare.”[33]

            În decursul timpului, concepţia conform căreia drepturile inventatorului constituie un drept de proprietate a fost criticată pentru mai multe motive. Astfel, s-a arătat că, spre deosebire de dreptul de proprietate, dreptul autorului şi inventatorului este un drept temporar. În condiţiile în care caracterul exclusiv şi opozabil tuturor este elementul comun principal, care leagă drepturile intelectuale de dreptul de proprietate, totuşi analogia nu mai poate fi continuată. Drepturile intelectuale nu se pot dobândi prin prescripţie, nu sunt sancţionate de acţiunea în revendicare, nu sunt supuse aceleiaşi reglementări cu dreptul de proprietate. Asimilarea lor cu dreptul de proprietate nu dezvăluie conţinutul acestor drepturi, care consistă, de fapt, într-un monopol de exploatare sustras (spre deosebire de cel pe care îl conferă proprietatea corporală) legii concurenţei.

7. Concepţia conform căreia drepturile intelectuale constituie o categorie distinctă de drepturi. Pornind de la clasificarea romană a drepturilor în drepturi personale (iura in persona ipsa), drepturi obligaţionale (iura in persona aliena) şi drepturi reale (iura in re materiali), E. Picard a adăugat, în anul 1877[34], o a patra categorie de drepturi patrimoniale: drepturile intelectuale.

Această idee a fost adoptată ulterior de numeroşi jurişti[35] şi, de asemenea, a fost consacrată în unele acte normative[36].

            Şi teoria drepturilor intelectuale a fost criticată, arătându-se că, dacă eticheta „drepturi intelectuale” este potrivită pentru a desemna drepturile inventatorului, ea apare cu totul necorespunzătoare atunci când este aplicată mărcilor de fabrică sau numelui comercial. Construcţia are un caracter negativ, fiind întemeiată pe afirmaţia că drepturile intelectuale nu sunt nici drepturi reale şi nici drepturi de creanţă, dar fără a se arăta care este natura lor.

8. Concepţia bunurilor imateriale ca o categorie distinctă de drepturi patrimoniale. Teoria existenţei unei categorii distincte de drepturi, denumite „drepturi asupra bunurilor imateriale”, a fost elaborată de juristul german J. Kohler[37] şi domină încă dreptul german şi pe cel elveţian.[38] Teoria lui J. Kohler accentuează asupra naturii diferite a obiectului asupra căruia poartă drepturile „intelectuale”, pentru a arăta de ce titularii lor sunt singurii judecători ai oportunităţii publicării acesteia, precum şi de ce, pe de altă parte, ar fi de neconceput ca „acest drept absolut să fie perpetuu, pentru că, asemenea ideilor, creaţiile de formă au, în momentul în care creatorul lor a decis să le livreze publicului, o forţă de propagare care nu poate fi la infinit contrariată de voinţa suverană a unuia singur."[39]

Şi această concepţie a fost criticată, întrucât, întrucât porneşte de la o confuzie între drept şi obiectul asupra căruia acesta poartă (bunul imaterial), în condiţiile în care, în realitate, conţinutul acestui drept este monopolul de exploatare.

9. Concepţia drepturilor de clientelă. Noţiunea de drepturi de clientelă a fost introdusă în dreptul modern de P. Roubier, care a pornit de la utilitatea economică a drepturilor numite până atunci intelectuale, constatând că acestea tind, fiecare în parte, sub diferite forme, la cucerirea clientelei fie pentru un bun imaterial (invenţie, operă de artă), fie cu ajutorul unui bun imaterial (marcă, nume, emblemă).[40]

Teoria drepturilor de clientelă a fost supusă unor variate critici, dintre care cea mai importantă este aceea că, într-o asemenea concepţie, aspectul moral al dreptului este lăsat în umbră.

10. Concepţia drepturilor de monopol. Susţinută de R. Franceschelli[41], această concepţie face din drepturile autorilor şi inventatorilor o categorie distinctă de drepturi, denumite drepturi de monopol, pentru a se sublinia caracterul lor structural fundamental şi, totodată, elementul lor funcţional (funcţia de concurenţă pe care o exercită). Analizând conţinutul drepturilor al căror loc îl caută în clasificarea generală, R. Franceschelli relevă ca fiind de esenţa lor dreptul de a realiza şi exploata economic obiectul invenţiei sau operei, precum şi dreptul de a împiedica pe terţii care au cumpărat obiectul de a-l reproduce, multiplica şi vinde.

Cea dintâi dintre aceste facultăţi aparţine însă inventatorului şi autorului în temeiul dreptului comun, care atribuie celui care a creat un bun rezultatul creaţiei sale şi dreptul de a trage din el foloasele pe care le comportă. Dimpotrivă, cea de-a a doua facultate menţionată mai sus este recunoscută autorilor şi inventatorilor în temeiul legii speciale care „adaugă situaţiei rezultate din aplicarea dreptului comun, acest jus prohibendi, acest jus excludendi alios.”[42]

Pe baza identificării trăsăturilor caracteristice ale drepturilor autorilor şi inventatorilor, autorul acestei teorii arată că drepturile analizate nu pot fi încadrate în categoria drepturilor obligaţionale, întrucât au un caracter absolut, iar nu relativ şi, de aceea, dreptul de monopol constituie cel mai potrivit concept în care să fie încadrate.

Teoria drepturilor de monopol a fost criticată, printre altele, pentru că ignoră aspectul moral al dreptului subiectiv analizat.

11. Concepţia personalităţii dreptului autorului sau inventatorului. Potrivit acestei teorii )care, spre deosebire de cele expuse anterior, are un caracter monist), dreptul moral şi dreptul privativ de exploatare sunt două aspecte ale aceluiaşi drept, care ar avea un caracter personal. Această concepţie a fost susţinută mai ales în Germania. Totuşi, în doctrină şi jurisprudenţă este respinsă tendinţa de a reduce dreptul privativ de exploatare la un simplu aspect al dreptului moral, ca fiind artificială şi forţată.[43]
12. Concepţii elaborate în doctrina juridică română postbelică. Următoarele concepţii au fost elaborate în doctrina juridică română postbelică în privinţa naturii juridice a dreptului subiectiv al inventatorului:[44] complex de drepturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale; drept personal-nepatrimonial; drept real purtând asupra unui bun incorporal care este destinat utilizării în industrie.

12.1. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv de inventator constituie un complex de drepturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale. Teoria naturii complexe a dreptului subiectiv de inventator a fost susţinută pentru prima dată în doctrina juridică română de M.-I. Eremia[45] pe baza următoarelor categorii de argumente:[46]

1. a) existenţa dispoziţiilor Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care se referă în mod expres la drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale autorului;
2. b) interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, în sensul că, prin referirea la „dreptul personal nepatrimonial” al autorului şi inventatorului, textul lasă în afara reglementării sale aspectul patrimonial al acestui drept;
3. c) complexul de drepturi al autorului, prevăzut de art. 3 din menţionatul Decret nr. 321/1956, cuprinde două drepturi de natură necontestat patrimonială, şi anume: dreptul de a trage foloase patrimoniale din reproducerea, difuzarea, reprezentarea sau executarea operei şi dreptul la reparaţie patrimonială în caz de folosire fără drept a operei;
4. d) necesitatea de a lega dreptul la recompensă şi celelalte drepturi patrimoniale ale autorului de faptul juridic al creaţiei, înlăturând astfel concluzia că ele ar izvorî „dintr-o concesiune mai mult sau mai puţin arbitrară a legii.”

Teza caracterului complex al drepturilor autorilor a fost expusă pe larg şi de C. Stătescu, arătându-se că, în cadrul dreptului român, nu se poate ignora clasificarea atributelor autorului în drepturi personal- nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale, întrucât o asemenea împărţire este adoptată în chiar actele normative care reglementează dreptul de autor.[47]

De asemenea, St. Cărpenaru s-a raliat acestei teorii, arătând că "dreptul de autor, ca şi dreptul de inovator este un drept subiectiv complex în al cărui conţinut intră deopotrivă drepturi personale nepaatrimoniale şi drepturi patrimoniale, fără ca unele dintre ele să aibă primatul asupra celorlalte."[48]

Această concepţie a fost însă criticată[49] pentru următoarele raţiuni:

1. a) În ceea ce priveşte argumentul dedus din existenţa în complexul de drepturi ale autorului a unor facultăţi al căror caracter patrimonial nu poate fi contestat, s-a arătat că, cel puţin referitor la dreptul la reparaţia prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului personal-nepatrimonial (în cazul prevăzut de art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956, prin încălcarea dreptului de a consimţi la folosirea operei de către alţii), argumentul este neconcludent. Într-adevăr, potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, modificat prin Legea nr. 4/1956, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus-arătate.” Aceasta este reparaţia morală şi socială a încălcării drepturilor personal-nepatrimoniale recunoscute de lege. Dacă, însă, încălcarea unui drept personal-nepatrimonial „pricinuieşte titularului [...] vreo pagubă patrimonială, legea civilă obligă pe cel care prin fapta sa ilicită, a cauzat această pagubă să i-o repare integral, cel mai adesea pe calea despăgubirilor băneşti, potrivit regulilor privitoare la responsabilitatea civilă.”[50] Prin urmare, dreptul la reparaţie, care poate fi şi patrimonial, există şi în cazul dreptului la nume, onoare etc., a căror natură de drepturi personal-nepatrimoniale nu a fost niciodată contestată. Este evident că nu s-ar putea susţine că dreptul la nume sau la onoare nu ar fi un drept personal-nepatrimonial, pentru simplul motiv că şi în cazul încălcării acestui drept se face aplicarea principiului general al răspunderii civile.

Este indiscutabil că, şi în cazul aplicării art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956 privitor la dreptul de autor, autorul va trebui să facă dovada pagubei patrimoniale suferite prin încălcarea dreptului său, pentru că, altfel, instanţa ar fi în imposibilitate să aprecieze cuantumul daunelor ce ar avea de acordat.

1. b) Argumentul dedus din interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 nu este concludent, întrucât din faptul că legiuitorul foloseşte exprimarea „dreptul personal nepatrimonial” al autorului şi inventatorului se poate deduce tot atât de bine că formula califică dreptul subiectiv al autorilor şi inventatorilor în ansamblul prerogativelor sale.
2. c) Cât priveşte argumentul dedus din necesitatea de a lega dreptul la recompensă şi celelalte drepturi patrimoniale de faptul creaţiei, în mod direct iar nu mediat, acesta trebuie înlăturat pentru următoarele motive:

- soluţia propusă nu satisface această necesitate decât în parte, şi anume pentru primul din cele două drepturi patrimoniale enumerate, dreptul la reparaţie rămânând şi în acest caz legat numai în mod mediat de faptul creaţiei, şi anume prin delictul civil de încălcare a dreptului autorului;

- dreptul la recompensă, fiind o formă de retribuţie pentru muncă, este în modul cel mai strâns legat de munca creatoare, şi ar fi greu să se imagineze o legătură mai strânsă;

- în sfârşit, chiar în ipoteza că dreptul autorului sau inventatorului ar fi privit ca un complex de drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, încă şi atunci ele îşi au, în ultimă analiză, izvorul în lege, care recunoaşte aceste drepturi şi, prin urmare, nici adoptând soluţia propusă nu am fi la adăpostul criticii legate de caracterul arbitrar al concesiunii legii.

12.2. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un drept personal-nepatrimonial. Această concepţie a fost pentru prima dată elaborată de către A. Ionaşscu[51], fiind ulterior împărtăşită şi de către Y. Eminescu.[52] Astfel, analizând conţinutul dreptului de autor, definit de art. 3 din Decretul nr. 321/1956, A. Ionaşcu învederează dependenţa elementelor patrimoniale care alcătuiesc acest conţinut de drepturile personal-nepatrimoniale, ajungând la concluzia că „dreptul de autor este un drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi la drepturi de ordin patrimonial care, fiind împletite organic cu cele de ordin personal-nepatrimonial, formează un tot unitar.”[53] Acelaşi autor subliniază caracterul precumpănitor al dreptului nepatrimonial de autor atât prin raportul de întâietate al elementelor nepatrimoniale faţă de cele patrimoniale, cât şi prin caracterul drepturilor patrimoniale de a fi consecinţa celor personal-nepatrimoniale şi, în sfârşit, prin ocrotirea, nelimitată în timp, a conţinutului unor drepturi personal-nepatrimoniale.[54]

Împărtăşind aceeaşi concepţie, Y. Eminescu a arătat că, pentru a se determina natura unui drept, trebuie să se ţină seama de ceea ce, în conţinutul acelui drept, este de esenţa sa. Or, ceea ce este de esenţa dreptului de autor şi de inventator este conţinutul său personal- nepatrimonial. Aşa se explică faptul că dreptul de autor, ca şi acela de inventator, pot exista fără a comporta vreo prerogativă patrimonială, dar existenţa lor în afara prerogativelor nepatrimoniale este de neconceput.

12.3. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un drept real purtând asupra unui bun incorporal şi care este destinat utilizării în industrie. Această concepţie - pe care o împărtăşim - a fost elaborată de A. Petrescu[55], care, pornind de la distincţia dintre conceptul de drept subiectiv de proprietate industrială stricto sensu şi, respectiv, conceptul de drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu[56], cel dintâi fiind identificat cu dreptul de exploatare exclusivă care poartă asupra unei creaţii industriale (de exemplu, invenţia) sau a unui semn distinctiv al unei asemenea activităţi industriale, ajunge la concluzia că problema naturii juridice a dreptului subiectiv de proprietate industrială stricto sensu se soluţionează prin stabilirea naturii juridice a dreptului exclusiv de exploatare.

Sub acest din urmă aspect, se arată că este evident că, în legătură cu creaţiile intelectuale, se nasc atât drepturi personal-nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale, dar de aici nu se poate trage, mai departe, concluzia că ne aflăm în prezenţa unui drept complex, fiindcă, în realitate, este vorba despre o sumă de drepturi distincte.[57]

            Se remarcă, de asemenea, că drepturile născute în legătură cu o creaţie industrială nu întotdeauna au ca obiect însăşi acea creaţie industrială; astfel, de exemplu, dacă este adevărat că obiectul direct al dreptului de exploatare a invenţiei este invenţia însăşi, nu mai puţin adevărat este şi că drepturile personal-nepatrimoniale ale inventatorului au ca obiect respectul personalităţii autorului.  

            Sub un alt aspect, se mai observă că există unanimitate în sensul că în legătură cu marca nu se nasc drepturi personal-nepatrimoniale, ci numai dreptul de exploatare exclusivă a mărcii, care - din nou în mod necontestat - are natura unui drept patrimonial. Aşa fiind, este firesc să se considere că dreptul de proprietate industrială asupra mărcii (sau asupra unui alt semn distinctiv utilizat în industrie), precum şi cel asupra unei creaţii industriale (de exemplu, invenţia) să aibă aceeaşi natură juridică.

            Analiza caracterelor juridice ale dreptului de exploatare exclusivă[58] duce la concluzia că acesta nu poate fi încadrat tale quale într-una sau alta dintre categoriile clasice de drepturi patrimoniale civile: drepturi de creanţă şi, respectiv, drepturi reale.

            Este însă cert că dreptul de exploatare exclusivă, care are caracter relativ, nu poate fi considerat un drept de creanţă.

            Pe de altă parte, acest drept subiectiv se apropie de dreptul (clasic) de proprietate, deşi între cele două drepturi există diferenţe certe, şi anume:

• sub aspectul obiectului (obiect incorporal, iar nu un lucru);
• sub aspectul duratei în timp (caracter temporar, iar nu perpetuu);
• sub aspectul ocrotirii în spaţiu (caracter teritorial, iar nu ocrotire indiferent de teritoriul în care obiectul este plasat).

            Sunt, totuşi, deosebit de semnificative asemănările dintre cele două drepturi subiective, astfel: ambele se exercită direct asupra obiectului lor (creaţia industrială sau semnul distinctiv, respectiv, lucrul), fără să fie necesar concursul altor persoane; prerogativele componente sunt, mutatis mutandis, identice; trăsăturile de drept absolut, patrimonial, transmisibil le sunt comune.

            Aşa fiind, se concluzionează că dreptul subiectiv de proprietate industrială stricto sensu este un drept real ce poartă asupra unui bun incorporal care este destinat utilizării în industrie.

CAPITOLUL AL II-LEA

CONŢINUTUL DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI

SECŢIUNEA I

DREPTUL DE EXPLOATARE A INVENŢIEI

1. Generalităţi. Planul expunerii. Conţinutul dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei trebuie examinat sub două aspecte, al căror ansamblu determină specificul acestui drept:
2. a) conţinutul exploatării pe care este îndrituit să o exercite titularul asupra invenţiei (dreptul de exploatare a invenţiei) - care este latura “pozitivă” a dreptului;
3. b) conţinutul exclusivităţii recunoscute titularului (dreptul la exclusivitatea exploatării invenţiei) – care este latura “negativă” a dreptului. De aceea, analiza conţinutului dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei presupune analiza, separată, a acestor două laturi. În plus, este necesară analizarea şi a dreptului provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei.
4. Dreptul de exploatare a invenţiei brevetate. Prerogativele componente. Asemănător reglementării anterioare, nici Legea nr. 64/1991, republicată, nu conţine un text general privitor la prerogativele ce alcătuiesc latura pozitivă a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei. De aceea, pentru identificarea acestora, este necesară raportarea la natura juridică a acestui drept - drept real purtând asupra unui bun incorporal utilizat în industrie[59] -, spre a constata existenţa prerogativelor jus possidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi (evident, cu nuanţele impuse de specificul materiei).[60] De asemenea, în acelaşi scop poate fi continuată raportarea la conţinutul constitutiv al infracţiunii de contrafacere (prevăzută de art. 58 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată[61], care reia dispoziţiile art. 299 şi 300 din Codul penal[62])[63], în sensul de a se socoti că titularul brevetului deţine anumite prerogative[64] care, dacă ar fi utilizate fără consimţământul său de către o altă persoană, ar fi socotite ilicite, determinând răspunderea penală a acesteia din urmă.[65] Cu toate acestea, deşi noua reglementare (la fel ca şi cea anterioară) nu conţine un text general care să stabilească direct conţinutul dreptului de exploatare exclusivă, nu mai puţin, totuşi, ea permite a se adăuga încă un procedeu de identificare indirectă a prerogativelor. Este vorba despre împrejurarea că în art. 33 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, republicată[66], se enumeră (ca o noutate faţă de Legea nr. 62/1974) activităţile ce sunt interzise terţilor, dacă nu există autorizarea în acest sens a titularului de brevet. Aşa fiind, se va înţelege că, indirect, se reglementează prerogativele ce compun dreptul de exploatare a invenţiei, fiindcă ceea ce este interzis terţilor este permis titularului de brevet[67]. [68]

            2.1. Jus possidendi. Prerogativa posesiei acelui bun incorporal care este creaţia intelectuală a invenţiei are semnificaţia că titularul brevetului are posibilitatea de a cunoaşte acea creaţie intelectuală şi de a decide dacă şi în ce modalitate să o utilizeze.[69]

            2.2. Jus utendi.[70] Prerogativa dreptului de a folosi invenţia pentru sine are semnificaţia că titularul brevetului poate fabrica produsele, pe care, apoi, are posibilitatea de a le folosi sau poate folosi procedeele ori metodele ce constituie obiectul brevetului.

            2.3. Jus fruendi.[71] Prerogativa dreptului de a culege “fructele” invenţiei se realizează, în primul rând, prin comercializarea, oferirea spre vânzare, importul sau exportul, stocarea în vederea comercializării, oferirii spre vânzare sau folosirii a produselor ce constituie obiectul invenţiei şi, în al doilea rând, prin încheierea de contracte de licenţă prin care se transmit una sau mai multe dintre componentele de mai sus ale acestei prerogative sau se transmite folosirea, în totalitate ori parţial, a procedeului ori metodei ce constituie obiectul brevetului.

            2.4. Jus abutendi.[72] Prerogativa dispoziţiei din punct de vedere material este inaplicabilă în privinţa bunurilor incorporale, aşa cum este şi invenţia. Pe de altă parte, prerogativa dispoziţiei juridice are semnificaţia că titularul brevetului poate cesiona, în tot sau în parte, dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei brevetate.

3. Precizări privind dreptul de exploatare a invenţiei de perfecţionare (complementare). Anterior modificării Legii nr. 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, art. 36 stabilea că "Titularul brevetului unei invenţii de perfecţionare poate exploata invenţia sa numai cu acordul titularului invenţiei la care se referă perfecţionarea", cu consecinţa că un asemenea acord nu era necesar pentru brevetarea invenţiei de perfecţionare (complementare), ci numai pentru exploatarea acesteia, după obţinerea brevetului.

            În prezent, art. 32 din Legea nr. 64/1991, republicată, dispune că „Pentru o invenţie dintr-o cerere de brevet care nu poate fi aplicată fără a aduce atingere unei invenţii dintr-o cerere de  brevet anterioară şi brevetată, OSIM va lua o hotărâre de acordare numai după notificarea tuturor părţilor interesate cu privire la relaţia dintre invenţii.” Aşadar, nici în prezent eliberarea însăşi a brevetului nu este condiţionată de existenţa acordului titularului brevetului anterior, ci este obligatorie doar efectuarea de către OSIM a comunicărilor necesare pentru ca atât titularul brevetului anterior, cât şi solicitantul brevetului invenţiei de perfecţionare să se afle în deplină cunoştinţă de cauză asupra relaţiei dintre cele două invenţii.[73] Iar în situaţia în care, după ce s-au efectuat asemenea notificări, sunt îndeplinite condiţiile d fond şi de formă pentru eliberarea brevetului, devin aplicabile prevederile art. 49 alin. (8) din Legea nr. 64/1991, republicată, care permit exploatarea atât a brevetului anterior, cât şi a celui ulterior numai pe baza unor licenţe obligatorii reciproce, prin îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: „a) invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic important, de interes economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul anterior;

1. b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii rezonabile pentru utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
2. c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului în care o licenţă este, de asemenea, transmisă.”[74]
3. Exploatarea invenţiei brevetate – obligaţie a titularului de brevet. Titularul brevetului de invenţie are nu numai dreptul de exploatare a invenţiei, dar, cu anumite circumstanţieri, acestuia îi revine şi obligaţia – juridică – de a proceda, în cadrul anumitor termene limită, la exploatarea invenţiei brevetate, în caz contrar fiind aplicabile sancţiuni (aşa-numitele licenţe obligatorii, conform art. 48-52)[75].

SECŢIUNEA A II-A

    DREPTUL LA EXCLUSIVITATEA EXPLOATĂRII INVENŢIEI

5. Latura negativă a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei este reglementată prin art. 33 alin. (2), text care, în opinia unor practicieni, ar institui un drept nou, ce nu exista în legislaţia anterioară. Realitatea nu este, însă, aceasta. Ceea ce aduce nou Legea nr. 64/1991 este numai o tehnică legislativă superioară, fiindcă dreptul la exclusivitatea exploatării a fost reglementat - indirect - şi prin Legea nr. 62/1974, care, în art. 35, reglementând "dreptul de folosire exclusivă" (sublinierea noastră, L.M.), stabilea, astfel, exclusivitatea exploatării în favoarea titularului de brevet.[76]
6. Definiţie. Acest drept constituie posibilitatea juridică, recunoscută titularului brevetului, de a opune tuturor celorlalte persoane prerogativa sa de a exploata invenţia brevetată.[77]
7. Conţinut. Conform art. 33 alin. (2), "Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
8. a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
9. b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un produs."[78] Iar conform alin. (3) al art. 33, "Întinderea protecţiei conferite prin brevet este determinată de conţinutul revendicărilor. Totodată descrierea şi desenele invenţiei servesc la interpretarea revendicărilor."

            Conţinutul exclusivităţii este dat, astfel, în principiu, de conţinutul -răsturnat - al dreptului de exploatare, aşadar de conţinutul laturii pozitive a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei.

            Exclusivitatea exploatării constituie specificul esenţial al acestui drept subiectiv.

            Astfel cum s-a precizat, “Sunt drepturi exclusive acelea care atribuie titularului lor puterea de a interzice utilizarea unui bun imaterial conform destinaţiei acestuia, în măsura în care legea nu limitează prin excepţii această prerogativă.”[79] Sau, în alţi termeni: “Dreptul titularului brevetului se numeşte exclusiv pentru că permite excluderea altor persoane de la exploatarea invenţiei şi pentru că titularul brevetului este singurul căruia i se îngăduie această exploatare atâta timp cât altora nu le este acordată o autorizare în acest sens, de exemplu pe calea unei licenţe.”[80]

            Încălcarea prerogativei exclusivităţii, prin oricare dintre activităţile enumerate în art. 33 alin. (2), atrage posibilitatea recurgerii la o acţiune – de asemenea specifică – denumită “acţiune în contrafacere” şi care, în principiu, este rezervată titularului brevetului de invenţie. Trebuie însă subliniat că enumerarea cuprinsă în art. 33 alin. (2) este limitativă, astfel încât numai pentru săvârşirea acestor activităţi – nominalizate – este admisibilă acţiunea în contrafacere.[81]

            Pe de altă parte, astfel cum s-a subliniat[82], conţinutul dreptului la exclusivitatea exploatării derivă şi din natura dreptului de proprietate industrială de a fi un drept absolut, opozabil erga omnes, cu consecinţa că titularul său poate pretinde tuturor celorlalte persoane să nu întreprindă nici o activitate – oricare ar fi natura acesteia - prin care să stânjenească existenţa acestui drept subiectiv. De aceea, încălcarea obligaţiei negative generale[83] a subiecţilor pasivi dă dreptul la utilizarea acţiunilor de drept comun, precum acţiunea în răspundere civilă delictuală sau acţiunea pentru îmbogăţire fără justă cauză – acţiuni care, însă, de această dată, nu mai sunt condiţionate de dovedirea calităţii de titular al brevetului de invenţie.

            În cele ce urmează, vor fi analizate – succint - activităţile enumerate limitativ în cuprinsul art. 33 alin. (2) şi a căror efectuare de către terţi constituie contrafacere.[84]

            7.1. Fabricarea produselor. Fabricarea produselor constă în realizarea materială a unui obiect identic ori similar cu cel ce formează obiectul-produs al invenţiei brevetate. Este suficientă fabricarea produsului, chiar dacă acesta nu a fost utilizat ori pus în vânzare. În toate cazurile, fabricarea trebuie să fi fost finalizată, nu numai începută; cu toate acestea, dacă fabricarea a fost întreruptă de acţiunea formulată de către titularul brevetului, se poate considera că s-a produs o contrafacere parţială, cât priveşte porţiunile fabricate ori aflate în curs de execuţie.[85] În jurisprudenţa franceză[86], s-a decis că dobânditorul produsului la care se pune problema pieselor de schimb sau aceea a reparaţiilor nu are obligaţia de a se adresa titularului brevetului spre a obţine acele piese de schimb ori spre a efectua reparaţia; o asemenea obligaţie există însă dacă este vorba despre reparaţii care sunt echivalente cu reconstrucţia sau înlocuirea obiectului supus reparaţiilor.[87] Sub un alt aspect, se consideră că fabricarea chiar şi a unui singur obiect şi chiar dacă această fabricare nu s-a realizat în scopul comercializării cade sub incidenţa legii, constituind contrafacere.[88] Reproducerea în dimensiuni reduse a unui obiect brevetat, ceea ce face imposibilă întrebuinţarea acestuia în industrie (de exemplu, o maşinărie redusă în dimensiuni spre a servi drept model) nu constituie contrafacere.[89]

            Jurisprudenţa şi doctrina au elaborat, în decursul timpului, unele reguli generale referitoare la compararea obiectului protejat prin brevetul de invenţie cu obiectul contrafăcut prin fabricare, spre a se stabili dacă a fost încălcată ori nu exclusivitatea recunoscută titularului de brevet, aşadar dacă a existat sau nu contrafacere.[90]

1. a) Astfel, mai întâi, în cazul reproducerii servile nu se ridică probleme, aceasta constituind întotdeauna încălcarea exclusivităţii recunoscute titularului brevetului.
2. b) În al doilea rând, conform “teoriei variantelor de execuţie”[91], aplicabilă în cazul în care reproducerea nu este servilă, se consideră că a fost încălcată exclusivitatea dacă la obiectul reprodus se regăsesc elementele constitutive esenţiale ale invenţiei. Astfel, simpla schimbare a materialului, a formei, a dispunerii, a dimensiunilor fără a se aduce un rezultat industrial nou nu constituie decât variante de execuţie a produsului protejat prin brevet.
3. c) În al treilea rând, contrafacerea se apreciază în raport cu asemănările, iar nu cu deosebirile. Cu alte cuvinte, nu prezintă importanţă dacă obiectul reprodus conţine, în acelaşi timp, şi unele diferenţe faţă de produsul brevetat, în ipoteza în care, la comparaţie, rezultă existenţa asemănărilor sub aspectul elementelor esenţiale şi caracteristice ale invenţiei.
4. d) În al patrulea rând, conform teoriei echivalentelor, se consideră că există încălcarea exclusivităţii atunci când un element din structura produsului este înlocuit cu un element diferit, care îndeplineşte aceeaşi funcţie şi determină un rezultat identic sau chiar asemănător.
5. e) În sfârşit, regula inadmisibilităţii asocierii mai multor brevete arată că persoana care este titular al mai multor titluri de protecţie nu are dreptul de a le invoca în mod concomitent în privinţa obiectului fabricat de către terţ, susţinând că acesta a luat câte un element din fiecare brevet. Regula se explică prin aceea că brevetul constituie un titlu separat şi distinct de orice alt brevet.[92]

            7.2. Folosirea produselor. Această formă de încălcare a exclusivităţii recunoscute titularului de brevet de invenţie este distinctă de “fabricarea” produselor, deşi, de cele mai multe ori, persoana care fabrică produsele le şi foloseşte; realizarea cumulativă a acestor două activităţi constituie o agravantă.[93] Există contrafacere atât în cazul folosirii produsului brevetat, cât şi în acela al folosirii procedeului ori a metodei brevetate, precum şi în cazul folosirii unui produs nebrevetat, dar care a fost obţinut printr-un procedeu sau o metodă brevetate.[94] Existenţa ori absenţa calităţii de comerciant este nerelevantă, dar numai folosirea în scop comercial – nu şi aceea în scop personal – constituie încălcare a exclusivităţii.[95] În toate cazurile, reaua-credinţă a celui care foloseşte produsele trebuie dovedită, deoarece este posibil ca produsele folosite să fi fost puse în circulaţie cu acordul titularului de brevet.[96]

            7.3. Oferirea spre vânzare a produselor şi vânzarea acestora.  Anterior modificării prin Legea nr. 203/2002, art. 34 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 64/1991 interzicea „comercializarea”, alături de „oferirea spre vânzare”. În prezent, textul corespunzător, adică art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 64/1991, republicată, a înlocuit termenul „comercializare” prin acela de „vânzare” – ceea ce, în opinia noastră, este criticabil, deoarece „comercializarea” se poate realiza şi prin alte operaţiuni decât vânzarea. Nu mai puţin însă, apreciem că şi în prezent termenul „vânzare” trebuie înţeles în sens larg, economic, aşadar ca activitate de comercializare, iar nu în sens strict juridic, aşadar exclusiv ca şi „contract de vânzare-cumpărare”. Spre această concluzie ne conduce, în primul rând, bănuiala că, deoarece art. 33 alin. (2) constituie traducerea art. 28 din TRIPS ("Acord privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ" - "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights")[97], care constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakech din 1994 privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ,[98],  termenul „vânzare” a fost preluat ca atare din cuvântul englez „sale”, care însă în contextul de origine are înţelesul larg de „comercializare”. Argumentul principal este însă acela că, recurgând la metoda interpretării sistematice, nu putem face abstracţie, în vederea aplicării prevederilor at. 33 alin. (2) de faptul că art. 58 alin. (1) prevede  (atât anterior, cât şi după modificarea prin Legea nr. 203/2002) că infracţiunea de contrafacere se realizează, printre altele, prin „punerea în circulaţie a obiectului unui brevet de invenţie” – ceea ce, desigur, înseamnă „comercializare”, iar nu numai „vânzare”.

Aceste precizări terminologice fiind făcute, trebuie arătat că exclusivitatea titularului de brevet este încălcată atât atunci când comercializarea s-a făcut de către un comerciant, cât şi când punerea în circulaţie aparţine unui necomerciant, fiind – de asemenea – indiferent dacă s-a săvârşit doar un act izolat ori dacă nu s-a obţinut nici un beneficiu; sub acest din urmă aspect, totuşi, se consideră[99] că donaţia produselor contrafăcute ori închirierea acestora nu cade sub incidenţa legii.

Chiar şi în condiţiile actualei redactări a art. 33 alin. (2) lit. a), ne menţinem părerea[100] că nu mai este actuală opinia potrivit căreia, având în vedere caracterul restrictiv al dispoziţiilor legale penale, schimbul produselor contrafăcute nu ar constitui contrafacere[101]; într-adevăr, la această concluzie se ajunsese sub imperiul redactării textului art. 28 din Legea asupra brevetelor de invenţiune din 17 februarie 1906 (cu modificările din 21 februarie 1907 şi 6 august 1927), care încrimina “punerea în vânzare” (sublinierea noastră, L.M.), pe când, în prezent, astfel cum arătat, art. 33 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, republicată, trebuie înţeles că are în vedere “comercializarea”.[102]

Suntem de acord cu precizarea conform căreia "[…] este indiferent dacă produsele puse în circulaţie au fost sau nu contrafăcute în prealabil, esenţială fiind punerea în circulaţie a produselor fără acordul titularului dreptului de protecţie a invenţiei."[103]

            Exclusivitatea este încălcată nu numai atunci când comercializarea are ca destinaţie piaţa internă, ci şi atunci când se realizează prin export, important fiind numai dacă încheierea contractului s-a făcut pe teritoriul statului care a eliberat brevetul de invenţie invocat[104]; de aceea, ne aflăm în prezenţa contrafacerii chiar şi atunci când, contractul fiind încheiat pe teritoriul statului care a eliberat brevetul de invenţie, marfa este expediată dintr-o ţară străină către o altă ţară străină.[105]

            Salariaţii-vânzători sau intermediarii de comerţ (comisionarii) nu pot fi consideraţi, ei înşişi, ca încălcând dispoziţiile art. 34 alin. 1, acestea urmând a se aplica însă, după caz, patronilor acestora sau acelora care se servesc de ei în realizarea comerţului.

            Numai comercializarea produselor constituie contrafacere, iar nu şi achiziţionarea acestora; doar dacă persoanele care au achiziţionat se folosesc, în alt scop decât cel personal, de produsele astfel comercializate, ne aflăm în prezenţa contrafacerii, întrucât, de această dată, este vorba despre modalitatea “folosirii” produselor.

            Regimul juridic al “comercializării” este aplicabil şi “oferirii spre vânzare”[106], întrucât şi această activitate are ca finalitate “comercializarea” (sau “folosirea”) produselor brevetate.

            7.4. Importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării produselor. Constituie încălcare a exclusivităţii nu numai exportul produselor (pe cale „comercializării”), ci şi importul acestora (în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării) în ţara pe al cărei teritoriu îşi are aplicabilitatea brevetul de invenţie invocat – şi aceasta indiferent dacă importul provine sau nu dintr-o ţară pe teritoriul căreia invenţia este, de asemenea, brevetată. “Dacă brevetul poartă asupra unui procedeu, este ilicită introducerea [..] produsului obţinut în mod direct prin acest procedeu.”[107] Este controversată problema dacă simplul tranzit al obiectelor contrafăcute, destinate unei alte ţări, constituie sau nu contrafacere.[108]

            7.5. Utilizarea procedeelor, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat. La fel ca şi în cazul folosirii produselor, exclusivitatea recunoscută titularului de brevet poate fi încălcată prin utilizarea procedeelor brevetate. Protecţia conferită procedeului prin brevetare se întinde şi asupra produselor obţinute direct prin acest procedeu, în sensul că sunt interzise folosirea lor, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în acest scopuri[109] – sub toate aceste patru aspecte rămânând valabile consideraţiile anterioare referitoare la astfel de forme de contrafacere în cazul produselor brevetate. Tot astfel, oferirea utilizării unui procedeu brevetat încalcă exclusivitatea titularului brevetului. În toate cazurile, este nerelevantă existenţa ori inexistenţa calităţii de comerciant a terţului. Dar “[..] când este vorba de un lucrător salariat care întrebuinţează un instrument brevetat sau o maşină pentru industria patronului său, el nu poate fi făcut răspunzător, fiindcă nu realizează nici un beneficiu din acest fapt.”[110] În sfârşit, există controversă cu privire la faptul dacă trebuie sau nu prezumată existenţa relei-credinţe a celui care foloseşte procedeul; pentru răspunsul afirmativ, se argumentează că această folosire "este, în sine, o activitate prin care se urmăreşte obţinerea unui rezultat aflat în legătură de cauză la efect cu procedeul utilizat"[111]; răspunsul negativ - la care ne alăturăm - se întemeiază pe ideea că "simpla existenţă a raportului de cauzalitate între utilizarea unei metode sau a unui procedeu şi rezultatul urmărit nu relevă şi poziţia subiectivă a făptuitorului, de cunoaştere a caracterului protejat al metodei sau procedeului folosit, această cunoaştere trebuind a fi stabilită şi dovedită pentru ca fapta să constituie infracţiune."[112]

8. Limitele exclusivităţii exploatării invenţiei. Prerogativa exclusivităţii nu este absolută. Conferind titularului brevetului dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei, legiuitorul trebuie ca, pe de altă parte, să aibă în vedere şi alte interese de natură economică, socială ori care ţin de echitate. De aceea, prin lege sunt statuate mai multe categorii de limite ale dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei, a căror importanţă impune analizarea lor separată.[113]

SECŢIUNEA A III-A

DREPTUL PROVIZORIU DE EXPLOATARE EXCLUSIVĂ A INVENŢIEI

9. Conţinutul reglementării. O noutate importantă adusă prin Legea nr. 64/1991 a fost reprezentată de prevederile art. 35, devenit - după modificarea efectuată prin Legea nr. 203/2002 – art. 34, conform căruia: "Cu începere de la data publicării cererii de brevet în conformitate cu prevederile art. 23 cererea asigură, în mod provizoriu, solicitantului protecţia conferită potrivit dispoziţiilor art. 33, cu excepţia cazurilor în care cererea de brevet de invenţie a fost respinsă, retrasă sau declarată ca fiind considerată retrasă."       Iar potrivit art. 5 alin. (4), "Încălcarea drepturilor prevăzute de art. 34  de către terţi atrage pentru persoanele vinovate obligaţia de despăgubire potrivit dreptului comun, titlul pentru plata despăgubirilor fiind executoriu după eliberarea brevetului."
10. Raţiunea reglementării. Reglementarea dreptului provizoriu de exploatare exclusivă a fost determinată de realitatea existenţei unei perioade îndelungate de timp necesare, în mod obiectiv, pentru verificarea existenţei condiţiilor de brevetabilitate a unei invenţii. În plus, potrivit art. 25 alin. (1), “Examinarea cererii de brevet de invenţie poate fi cerută la data de depozit a cererii de brevet sau, după caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de 30 de luni de la una dintre aceste date” (sublinierea noastră, L.M.). Aceste dispoziţii (care constituie o noutate în raport cu reglementarea din cuprinsul Legii nr. 62-1974) permit solicitanţilor de brevete ca, după ce şi-au asigurat prioritatea prin constituirea depozitului reglementar naţional şi, în plus, cu condiţia ca terţilor să le fi fost făcută accesibilă (prin publicare[114])[115] cererea de brevet, să poată testa valoarea efectivă a invenţiilor şi să decidă continuarea procedurii de brevetare numai pentru acelea care trec cu succes acest test.[116]
11. În cazul respingerii cererii de brevet de invenţie, al retragerii acesteia ori al abandonării ei, protecţia provizorie încetează retroactiv.[117]  Preferăm termenul „abandonare” în locul expresiei „declarată ca fiind retrasă”, utilizată în mod nefericit în redactarea art. 34. Desigur, este vorba numai despre „abandonarea” care a fost urmată de „respingerea” cererii, conform alin. (2) lit. h) al art. 28 din Legea nr. 64/1991, republicată, text conform căruia: “OSIM hotărăşte respingere în tot sau în parte a cererii de brevet de invenţie în următoarele situaţii: […] h) nu s-a solicitat examinarea cererii de brevet de invenţie în vedere acordării brevetului, în termenele prevăzute la art. 25.”

 

 

TITLUL AL IV-LEA

LIMITELE DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI

 

CAPITOLUL I

CONCEPTE ŞI CLASIFICARE

1. Raţiunea instituirii limitelor dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei. Dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei este, aşa cum am arătat[118], un drept real, aşadar un drept absolut, în sensul că este opozabil erga omnes. Dintr-o altă perspectivă însă, acest drept nu are caracter absolut, în sensul că prerogativele ce îl compun comportă anumite limitări stabilite de legiuitor ca urmare a necesităţii ocrotirii şi a altor interese (de natură economică, socială ori ţinând de echitate) decât cele aparţinând titularului brevetului de invenţie. Ansamblul acestor limitări contribuie la prevenirea transformării brevetului de invenţie într-un monopol absolut, ceea ce ar constitui un factor de frânare, iar nu de stimulare a progresului tehnico-ştiinţific.
2. Limitele instituite de legiuitor au ca obiect numai exclusivitatea exploatării invenţiei, aşadar numai o latură - latura "negativă"[119] - a conţinutului dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei.
3. Categorii de limite. Aceste limite sunt de două feluri, şi anume limite generale şi, respectiv, limite speciale.[120]

            3.1. Limitele generale sunt aplicabile oricărui titular de brevet, indiferent de obiectul invenţiei ori de modalitatea de folosire a acesteia.

            3.2. Pe de altă parte, limitele speciale fie că privesc numai anumite categorii de titulari de brevet, fie că se referă numai la anumite categorii de invenţii, fie că au în vedere anumite condiţii în care invenţiile sunt utilizate. Limitele speciale, dacă sunt privite din perspectiva titularului brevetului, constituie ştirbiri ale prerogativei sale de a opune terţilor acest brevet. Pe de altă parte, dacă sunt privite din perspectiva terţilor beneficiari, aceste limite speciale constituie permisiuni de utilizare - în condiţiile strict prevăzute de lege - a invenţiei; este motivul pentru care unele dintre aceste limite speciale sunt numite "licenţe".[121]

4. Enumerare. Limitele generale constau în caracterul teritorial şi în caracterul temporar al exclusivităţii exploatării invenţiei.

            Limitele speciale sunt mai numeroase. În prezent, în dreptul român sunt reglementate următoarele limite speciale: dreptul de folosire a unei invenţii brevetate în construcţia şi funcţionarea vehiculelor; dreptul de folosire personală anterioară; dreptul de producere sau de folosire a invenţiei în scop experimental; dreptul de folosire a invenţiei asupra căreia dreptul de proprietate industrială s-a epuizat; dreptul de folosire personală ulterioară; licenţele obligatorii.

5. Implicaţiile TRIPS asupra reglementării interne a unora dintre limitele speciale ale exclusivităţii exploatării invenţiei. Astfel cum în mod justificat s-a arătat[122], dispoziţiile interne referitoare la unele dintre aceste limite speciale sunt completate cu prevederile art. 30 şi 31 din TRIPS, conform cărora:

• 30:"Membrii vor putea să prevadă excepţii limitate la drepturile exclusive conferite printr-un brevet, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere în mod nejustificat exploatării normale a brevetului şi nici să cauzeze un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale titularului brevetului, cu luarea în considerare a intereselor legitime ale terţilor.";
• 31: "În cazurile în care legislaţia unui Membru permite alte utilizări[123] ale obiectului unui brevet fără autorizarea deţinătorului dreptului, inclusiv utilizarea de către puterile publice sau de către terţi autorizaţi de către acestea, vor fi respectate următoarele prevederi:

1. autorizarea acestei utilizări va fi examinată pe baza circumstanţelor proprii acesteia;
2. o astfel de utilizare va putea să nu fie permisă decât dacă, înaintea acestei utilizări, candidatul utilizator s-a străduit să obţină autorizarea de la deţinătorul dreptului, în condiţii şi modalităţi comerciale rezonabile şi dacă cu toate eforturile sale nu a reuşit aceasta într-un termen rezonabil. Un Membru va putea deroga de la această prevedere în situaţii de urgenţă naţională sau în alte circumstanţe de extremă urgenţă sau în caz de utilizare publică în scopuri necomerciale. În situaţii de urgenţă naţională sau de alte circumstanţe de extremă urgenţă, deţinătorul dreptului va fi totuşi avizat imediat ce va fi rezonabil posibil. În caz de utilizare publică în scopuri necomerciale, atunci când puterile publice sau întreprinderea contractantă, fără să facă cercetare de brevet, cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte că un brevet valabil este sau va fi utilizat de către puterile publice sau în contul acestora, deţinătorul dreptului va fi avizat despre aceasta în cel mai scurt timp;
3. întinderea şi durata unei astfel de utilizări vor fi limitate la scopurile pentru care aceasta a fost autorizată, iar în cazul tehnologiei de semi-conductori, respectiva utilizare va fi destinată numai pentru scopuri publice necomerciale sau pentru a remedia o practică ce a fost stabilită, în baza unei proceduri judiciare sau administrative, ca fiind anticoncurenţială;
4. o astfel de utilizare va fi neexclusivă;
5. o astfel de utilizare va fi netransmisibilă, cu excepţia părţii din întreprindere sau a fondului de comerţ care beneficiază de aceasta;
6. orice utilizare de acest gen va fi autorizată în principal pentru aprovizionarea pieţei interne a Membrului care a autorizat această utilizare;
7. autorizarea unei astfel de utilizări va fi susceptibilă de a înceta, sub rezerva ca interesele legitime ale persoanelor astfel autorizate să fie protejate de o manieră adecvată, dacă şi atunci când circumstanţele care au condus la aceasta încetează să existe şi este de crezut că nu se vor mai reproduce. Autoritatea competentă va fi abilitată să reexamineze, pe bază de cerere motivată, dacă circumstanţele continuă să existe;
8. deţinătorul dreptului va primi o remunerare adecvată corespunzătoare fiecărui caz în parte, cu luarea în considerare a valorii economice a autorizării;
9. valabilitatea juridică a oricărei decizii privind autorizarea unei astfel de utilizări va putea face obiectul unei revizuiri judiciare sau altei revizuiri independente de către o autoritate superioară distinctă a acestui Membru;
10. orice decizie referitoare la remunerarea prevăzută în raport cu o astfel de utilizare va putea face obiectul unei revizuiri judiciare sau unei alte revizuiri independente de către o autoritate superioară distinctă a acestui Membru;
11. Membrii nu sunt ţinuţi să aplice condiţiile enunţate la alineatele b) şi f) în cazurile în care o astfel de utilizare este permisă pentru a remedia o practică considerată ca anticoncurenţială ca urmare a unei proceduri judiciare sau administrative. Necesitatea de a corecta practicile anticoncurenţiale poate fi luată în considerare în stabilirea remunerării în astfel de cazuri. Autorităţile competente vor fi abilitate să refuze încetarea autorizării dacă şi atunci când circumstanţele care au condus la această autorizare riscă să se producă din nou;
12. În cazurile în care o astfel de utilizare este autorizată pentru a permite exploatarea unui brevet ("al doilea brevet") care nu poate fi exploatat fără să aducă atingere unui alt brevet ("primul brevet"), următoarele condiţii suplimentare vor fi aplicabile:
13. invenţia revendicată în cel de-al doilea brevet presupune un progres tehnologic important, de un interes economic substanţial, în raport cu invenţia revendicată în primul brevet;
14. titularul unui brevet va avea dreptul la o licenţă reciprocă în condiţii rezonabile pentru utilizarea invenţiei revendicate în cel de-al doilea brevet; şi

• utilizarea autorizată în raport cu primul brevet va fi netransmisibilă cu excepţia cazului în care cel de-al doilea brevet este de asemenea transmis."

CAPITOLUL AL II-LEA

LIMITELE GENERALE ALE DREPTULUI LA EXCLUSIVITATEA INVENŢIEI

SECŢIUNEA I

CARACTERUL TEMPORAR AL EXCLUSIVITĂŢII EXPLOATĂRII INVENŢIEI

1. Exclusivitatea exploatării invenţiei nu poate fi opusă terţilor decât atâta timp cât brevetul se află în vigoare. Conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată, brevetul este valabil timp de cel mult 20 ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar, şi aceasta indiferent dacă este vorba despre un brevet principal sau despre un brevet eliberat pentru o invenţie de perfecţionare.[124]
2. Drept comparat. În privinţa brevetului principal, soluţia legislativă română este identică aceleia adoptate în alte ţări (Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa[125], Germania, Irlanda, Islanda, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia etc.).

Alte ţări însă au adoptat alte reglementări cu privire la durata brevetului principal şi a momentului de la care începe calcularea acesteia: 15 ani de la data publicării cererii de dobândire a brevetului, dar nu mai mult decât 20 ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar (Japonia); 17 ani de la data acordării efective a brevetului (Statele Unite ale Americii); 18 ani de la data publicării invenţiei, dar nu mai mult decât 20 ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar (Austria); etc.

Trebuie, totuşi, observat că, potrivit art. 33 din TRIPS, "Durata de protecţie oferită nu se va termina înainte de expirarea unei perioade de 20 ani calculaţi de la data depozitării. [Nota de subsol 8: Se înţelege că Membrii care nu au un sistem de acordare iniţială vor putea decide dacă durata de protecţie să fie calculată de la data depozitării în cadrul sistemului de acordare iniţială.]".

3. Durata de valabilitate poate fi scurtată. În ambele situaţii (brevet principal sau brevet de perfecţionare), regulile de mai sus au în vedere durata maximă, întrucât este posibil ca valabilitatea unui anumit brevet să fie mai scurtă, dacă titularul renunţă la brevet ori dacă este decăzut din dreptul asupra brevetului ca urmare a neplăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a acestuia.
4. Fundament. Astfel cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, "Limitarea în timp a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei de către titular prezintă o mare importanţă şi a fost determinată de motive sociale, pentru progresul economic şi tehnico-ştiinţific, cunoscut fiind că după încetarea dreptului exclusiv, folosirea invenţiei este liberă şi gratuită."[126]

 

SECŢIUNEA A II-A

CARACTERUL TERITORIAL AL EXCLUSIVITĂŢII EXPLOATĂRII INVENŢIEI

4. Drept – în principiu – teritorial. Întrucât, conform art. 1, “Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României […]” (sublinierea noastră, L.M.), rezultă că şi dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate funcţionează numai pentru teritoriul României, adică pentru teritoriul statului care a acordat brevetul de invenţie. Actele de exploatare a invenţiei săvârşite în afara teritoriului statului care a acordat brevetul pot cădea, eventual, sub protecţia juridică a statelor străine unde asemenea acte au fost săvârşite, dacă acea invenţie a fost brevetată şi în acele alte state.

            Din cele de mai sus, rezultă că exclusivitatea exploatării invenţiei brevetate este limitată din punct de vedere teritorial.

            De aceea, este necesară formularea unei cereri separate de brevet de invenţie în fiecare dintre ţările în care se doreşte obţinerea protecţiei juridice. Spre a facilita aceste demersuri, art. 4 din Convenţia de la Paris instituie ceea ce doctrina a intitulat "prioritatea convenţională", în sensul că persoanei care a constituit depozit reglementar într-o ţară semnatară a convenţiei i se recunoaşte dreptul ca, în decurs de cel mult 12 luni calculate de la momentul acestui depozit naţional reglementar să poată formula cerere de brevet de invenţie în oricare altă ţară semnatară a convenţiei, invocând prioritatea[127] obţinută prin cel dintâi depozit naţional reglementar pe care l-a constituit.[128] Chiar şi în aceste condiţii, solicitantul de brevet care doreşte să fie protejat pentru invenţia sa şi într-o altă (alte) ţară (ţări) se află într-o situaţie dificilă, care presupune un mare consum de timp, precum şi efectuarea unor cheltuieli însemnate (pentru traducere, pentru consilieri în proprietate industrială din diferite ţări străine şi pentru plata taxelor către diferitele oficii de brevete din acele alte ţări) - totul într-un moment în care solicitantul nu ştie încă dacă va obţine brevetul pentru invenţia sa.[129]

5. 5. Principiul tratamentului naţional.[130] Neajunsurile ce rezultă din existenţa caracterului teritorial al ocrotirii prin brevet au impus instituirea, prin art. 2 şi 3 ale Convenţiei de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale a aşa-numitului "principiu al tratamentului naţional". Conform acestui principiu, fiecare ţară semnatară a Convenţiei de la Paris trebuie să asigure cetăţenilor celorlalte ţări membre aceeaşi protecţie ca şi aceea pe care o asigură propriilor săi cetăţeni. De altfel, acelaşi tratament naţional trebuie să fie asigurat şi cetăţenilor ţărilor care nu sunt semnatare ale Convenţiei de la Paris, dacă aceştia sunt domiciliaţi într-o ţară membră sau dacă au sediul "real şi efectiv", industrial sau comercial, într-o asemenea ţară. Totuşi, nici o condiţie cu privire la domiciliu sa sediul în ţara în care se cere protecţia nu poate fi impusă cetăţenilor ţărilor membre pentru a beneficia de dreptul de proprietate industrială.

            Substanţa acestor reglementări este preluată şi în cuprinsul art. 3 din TRIPS ("Acord privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ" - "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights")[131], care constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, din 1994.[132]

            Principiul tratamentului naţional se regăseşte în dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 64/1991, potrivit cu care: "Persoanele fizice sau juridice  străine având domiciliul sau sediul în afara teritoriului României beneficiază de dispoziţiile prezentei legi, în condiţiile tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte. "

6. Efectele teritoriale ale brevetelor de invenţie pot fi însă înlăturate ori limitate prin intermediul convenţiilor internaţionale încheiate în domeniul invenţiilor, care pot stabili eliberarea unui singur brevet, dar care conferă protecţie juridică pe teritoriul mai multor state ori care pot reglementa o procedură unică sau simplificată care să conducă la eliberarea de brevete pentru aceeaşi invenţie în mai multe state.

Asemenea proceduri sunt instituite, de exemplu, prin Tratatul de cooperare în materie de brevete de invenţie (P.C.T.) de la Washington din 1970[133],[134] prin Acordul pentru crearea unei Organizaţii Regionale pentru Proprietate Industrială din Africa (ARIPO) din 1976[135], prin Convenţia pentru crearea Organizaţiei pentru Proprietate Industrială Africană (OAPI) din 1977[136] şi prin Convenţia privind eliberarea brevetelor europene (Convenţia brevetului european)[137] adoptată în anul 1973 la Munchen.[138] Această din urmă convenţie nu trebuie confundată cu Convenţia pentru Brevete Comunitare, care este elaborată în cadrul Uniunii Europene, dar care nu a intrat încă în vigoare, deşi a fost semnată la Luxemburg în anul 1975.[139]

CAPITOLUL AL III-LEA

LIMITELE SPECIALE ALE DREPTULUI LA EXCLUSIVITATEA EXPLOATĂRII INVENŢIEI

SECŢIUNEA I

DREPTUL DE FOLOSIRE A UNEI INVENŢII BREVETATE ÎN CONSTRUCŢIA ŞI FUNCŢIONAREA VEHICULELOR ŞI A NAVELOR

1. Sediul materiei. Această limită specială a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate este reglementată prin art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991, republicată, în concordanţă cu dispoziţiile art. 5 ter din Convenţia de la Paris din 1883 pentru apărarea proprietăţii industriale. De altfel, instituţia mai este reglementată şi prin art. 27 din Convenţia de la Paris privind aviaţia civilă internaţională din 1919 (revizuită la Chicago în 1944) (ratificată prin Decretul nr. 194/1965).[140]

În doctrină, această limită specială este identificată şi sub denumirea de "imunitatea vehiculelor".

2. Potrivit art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991, republicată, "Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 33 şi 34: a) folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene, precum şi la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestora, aparţinând statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte, când aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul României, temporar sau accidental, cu condiţia ca această folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor;".
3. Raţiune. Textul este menit să contribuie la asigurarea liberei circulaţii a vehiculelor terestre sau aeriene şi a navelor [vehicule]. Totodată, se ţine seama de realităţi, întrucât absenţa unei asemenea reglementări ar pune autorităţile statale în faţa unor probleme uneori insurmontabile (cum ar fi, de exemplu, identificarea modalităţilor concrete prin care s-ar realiza controlul aeronavelor ori al navelor care tranzitează teritoriul ţării, sub aspectul neîncălcării drepturilor de proprietate industrială).
4. Condiţii. Următoarele condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca terţii să poată invoca, în raport cu titularul brevetului de invenţie, această licenţă legală:
5. a) Vehiculul terestru sau aerian ori nava [vehiculul] - fiind asimilate şi accesoriile acestora (remorci, vagoane, containere[141])[142] - trebuie să aparţină[143] unui stat membru la o convenţie internaţională privind invenţiile, la care România este parte[144];
6. b) Invenţia utilizată în construcţia sau funcţionarea vehiculului sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestuia trebuie să fie brevetată în România;
7. c) Această invenţie trebuie să fie folosită exclusiv pentru nevoile vehiculului; piesele detaşate şi echipamentele de schimb sunt asimilate, fiind permisă montarea acestora, inclusiv montarea pentru repararea altor vehicule; deţinerea de produse brevetate la bordul vehiculului în alte scopuri (de exemplu, pentru vânzare sau tranzit) constituie contrafacere[145]
8. d) Vehiculul trebuie să fi pătruns temporar (inclusiv în cazul intrărilor periodice) sau accidental (de exemplu, în caz de avarie, furtună, eroare de pilotaj etc.) pe teritoriul României.
9. Efecte. Dacă aceste patru condiţii cumulative sunt îndeplinite, titularul brevetului nu poate opune terţului exclusivitatea exploatării invenţiei pe care a brevetat-o în România.[146]

SECŢIUNEA A II-A

DREPTUL DE FOLOSIRE PERSONALĂ ANTERIOARĂ

6. Sediul materiei. Această limită specială este reglementată prin art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, republicată, în mod asemănător cu dispoziţiile legale referitoare la invenţii din alte ţări[147]. Conform acestui text legal, "Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 33 şi 34 [...]: b) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 33 alin. (2) de către o persoană care a aplicat obiectul brevetului de invenţie sau cel a cererii de brevet, aşa cum a fost publicată, ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu bună-credinţă pe teritoriul României, independent de titularul acesteia, cât şi înainte de constituirea unui depozit naţional reglementar privind invenţia sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută; în acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data de depozit sau a priorităţii recunoscute, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei;".
7. Raţiune şi ipoteză. Dreptul de folosire personală anterioară[148] constituie recunoaşterea pe plan legislativ a unei consecinţe impuse de echitate[149], într-o situaţie de manifestare a ubicuităţii - sub aspectul apariţiei[150] - a creaţiilor intelectuale industriale.

Astfel cum s-a arătat, "Din punct de vedere al apariţiei lor [al apariţiei obiectelor proprietăţii industriale - sublinierea noastră, L.M.], ubicuitatea se înfăţişează ca o aptitudine a acestora de a putea fi create de mai multe persoane în mod simultan (dar şi în timpuri diferite, însă coexistând în aceeaşi perioadă), deşi creatorii au lucrat independent unii de alţii, în acelaşi loc sau în locuri diferite. Acest aspect al ubicuităţii îl întâlnim, în special, cât priveşte creaţiile industriale, chiar dacă având justificări şi intensităţi diferite; dar el nu este exclus în cazul semnelor distinctive. Referitor la creaţiile industriale, este uşor de sesizat că ideea care stă la baza unei soluţii noi - de pildă, o invenţie, un know-how, un desen industrial etc. - poate apărea la mai multe persoane, în locuri diferite şi fără a avea cunoştinţă una de alta."[151]

În aceste circumstanţe, atunci când una şi aceeaşi "invenţie" este creată de către două persoane diferite, prin eforturi independente, aceea dintre ele care va constitui cea dintâi depozitul reglementar ori va beneficia de cea dintâi prioritate recunoscută va deveni titular de brevet. Prin ipoteza avută în vedere de art. 35 lit. b) din Legea nr. 64/1991, republicată, cealaltă persoană începuse deja, cu bună-credinţă, să aplice aceeaşi soluţie ("invenţia") sau luase măsuri efective şi serioase în vederea aplicării ei, mai înainte de menţionata constituire a depozitului reglementar ori de menţionata prioritate recunoscută. După constituirea depozitului reglementar, se naşte dreptul provizoriu de exploatare exclusivă iar, dacă se eliberează brevetul, se naşte însuşi dreptul de exploatare exclusivă, în temeiul căruia titularul ar putea interzice terţului să îşi continue exploatarea.

8. Condiţii. Următoarele condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca terţul să poată invoca, în raport cu titularul brevetului de invenţie, această licenţă legală:
9. a) Există una şi aceeaşi soluţie tehnică[152] având caracter de noutate absolută în timp şi spaţiu, care a fost creată în mod independent de cel puţin două persoane;
10. b) Una dintre aceste persoane[153] brevetează[154] ca invenţie acea soluţie tehnică[155] sau doar depune cerere de brevet, care este publicată;
11. c) Cealaltă persoană[156] a aplicat obiectul aceluiaşi brevet de invenţie sau al aceleiaşi cereri de brevet ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau a folosirii lui pe teritoriul statului care a eliberat brevetul de invenţie sau unde a fost depusă cererea de brevet[157];[158]
12. d) Această aplicare sau, după caz, luarea acestor măsuri efective şi serioase au fost efectuate anterior constituirii depozitului reglementar de către persoana care a devenit titular de brevet ori anterior datei priorităţii excepţionale eventual invocate de către acest titular de brevet;
13. e) Activităţile descrise la lit. d) s-au realizat cu bună-credinţă[159] şi în mod independent în raport cu titularul brevetului de invenţie sau al cererii de brevet publicate;
14. f) Activităţile descrise la lit. d) nu au fost publice, neconstituind o anterioritate care să fi înlăturat existenţa condiţiei de fond a noutăţii cu prilejul brevetării soluţiei de către persoana devenită titular de brevet sau care a depus cererea publicată[160].[161]

8 bis. O analiză mai detaliată necesită cea de treia condiţie dintre cele enumerate mai sus, şi anume condiţia ca titularul dreptului de folosinţă personală anterioară să fi aplicat aceeaşi soluţie ori să fi luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau a folosirii ei pe teritoriul statului care a eliberat brevetul de invenţie sau unde a fost depusă cererea de brevet. Într-adevăr, în jurisprudenţa şi practica din alte ţări este controversată problema dacă simpla cunoaştere a soluţiei tehnice (a "invenţiei") - cunoaştere existentă, desigur, anterior depozitului reglementar sau datei priorităţii excepţionale recunoscute - ar fi suficientă pentru recunoaşterea dreptului de folosinţă personală anterioară.[162] Astfel, uneori răspunsul a fost afirmativ, considerându-se că - simpla - cunoaştere integrală a soluţiei tehnice este necesară, dar şi suficientă; "nu este necesar să existe o exploatare de fapt, fiind suficient ca invenţia să fi fost concepută şi să rezulte dintr-o descriere clară şi precisă care să permită realizarea ei de către un specialist."[163] Pe de altă parte, se apreciază că simpla deţinere intelectuală a invenţiei nu este suficientă, fiind necesar a se face dovada[164] a ceva mai mult decât simpla cunoaştere intelectuală a soluţiei şi a ceva mai puţin decât exploatarea efectivă: pregătiri serioase în vederea exploatării efective sau dovada că s-a aflat pe punctul de a proceda în acest fel.

Pe aceeaşi linie de gândire, o instanţă judecătorească elveţiană a decis în 1960 că "<Pregătirile speciale>[165] efectuate în vederea executării invenţiei trebuie să aibă o <amploare particulară>. Nu demonstrează existenţa unor asemenea pregătiri planurile servind la dezvoltarea experimentală a produsului invenţie aflate în litigiu şi nici o demonstraţie efectuată în faţa unor specialişti. Ar fi putut fi determinante pregătirile care urmăreau fabricarea industrială a obiectului invenţiei."[166]

9. Efecte. Dacă aceste condiţii cumulative sunt îndeplinite, art. 35 alin. (1) lit. lit. b) din Legea nr. 64/1991, republicată, conferă[167] terţului un drept[168] de folosinţă asupra invenţiei chiar şi după eliberarea brevetului de invenţie, dar numai în volumul existent la data depozitului reglementar sau, după caz, la data priorităţii excepţionale recunoscute[169].[170]

Acest drept permite numai folosinţa personală, neputând fi transmis decât deodată cu întreg patrimoniul acelei persoane ori cu o fracţiune a patrimoniului afectat exploatării acelei invenţii.[171]

10. Ipoteză specială: dreptul de folosire personală anterioară în cazul corectării traducerii iniţiale a cererii de brevet european ori a brevetului european. O ipoteză specială a acestei limite a exclusivităţii exploatării brevetului este reglementată prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, republicată, text potrivit căruia: „Orice persoană care, cu bună credinţă, foloseşte invenţia sau a făcut pregătiri efective şi serioase de folosire a invenţiei, fără ca această folosire să constituie o încălcare a cererii de brevet sau a brevetului european în traducerea iniţială, poate, după ce traducerea corectată are efect, să continue folosirea invenţiei în întreprinderea sa ori pentru necesităţile acestei, fără plată şi fără să depăşească volumul existent la data la care traducerea iniţială a avut efect.”
11. Raţiune şi domeniu. Prevederile alin. (2) al art. 35 au fost introduse prin Legea nr. 203/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1991, ca urmare a Acordului dintre Guvernul României şi Organizaţia Europeană de Brevete privind cooperarea în domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie 1994,[172] precum şi în vederea aplicării prevederilor Convenţiei privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973. De altfel, prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, republicată, sunt reluate, în esenţă, în cuprinsul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 611/2002 pentru ratificarea acestei din urmă Convenţii [173], având ca sursă dispoziţiile art. 70 alin. (4) lit. b) din Convenţie.

            În baza reglementărilor interne menţionate, cererea de brevet european şi, respectiv, brevetul european eliberat de Oficiul European de Brevete – în măsura în care acea cerere sau acel brevet desemnează România ca stat în care se solicită protecţia juridică pentru acea invenţie -  vor produce efecte în România (la fel ca şi o cerere de brevet ori ca un brevet guvernate de Legea nr. 64/1991) de la data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială editat de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a traducerii în limba română a revendicărilor acelei cereri sau, după caz, a brevetului european însoţit de anexele sale. Prin urmare, de la acest moment devin aplicabile prevederile art. 33 şi 34 din Legea nr. 6471991, republicată, sfera de protecţie a invenţiei fiind stabilită în raport cu conţinutul traducerii publicate. Este însă posibil ca traducerea publicată iniţial să fie eronată, astfel încât art. 7 alin. (2) din Legea nr. 611/2002 dispune că „Solicitantul sau titularul brevetului european poate depune oricând o traducere corectată. traducerea corectată produce efecte numai după ce a fost făcută publică de către oficiu.”

            Prin ipoteză, în intervalul cuprins între data publicării traducerii iniţiale (eronate) şi data publicării traducerii corectate, o terţă persoană, întemeindu-se cu bună-credinţă pe conţinutul traducerii iniţiale, foloseşte invenţia sau face pregătiri (ia măsuri) efective şi serioase de folosire a invenţiei la care se referă traducerea eronată, fără a încălca exclusivitatea stabilită prin raportare la conţinutul acestei traduceri.

12. Efecte. În considerarea situaţiei speciale în care se află acest terţ, art. 35 alin. (2) îi recunoaşte prerogative identice cu acelea de care beneficiază titularul dreptului de folosire personală anterioară, conform art. 35 alin. (1) lit. b), aşadar dreptul de a continua folosirea invenţiei în întreprinderea sa ori pentru necesităţile acesteia, cu titlu gratuit, dar fără a depăşi volumul existent.

Este motivul pentru care trimitem la analiza efectuată anterior cu privire la art. 35 alin. (1) lit. b), care este valabilă, mutatis mutandis, şi în această ipoteză specială.

Totuşi. faţă de redactarea întrucâtva diferită a celor două texte legale menţionate, unele precizări se impun:

1. a) Observăm că, spre deosebire de situaţia reglementată prin art. 35 alin. (1) lit. b), textul art. 35 alin. (2) nu mai reia condiţionarea ca dreptul de folosinţă personală anterioară să nu poată fi transmis „decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei”. Cu toate acestea, considerăm că, în virtutea principiului „ubi eadem ratio eadem solutio esse debet”, această condiţionare este aplicabilă în ambele ipoteze.
2. b) Articolul 35 alin. (2) impune ca folosirea în continuare a invenţiei să nu depăşească volumul existent „la data la care traducerea iniţială a avut efect.” Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă data la care traducerea iniţială a fost publicată[174], ci perioada de timp în decursul căreia traducerea iniţială îşi produce efectele, aşadar până la data publicării traducerii corectate. În consecinţă, prin expresia „volumul existent” legea are în vedere volumul cel mai înalt existent oricând pe parcursul perioadei cuprinse între cele două publicări de traduceri.

                                  

SECŢIUNEA A III-A

DREPTUL DE PRODUCERE SAU DE FOLOSIRE A INVENŢIEI EXCLUSIV ÎN CADRU PRIVAT ŞI ÎN SCOP NECOMERCIAL

13. Sediul materiei. Această limită specială a dreptului la exclusivitatea exploatării invenţiei brevetate este reglementată prin art. 35 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 64/1991, republicată: "Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 33 şi 34: […] c) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 33 alin. (2) exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial; producerea sau, după caz, folosirea invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial ;".[175]

Rămân inexplicabile imperfecţiunile de tehnică legislativă ale textului, care utilizează două segmente succesive de reglementări, dintre care cea dintâi este cuprinsă implicit în cea de-a doua.

14. Raţiune. Anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, legislaţia română în materie de invenţii nu a reglementat niciodată în mod expres o asemenea limită specială.[176] Cu toate acestea, sub imperiul legii anterioare (Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile), s-a susţinut în doctrină că: "[…] în mod implicit, din economia legii române rezultă că dreptul exclusiv cuprinde ca element de bază al conţinutului său exploatarea industrială a invenţiei. Or, actele de folosire a unui brevet în scopuri personale, casnice sau experimentale nu pot avea un caracter industrial.

De altfel, există şi principiul că brevetul este destinat industriei, şi nu ştiinţei. Datorită absenţei caracterului lor industrial, asemenea acte nu pot fi interzise de către titularul brevetului şi nici incriminate drept contrafacere.

Astfel, persoana care construieşte un aparat pentru nevoile casnice (pentru aerisire condiţionată, pentru bucătărie, pentru folosirea razelor solare ca sursă energetică de încălzire a locuinţei personale) nu aduce atingere dreptului exclusiv al titularului brevetului. Dar, în momentul în care persoana construieşte exemplare de pe aparatele respective pentru alte persoane, indiferent de modul de transmitere către acestea, se încalcă brevetul. În cadrul folosirii personale, se pot enumera aparatele construite pentru nevoile persoanei: un aparat de bărbierit brevetat, un stilo, un aparat de masaj, o încuietoare de valiză sau casetă etc." [177]

Această opinie a rămas izolată, arătându-se, în esenţă, că în lipsa unui text expres nu se putea ajunge la concluzia existenţei unor limite ale dreptului subiectiv de proprietate industrială, acestea având caracter de excepţie şi, de aceea, fiind supuse interpretării restrictive.[178]  Nu mai puţin însă, argumentele atunci folosite şi-au păstrat întotdeauna valabilitatea sub aspectul relevării raţiunilor avute în vedere de conţinutul actual al art. 35 lit. c) din Legea nr. 64/1991, republicată.

             În plus, este necesar să se mai aibă în vedere că viitorul utilizator al unei invenţii brevetate ce urmează a face obiectul unei cesiuni ori al unei licenţe trebuie să fie pus în situaţia de a verifica, anterior încheierii contractului, exactitatea descrierii invenţiei şi rezultatul real pe care aplicarea acesteia îl asigură.[179]

15. Domeniu. Interpretarea restrictivă a art. 35 alin. (1) lit. c) exclude orice acte care nu sunt realizate în cadru privat şi în scop necomercial. În orice caz, produsele rezultate din astfel de activităţi nu pot fi comercializate. De efectele art. 35 lit. c) beneficiază însă persoana care experimentează în vederea perfecţionării unei invenţii şi, în consecinţă, spre a dobândi un brevet de perfecţionare[180] - deşi aceasta constituie o finalitate comercială.

SECŢIUNEA A IV-A

DREPTUL DE FOLOSIRE A INVENŢIEI CA URMARE A EPUIZĂRII DREPTULUI ASUPRA OBIECTULUI INVENŢIEI BREVETATE

16. Sediul materiei. Conform art. 35 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1991, republicată, "Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la  art. 33 şi 34: […] d) comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul României a acelor exemplare de produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute anterior de către titularul de brevet sau cu acordul său expres."

Dispoziţiile legale reproduse sunt inspirate din art. 30 bis al Legii franceze asupra brevetelor de invenţie din 1968, astfel cum a fost modificat prin Legea din 1978, text devenit actualul art. L.613-6 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa - cel dintâi stat care a edictat o asemenea reglementare, inspirată din aşa-numita teorie a "epuizării dreptului de proprietate industrială".

17. Raţiune şi conţinut. În mod paradoxal, teoria epuizării dreptului de proprietate industrială a fost elaborată de doctrina germană[181], combătută de doctrina franceză[182], dar însuşită de legiuitorul francez[183], pentru ca ulterior să fie preluată şi de către legiuitorul german.

Conform acestei teorii,  dreptul de exploatare exclusivă este epuizat din momentul punerii în circulaţie a produsului protejat prin brevet, deoarece această punere în circulaţie valorează, deopotrivă, şi ca o cesiune a dreptului exclusiv al titularului de brevet cu privire la acel produs concret. În continuare, titularul brevetului nu se mai poate opune - invocând dreptul exclusiv, acum epuizat - folosirii, conform voinţei dobânditorului, a acelui bun; cu toate acestea, titularul brevetului se poate opune acelor modalităţi de folosire a produsului pe care, eventual, le-a interzis expres prin contractul încheiat cu dobânditorul sau care sunt contrare dreptului concurenţei  (aşadar, întemeindu-se nu pe dreptul proprietăţii industriale, ci pe dreptul contractelor sau pe dreptul concurenţei).

Dimpotrivă, adversarii teoriei epuizării[184] arată că dreptul de exploatare exclusivă nu se epuizează prin comercializarea produsului în care este încorporată invenţia, deoarece înstrăinarea acelui bun concret nu echivalează cu o cesiune, ci numai cu o licenţă implicită acordată dobânditorului. În consecinţă, titularul brevetului îşi păstrează prerogativa de a acţiona în contrafacere pe dobânditorului produsului care ar încălca limitările de utilizare ce ar fi fost impuse de către cel dintâi.[185] Astfel cum s-a remarcat, "Dar şi în această concepţie, titularul de brevet nu se poate opune folosinţei cumpărătorului decât limitând-o prin contractul încheiat cu acesta. Soluţia este doar aparent identică aceleia propuse de teoria epuizării, întrucât în cadrul teoriei epuizării limitările folosinţei apar ca excepţionale, iar în cazul încălcării lor se aplică dreptul comun al contractelor, în timp ce în a doua ipoteză limitările apar ca ţinând de însăşi natura licenţei şi nerespectarea lor se plasează în contextul proprietăţii industriale, de vreme ce dreptul, rezultat din brevet, nu este epuizat."[186]

18. Efecte. În dreptul român, aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1991, republicată, atrage consecinţa că, după înstrăinarea cu titlu oneros[187], de către însuşi titularul brevetului, a produsului în care este încorporată invenţia brevetată, nu constituie contrafacere actele ulterioare de comercializare sau de oferire spre vânzare[188] realizate, pe teritoriul României (deci nu şi în străinătate), de către sub-dobânditorii produsului.

SECŢIUNEA A V-A

DREPTUL DE FOLOSINŢĂ PERSONALĂ ULTERIOARĂ

19. Sediul materiei. Potrivit art. 35 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991, republicată, "Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art.  33 şi 34:  […] e) folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului. În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană,  în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din  patrimoniul care este afectat exploatării invenţiei;".
20. Raţiune şi ipoteză. La fel ca şi dreptul de folosinţă personală anterioară[189], această limită a exclusivităţii exploatării invenţiei constituie recunoaşterea pe plan legislativ a unei consecinţe impuse de echitate. De această dată însă, ipoteza avută în vedere de legiuitor nu este situată anterior brevetării invenţiei, ci după eliberarea brevetului, ba chiar după încetarea valabilităţii acestuia. Survenirea ipotezei reglementate prin art. 35 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991, republicată, presupune luarea în consideraţie, mai întâi, a prevederilor art. 45 alin. (2) şi (3), potrivit cu care: „(2) Pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului.

(3) Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet. Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Taxele de menţinere în vigoare pot fi plătite şi anticipat, în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi, pentru o perioadă care nu poate depăşi 4 ani.”

Aşa fiind, de la data publicării decăderii din brevet a titularului acestuia, invenţia va cădea în domeniul public. Totuşi, conform art. 38, brevetul poate fi revalidat de O.S.I.M. la cererea celui decăzut din drept, dacă acesta invocă "motive justificate"[190] în termen de cel mult 6 luni[191] de la publicării decăderii, iar hotărârea de revalidare se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

În aceste condiţii, este posibil ca un terţ, încrezându-se în efectele  publicării hotărârii de decădere, să înceapă a exploata invenţia căzută în domeniul public sau să ia măsuri efective şi serioase în vederea exploatării acesteia. După revalidarea brevetului, continuarea activităţilor terţului ar constitui contrafacere, cu toate consecinţele prevăzute de lege. Nu mai puţin, din evidente motive de echitate, prevederile art. 35 alin. (1) lit. e) îi permit continuarea exploatării în acelaşi volum cu acela existent la momentul publicării revalidării.

21. Condiţii. Următoarele condiţii cumulative trebuie să fie îndeplinite în vederea funcţionării acestei limite speciale a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate:
22. a) Terţa persoană a folosit sau a luat măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei brevetate de către titular; pentru conturarea conceptelor de "folosire" şi, respectiv, de "luare de măsuri efective şi serioase" se poate recurge, în principiu, la precizările referitoare la conceptele de "aplicare" şi, respectiv, "luare de măsuri efective şi serioase" din domeniul dreptului de folosire personală anterioară reglementat prin art. 35 alin. (1) b) din Legea nr. 64/1991, republicată[192];
23. b) Aceste activităţi s-au desfăşurat între momentul publicării decăderii din drepturi a titularului de brevet şi momentul publicării revalidării brevetului[193]; considerăm că, dacă aceste activităţi au început anterior publicării decăderii din drepturi a titularului de brevet, aşadar la un moment în care invenţia nu se afla încă în domeniul public, continuarea acestor activităţi după momentul publicării decăderii nu poate transforma contrafacerea iniţială într-o activitate ocrotită de lege (prin dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991, republicată).
24. c) Observăm că, spre deosebire de situaţia existentă anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, când art. 40 alin. 2 nu indica necesitatea existenţei bunei-credinţe a terţului beneficiar, astăzi art. 35 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991, republicată, introduce o diferenţiere nerezonabilă între ipoteza în care terţul „foloseşte” invenţia şi aceea în care este vorba despre „luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei”, în sensul că numai pentru prima ipoteză este prevăzută şi condiţia existenţei bunei-credinţe. Socotim însă că aceasta constituie doar o eroare de tehnică legislativă, deoarece „ubi eadem ratio eadem solutio esse debet”. [194] Aşa fiind, existenţa bunei-credinţe a terţului la momentul în care „foloseşte” sau „ia măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei” constituie cea de-a treia condiţie cumulativă. [195]
25. Efecte. Dacă sunt întrunite cele trei condiţii cumulative expuse mai sus, terţul poate continua şi după publicarea revalidării activităţile începute anterior publicării decăderii, fără ca aceste activităţi să poată fi considerate contrafacere. Este însă necesar ca utilizarea invenţiei să nu depăşească „volumul existent" la data naşterii dreptului de folosire personală anterioară, care este data publicării menţiunii revalidării.

            Acest drept permite numai folosirea personală, neputând fi transmis decât deodată cu întreg patrimoniul acelei persoane ori cu o fracţiune a patrimoniului afectat exploatării acelei invenţii.

            SECŢIUNEA A VII-A

LICENŢELE OBLIGATORII

23. Categorii. După modificarea prin Legea nr. 203/2002 a Legii nr. 64/1991, aceasta din urmă reglementează trei categorii de licenţe obligatorii, astfel: (i) licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare - art. 48 alin. (1) – (4): (ii) licenţa obligatorie pentru cazuri excepţionale – art. 48 alin. (5) – (7): (iii) licenţa obligatorie de dependenţă – art. 48 alin. (8).

            În lumina prevederilor art. 30 şi 31 din TRIPS, noua reglementare  nu a mai păstrat instituţia aşa-numitelor „licenţe din oficiu” (prevăzute de art. 50 – 52 din Legea nr. 64/1991, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 203/2002)[196], instituţie care, parţial, a fost absorbită de instituţia licenţei obligatorii pentru cazuri excepţionale.

• 1. Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare

24. Sediul materiei. Conform art. 48 alin. (1) – (3) din Legea nr. 64/1991, republicată: "(1) La cererea oricărei persoane interesate Tribunalul Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a unui termen de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei.

(3) Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza circumstanţelor date, că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o înţelegere într-un termen rezonabil.” 

24. Raţiune şi ipoteză. Scopul fundamental al oricărei legislaţii având ca obiect invenţiile îl constituie stimularea realizării de invenţii, în vederea aplicării acestora spre beneficiul omenirii. "Monopolul" de exploatare a invenţiei brevetate nu trebuie "pervertit", prin blocarea utilizării invenţiei, ci trebuie să fie folosit tocmai în vederea atingerii scopului fundamental menţionat. De aceea, titularul brevetului de invenţie are nu numai dreptul de exploatare a acesteia, ci şi, cu anumite circumstanţieri, inventatorului îi revine o obligaţie – juridică – de a proceda, în cadrul anumitor termene limită, la exploatarea invenţiei brevetate, în caz contrar fiind aplicabile sancţiuni, printre care licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare.[197] Se poate chiar considera că această formă de licenţă obligatorie reprezintă o manifestare în forme specifice a instituţiei abuzului de drept, în sensul că dreptul subiectiv de exploatare exclusivă nu mai este ocrotit (în integralitate) atunci când se face dovada că nu sunt exercitate potrivit cu scopul lor economic şi social (art. 1 - 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice).

            Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare constituie o evoluţie legislativă, în raport cu dispoziţiile art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea asupra brevetelor de invenţie din 17 ianuarie 1906, potrivit cu care: "Brevetul pierde validitatea sa: […] c) Când brevetatul n-a exploatat invenţia sa în ţară în interval de 4 ani, socotiţi de la data brevetului, sau când exploataţia a fost întreruptă pe timp de doi ani".[198] Conferinţa de la Lisabona din 1958 pentru revizuirea Convenţiei de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale a constatat că decăderea reprezintă o sancţiune prea aspră, astfel încât, printre altele, a modificat dispoziţiile art. 5 lit. A) pct. 2) - 4) din Convenţie, care în prezent au următorul conţinut: "2) Fiecare ţară a uniunii va putea lua măsuri legislative care să prevadă concesiunea de licenţe obligatorii, pentru a preveni abuzurile care ar putea să rezulte din exercitarea dreptului exclusiv conferit de brevet, ca de exemplu în caz de neexploatare.

            3) Decăderea din drepturile conferite de brevet nu va putea fi prevăzută decât pentru cazul în care concesiunea de licenţe obligatorii s-r fi dovedit insuficientă pentru a preveni aceste abuzuri. Nici o acţiune în decădere sau în anulare a unui brevet nu va putea fi introdusă înainte de expirarea a doi ani de la concesiunea primei licenţe obligatorii.

            4) O licenţă obligatorie nu va putea fi cerută din cauză de neexploatare sau de insuficientă exploatare înainte de expirarea unui termen de patru ani de la depozitul cererii de brevet sau de trei ani de la acordarea brevetului, termenul care expiră cel mai târziu fiind cel care se aplică; ea va fi refuzată dacă brevetatul îşi justifică lipsa de acţiune cu motive valabile. O astfel de licenţă obligatorie va fi neexclusivă şi ea nu va putea fi transmisă, nici chiar sub forma de concesiune de sub-licenţă, decât împreună cu partea din întreprindere sau din fondul de comerţ care exploatează licenţa respectivă."

            În aplicarea acestor prevederi internaţionale, Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile şi inovaţiile a reglementat pentru prima dată în România, prin art. 24, licenţa obligatorie, instituţie care a fost menţinută şi prin art. 46 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, precum şi, în prezent, prin art. 48 şi urm din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

            Reamintim că materia este reglementată şi prin art. 30 şi 31 din TRIPS.[199]

25. Condiţii. Următoarele condiţii cumulative trebuie să fie îndeplinite pentru acordarea unei licenţe din oficiu:
26. a) Invenţia este brevetată în România; nu importă dacă titularul este subiect de drept din România sau din străinătate;
27. b) A expirat un termen de 4 ani calculat de la data depozitului reglementar naţional sau a expirat un termen de 3 ani calculat de la data acordării brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu[200]; deşi legea nu prevede în mod expres, socotim că licenţa obligatorie poate fi solicitată cu succes şi în ipoteza în care înăuntrul acestor termene iniţiale invenţia a fost aplicată, dar, după consumarea termenului care expiră cel mai târziu, această aplicare este abandonată pentru cel puţin 4 ani[201];
28. c) Înăuntrul termenului stabilit conform regulii imediat anterioare, invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României; aplicarea (suficientă) a acelei invenţii în străinătate nu împiedică acordarea licenţei obligatorii[202]; exploatarea pe teritoriul României poate fi reprezentată fie de activitatea desfăşurată de către titularul brevetului, fie de aceea desfăşurată de către beneficiarul unei licenţe contractuale[203]; cu titlu de exemplu, următoarele activităţi au fost considerate insuficiente spre a împiedica sancţionarea neîndeplinirii obligaţiei de exploatare de către titularul brevetului: simplele încercări făcute în atelierele titularului; un act izolat de fabricaţie; o instalaţie impracticabilă, cu maşini defecte; anunţurile din presă conţinând oferte de acordare a licenţei; fabricarea aflată în disproporţie vădită cu importanţa exploatării aceleiaşi invenţii în străinătate, ce conduce la concluzia unui simulacru de exploatare[204]; de asemenea cu titlu de exemplu, următoarele activităţi au fost considerate ca aplicare suficientă pe teritoriul statului care a acordat brevetul: fabricarea însăşi a maşinii brevetate, nefiind neapărat necesar să se facă dovada şi a vânzării acesteia; aplicarea neîntreruptă a obiectului brevetat, chiar dacă aplicarea este de minimă importanţă; fabricarea în proporţii mici, dar reală; concesiunea unei licenţe de fabricare imediat utilizată; instalarea unui atelier de fabricare ce a necesitat investiţii mari, la care se adaugă oferte de licenţe şi depozitări de materiale anume construite pentru această investiţie[205];[206]
29. d) Titularul brevetului "nu poate să îşi justifice[207] inacţiunea"; sub acest aspect, poate fi vorba, de exemplu, despre obstacole tehnice sau economice, dar nu şi - bunăoară - existenţa unor negocieri pentru acordarea licenţei, sau existenţa exploatării reprezentate de contrafacerea comisă de un terţ etc.[208]; condiţia nu este îndeplinită atunci când invenţia principală nu este exploatată, dar se exploatează invenţia de perfecţionare acelei dintâi; pe de altă parte, neexploatarea brevetului de perfecţionare nu este acoperită prin exploatarea brevetului principal[209];
30. e) Nu s-a ajuns la o înţelegere între titularul brevetului şi persoana interesată, privind condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei[210] (de exemplu, încheierea unei licenţe contractuale sau a unui contract de cesiune).[211]
31. Procedura de acordare. Acordarea licenţei obligatorii presupune desfăşurarea unei proceduri judiciare.

26.1. Solicitantul. În acest scop, "orice persoană interesată" (alin. (1) al art. 48) poate sesiza Tribunalul Bucureşti, pentru ca, în cadrul unui proces civil, în contradictoriu cu titularul brevetului de invenţie (care va avea calitatea procesuală de pârât), să facă dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute expres de alin. (1) – (3) din art. 48.

Reclamantul ("orice persoană interesată") poate fi persoană fizică sau persoană juridică (aceasta din urmă, de drept privat sau de drept public[212]). Se pune, însă, problema dacă, în afara condiţiilor expres prevăzute de art. 48 alin. (1) – (4), mai este nevoie să fie făcute anumite dovezi cu privire la persoana însăşi a reclamantului. Mai precis, este vorba despre faptul că în alte legislaţii (de exemplu, în dreptul francez[213]) se prevede că solicitantul trebuie să facă dovada că se află în situaţia de a exploata invenţia "într-o modalitate efectivă şi serioasă" (iar, dacă este cazul, instanţa poate să ordone efectuarea unei expertize asupra acestei capacităţi de exploatare a invenţiei). În dreptul român, o asemenea exigenţă nu este prevăzută. Nu este, totuşi, mai puţin adevărat, că art. 48 alin. (1) şi alin. (3) pretind ca acţiunea să fie formulată de o "persoană interesată" (sublinierea noastră, L.M.). Socotim că această formulare nu poate să aibă o semnificaţie tautologică, în sensul că legiuitorul ar fi  intenţionat să repete, în cuprinsul redactării acestei dispoziţii legale concrete, principiul că una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile este existenţa "interesului".[214] Aşa fiind, rezultă că, întrucât intenţia legiuitorului a avut o altă finalitate, se poate lua în considerare posibilitatea ca instanţa judecătorească să cerceteze dacă solicitantul este o persoană "interesată", adică aptă să exploateze invenţia ce constituie obiectul cererii sale, fiindcă nu poate avea "interesul" obţinerii unei licenţe obligatorii decât persoana care se află în poziţia de a putea să treacă la exploatarea efectivă a acesteia, într-o modalitate sau alta. În plus, interpretarea pe care am întrevăzut-o se poate baza şi pe constatarea că solicitantul trebuie să facă dovada, printre altele a faptului că nu s-a ajuns la o înţelegere cu titularul brevetului; or, realizarea de astfel de negocieri de către un solicitant care nu deţine capacitatea efectivă de exploatare ulterioară a invenţiei îi poate permite titularului de brevet să îşi justifice inacţiunea de a nu fi aplicat invenţia prin intermediul licenţei acordate acestui solicitant necalificat.

În plus, după modificarea Legii 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi prin invocarea alin. (2) al art. 49, potrivit căruia „Licenţele obligatorii vor fi autorizate în principal pentru aprovizionarea pieţei.”[215]

            26.2. Instanţa judecătorească. În ceea ce priveşte instanţa judecătorească sesizată, trebuie observat că Tribunalul Bucureşti are competenţă exclusivă ca primă instanţă. Conform art. 51 alin. (2), hotărârea Tribunalului Bucureşti pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, iar potrivit dreptului comun (art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă) recursul va fi soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care pronunţă o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

            26.3. Înregistrarea licenţei obligatorii. În baza art. 52, licenţa obligatorie trebuie să fie înregistrată la O.S.I.M. (după caz: în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în Registrul  naţional al brevetelor de invenţie), care procedează la publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii acordării licenţei obligatorii, în termen de o lună de la primirea comunicării hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă, prin grija persoanei interesate. Aceeaşi procedură este urmată şi în cazul retragerii licenţei obligatorii. Deşi nu există nici o prevedere expresă în acest sens, trebuie decis că publicarea produce efecte numai faţă de terţi, iar nu şi între părţi, faţă de care hotărârea judecătorească este opozabilă din momentul în care a rămas definitivă şi irevocabilă[216].[217]

27. Efecte. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă expuse mai sus, terţul solicitant dobândeşte dreptul de exploatare a invenţiei, şi anume – astfel cum dispune art. 49 alin. (1) - în condiţiile stabilite prin hotărârea judecătorească „în ceea ce priveşte întinderea şi durata acestora[218] [ale licenţelor obligatorii – precizarea noastră, L.M.], nivelul remuneraţiei cuvenite deţinătorului dreptului, stabilit în raport cu valoarea comercială a licenţelor acordate.”[219] Aşadar, licenţa obligatorie este limitată în timp şi cu titlu oneros.

În plus, astfel cum dispune în mod expres acelaşi text legal, aceasta este o licenţă neexclusivă. Rezultă că, după acordarea unei licenţe obligatorii, titularul brevetului îşi păstrează dreptul de a conferi licenţe contractuale altor beneficiari, precum şi că este posibilă acordarea, în condiţiile legii, şi a altor licenţe obligatorii (fiindcă exploatarea realizată de beneficiarul licenţei obligatorii acordate nu îl scuteşte pe titularul brevetului de a-şi îndeplini propria sa obligaţie de aplicare a invenţiei pe care a brevetat-o). La aceeaşi concluzie conduce şi art. 49 alin. (2), care subliniază că „Licenţele obligatorii vor fi autorizate în principal pentru aprovizionarea pieţei.” Totuşi, trebuie precizat că existenţa unei licenţe obligatorii va constitui un element de care nu poate să facă abstracţie instanţa judecătorească învestită de către un alt solicitant cu  o altă cerere de licenţă obligatorie, pur şi simplu pentru că urmează să se ţină seama de necesităţile concrete ale pieţei, în sensul asigurării unui profit ca urmare a exploatării acelei invenţii. Cu alte cuvinte, existenţa pe una şi aceeaşi piaţă a unui anumit număr de utilizatori ai invenţiei brevetate ar fi de natură să disipeze foarte mult monopolul temporar, ceea ce poate echivala cu căderea invenţiei în domeniul public. Aşa fiind, nu excludem dreptul unui beneficiar de licenţă obligatorie de a participa în procesul purtat între un alt solicitant şi titularul brevetului de invenţie, în condiţiile prevăzute de art. 49 şi urm. din Codul de procedură civilă pentru participare terţilor în procesul civil.   Astfel cum s-a observat. "[…] în lipsa unei dispoziţii exprese (existente în alte legislaţii), beneficiarul licenţei obligatorii nu va avea calitatea de a intenta o eventuală acţiune în contrafacere a brevetului (prevăzută de art. 59 din lege)."[220]

            În sfârşit, se pune problema dacă licenţa obligatorie este personală, aşadar dacă este sau nu este transmisibilă către terţe persoane.  Soluţia asupra acestei probleme întâmpină una dintre cele mai surprinzătoare dificultăţi după modificarea prin Legea nr. 203/2002 a Legii nr. 64/1991, care în cuprinsul art. 50 conţine două alineate succesive total contradictorii: „(1) Licenţa obligatorie nu este transmisibilă decât împreună cu partea de întreprindere sau cu fondul de comerţ care beneficiază de această utilizare.

            (2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în cazul în care o licenţă obligatorie a fost acordată conform art. 48.” Contradicţia există fiindcă art. 48 constituie sediul materiei pentru toate cele trei categorii posibile de licenţă obligatorie, iar nu numai pentru licenţa obligatorie acordată în caz de neexploatare a invenţiei (alin. (1) - (4) ale art. 48).[221]

Care dintre cele două alineate succesive prevalează ?

Suspectăm faptul că alin. (2) al art. 50 conţine o gravă eroare de tehnică legislativă, în sensul că în mod cu totul inexplicabil s-a omis indicarea acelor fragmente ale art. 48 (cel mai probabil a alin. (8), prin care este reglementată licenţa de dependenţă)  ce sunt exceptate de la aplicarea regulii stabilite prin alin. (1) al art. 50. Supoziţia noastră se bazează pe faptul că lit. c) a alin. (8) conţine reglementări proprii (de altfel, şi ele extrem de confuze)  cu privire la transmisibilitate.

Oricum ar fi, singurul lucru clar în legătură cu art. 50 este acela că ansamblul dispoziţiilor sale este neclar, astfel că devine necesar ca textul său să fie supus interpretării juridice. În cadrul unui asemenea demers, este natural să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. A) pct. 4 teza finală din Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale: "O astfel de licenţă obligatorie va fi neexclusivă şi ea nu va putea fi transmisă, nici chiar sub forma de concesiune de sub-licenţă, decât împreună cu partea din întreprindere sau din fondul de comerţ care exploatează licenţa respectivă."[222]

De aceea, nu ni se pare că, sub acest aspect, contribuţia art. 31 lit. e) din TRIPS[223] ar fi determinantă[224], fiindcă nu vedem de ce efectul care este recunoscut acestui din urmă act internaţional în cadrul dreptului intern nu a putut să fie - deja - jucat de către art. 5 lit. A) pct. 4 teza finală din Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale, care este, de asemenea, un act internaţional căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie ("Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.")[225]

28. Încetarea licenţei obligatorii. Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare încetează la data indicată în însăşi hotărârea judecătorească prin care a fost instituită. Nu excludem ca aceeaşi persoană să poată re-edita procedura pentru dobândirea unei noi licenţe obligatorii, în măsura în care şi de această dată sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

            De asemenea, este evident că licenţa obligatorie nu mai poate produce efecte juridice specifice la momentul încetării (indiferent de motiv) valabilităţii brevetului de invenţie, când invenţia cade în domeniul public.

            În sfârşit, potrivit alin. (1) al art. 51, Tribunalul Bucureşti (ca primă instanţă) poate să fie sesizat, cu o solicitare motivată, de către persoana interesată (în primul rând – desigur – de către titularul brevetului) spre a pronunţa o hotărâre prin care să fie retrasă licenţa obligatorie acordată anterior, „atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au încetat să mai existe, cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie protejate într-o manieră corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă circumstanţele care au determinat acordarea acesteia riscă să se producă din nou.”

Deşi din formularea textului nu rezultă în mod direct, apreciem că este natural ca licenţa să fie retrasă inclusiv în cazul (de fapt, în primul rând în cazul) în care se constată că beneficiarul acesteia nu şi-a îndeplinit obligaţia de exploatare a invenţiei.

• 2. Licenţa obligatorie pentru cazuri excepţionale

29. Sediul materiei şi categorii. Potrivit art. 48 alin. (5) – (7), „În afara motivelor prevăzute la alin. (2),[226] o licenţă obligatorie poate fi autorizată de Tribunalul Bucureşti:
30. a) în situaţii de urgenţă naţională şi, în principal, în interesul apărării naţionale sau al siguranţei naţionale ori când interesele publice o cer;
31. b) în alte situaţii de extremă urgenţă;
32. c) în situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale.

(6) Acordarea licenţei obligatorii pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (5) nu impune îndeplinirea condiţiilor menţionate la alin. (2). Totuşi, beneficiarul licenţei va înştiinţa solicitantul sau titularul brevetului despre autorizarea dată de instanţă.”

Textul legal reprodus (care este inspirat de art. 31 din TRIPS) instituie, aşadar, trei ipoteze distincte a căror trăsătură comună constă în caracterul excepţional al împrejurărilor în care este permisă instituirea licenţei obligatorii.

30. Raţiune. În fiecare dintre aceste trei ipoteze, licenţa obligatorie nu este dispusă cu titlu de sancţiune pentru neîndeplinirea de către titularul dreptului a obligaţiei sale de exploatare a invenţiei, ci în scopul apărării unor interese generale de natură excepţională.
31. Condiţii. Într-o tehnică legislativă criticabilă, atât alin. (5), cât şi alin. (6) ale art. 48 stabilesc redundant că, pentru ca Tribunalul Bucureşti să admită cererea de autorizare a licenţei obligatorii pentru cazuri excepţionale, nu este necesară cercetarea faptului dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost aplicată insuficient pe teritoriul României, aşadar nu este necesară îndeplinirea condiţiei prealabile prevăzute de alin. (2) ale aceluiaşi articol. Cum însă alin. (2) face referire expresă la prevederile alin. (1), rezultă că – în mod implicit – nici condiţia instituită prin acestea nu mai trebuie să fie îndeplinită. Cu alte cuvinte, autorizarea licenţei obligatorii poate fi dispusă chiar şi mai înainte de expirarea unui termen de 4 sau de 3 ani (conform distincţiilor acolo operate), deşi – din nou printr-o criticabilă tehnică legislativă - nici alin. (5) şi nici alin. (6) sau vreun alt text al legii nu impun această soluţie în mod expres. Soluţia rezultă, de altfel, şi ca urmare a analizei naturii raţiunilor avute în vedere de legiuitor, deoarece „situaţiile de urgenţă naţională” sau „alte situaţii de extremă urgenţă” ori situaţiile de necesitate a „utilizării publice în scopuri necomerciale” pot apărea atât după, cât şi mai înainte de expirarea, după caz, a menţionatelor termene de 4 sau de 3 ani.

Este însă aplicabilă şi în această ipoteză condiţia stabilită prin alin. (3) al art. 48 în sensul că, „deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o înţelegere într-un termen rezonabil.”

În plus faţă de această condiţie generală, pentru fiecare dintre cele trei ipoteze distincte reglementate de alin. (5) al art. 48 este necesară îndeplinirea unor condiţii speciale proprii, asupra cărora apreciază în mod motivat instanţa judecătorească, sub cenzura instanţelor judecătoreşti superiore.

32. Procedura de acordare, efecte, încetare. În privinţa acestor aspecte, rămân valabile precizările făcute anterior cu prilejul analizei materiei licenţei obligatorii pentru caz de neexploatare[227].

            Este util, totuşi, să subliniem că ne aflăm în prezenţa unei proceduri judiciare, iar nu administrative – aşa cum era aceea stabilită pentru „licenţele din oficiu” de art. 50 şi urm. din Legea nr. 64/1991, în redactare anterioară modificării sale prin Legea nr. 203/2002.

            În acest context, se vădeşte – din nou – criticabilă tehnica legislativă utilizată la elaborarea Legii nr. 64/1991. De această dată, este vorba despre faptul că prevederi cu caracter de recomandare generală din art. 31 al TRIPS (adresate în principal legiuitorilor naţionali, pentru implementare adecvată în legislaţiile interne) au fost preluate ca atare în cuprinsul art. 48 alin. (6) fraza a doua[228] şi alin. (7)[229], în sensul că beneficiarul  licenţei obligatorii are obligaţia să aducă la cunoştinţa solicitantului sau a titularului brevetului că instanţa judecătorească a autorizat licenţa obligatorie. Într-adevăr, o asemenea obligaţie instituită indistinct face în mod inexplicabil abstracţie de împrejurarea că, întrucât procedura de autorizare este judiciară, solicitantul sau titularul brevetului, ca regulă generală, va fi citat spre a participa la soluţionarea acţiunii prin care s-a cerut instituirea licenţei obligatorii şi, tot astfel, i se va comunica hotărârea judecătorească de către instanţă, în vederea eventualei promovări a căilor de atac. Aşa încât suntem puşi în situaţia de a considera că textele legale menţionate îşi găsesc raţiunea  (dar şi atunci doar parţial) exclusiv în ipoteza excepţională a autorizării  licenţei obligatorii pe calea ordonanţei preşedinţiale pronunţate fără citarea pârâtului (art. 581 alin. (3) din Codul de procedură civilă).

• 3. Licenţa obligatorie de dependenţă

33. Sediul materiei. Potrivit art. 48 alin. (8) din Legea nr. 64/1991, republicată, „În cazurile în care un brevet nu poate fi exploatat fără să aducă atingere drepturilor conferite de un alt brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de depozit naţional reglementar este anterioară, o licenţă obligatorie pentru exploatarea brevetului ulterior va putea fi autorizată numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii suplimentare:
34. a) invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic important, de interes economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul anterior;
35. b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii rezonabile pentru utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
36. c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului în care o licenţă obligatorie este, de asemenea, transmisă.”

            Prevederile anterioare  trebuie corelate cu cele ale art. 32: „Pentru o invenţie dintr-o cerere de brevet care nu poate fi aplicată fără a aduce atingere unei invenţii dintr-o cerere de brevet anterioară şi brevetată, OSIM va lua o hotărâre de acordare numai după notificarea tuturor părţilor interesate cu privire la relaţia dintre invenţii.”[230]

            Această limită specială a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate constituie o noutate în cadrul legislaţiei române, fiind introdusă prin Legea nr. 203/2002 şi având ca sursă de inspiraţie art. 1 lit. l) din TRIPS, precum şi, într-o oarecare măsură, prevederile art. L.613-15 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa (text modificat prin Legea nr. 96-1106 din 18 decembrie 1996).[231] Ea reprezintă o consecinţă firească a noii abordări legislative privind relaţia dintre invenţia aşa-numită „invenţie de perfecţionare” (complementară, dependentă) şi „invenţia perfecţionată” (principală).

34. Ipoteza este aceea în care exploatarea unei invenţii brevetate (invenţia ulterioară) presupune exploatarea inerentă a unei alte invenţii brevetate în baza unei cereri cu o dată de depozit anterioară (invenţia anterioară)[232], dar nu s-a ajuns la o înţelegere între cei doi titulari de brevet sub acest aspect.
35. Condiţii. De aceea, în măsura în care este îndeplinită condiţia stabilită prin lit. a) a textului[233] şi, în plus, se face dovada că nu s-a ajuns la o înţelegere amiabilă, titularul brevetului ulterior poate solicita Tribunalului Bucureşti autorizarea unei licenţe obligatorii care să îi permită să îşi exploateze propria invenţie fără ca prin aceasta să se considere că sunt încălcate implicit drepturile titularului de brevet anterior. În doctrină, această formă de licenţă obligatorie este uzual denumită „licenţă de dependenţă.”
36. Procedura de acordare, efecte, încetare. Cât priveşte procedura de acordare, precum şi încetarea, rămân valabile – mutandis mutandis - precizările făcute anterior cu prilejul analizei materiei licenţei obligatorii pentru caz de neexploatare[234].

            De asemenea, şi efectele sunt asemănătoare, dar unele particularităţi rezultă din prevederile lit. b) şi c) ale textului.

            Astfel, pe cale de reciprocitate, dacă s-a acordat o asemenea "licenţă de dependenţă", şi titularul brevetului anterior are dreptul să solicite acordarea – „în condiţii rezonabile” – a unei licenţe asupra invenţiei ulterioare (conform art. 48 alin. (8) lit. b).

            În condiţiile în care redactarea prevederilor lit. c) din alin. (8) al art. 48 este extrem de neclară, devine necesară interpretarea acestora în lumina sub-paragrafului (iii) al art. 31 lit. l) din TRIPS, spre a trage concluzia că licenţa obligatorie de dependenţă, ca atare, este personală (netransmisibilă), fiind însă admisibilă transmiterea sa accesorie deodată cu transmiterea brevetului titularului „invenţiei ulterioare”. În tăcerea legii (precum şi a prevederilor TRIPS), considerăm că, pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie trebuie să fie dată şi cu privire la eventuala licenţă reciprocă obţinută de către titularul brevetului asupra „invenţiei anterioare”.

           

CAPITOLUL AL IV-LEA

ALTE LIMITE SPECIALE ALE DREPTULUI LA EXCLUSIVITATEA EXPLOATĂRII INVENŢIEI BREVETATE, REGLEMENTATE ÎN SISTEME DE DREPT STRĂINE

1. Posibilitatea reglementării prin lege şi a altor limite speciale. Legislaţia altor ţări cunoaşte şi alte limite speciale ale exclusivităţii exploatării invenţiei, care, de lege ferenda, ar putea fi preluate şi de legiuitorul român. Sub acest aspect, ne vom limita la un singur exemplu.
2. Prepararea ocazională de medicamente pentru cazuri individuale în cadrul farmaciilor pe baza unei prescripţii medicale, precum şi activităţile referitoare la medicamente astfel preparate. Acest drept al terţilor este reglementat, de exemplu, în Belgia, Danemarca, Franţa[235], Germania, Irlanda, Islanda, Italia, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia. Oarecum asemănătoare sunt şi dispoziţiile art. 69 alin. (3) din legea japoneză asupra invenţiilor, care dispune: "Efectele brevetelor asupra invenţiilor din domeniul medicamentelor (şi anume, produse utilizate pentru diagnosticare, în scop curativ, pentru tratament medical ori pentru prevenirea bolilor umane - denumite în cadrul prezentului articol ca "medicamente") care se fabrică prin combinarea a două sau a mai multor medicamente, precum şi efectele brevetelor asupra invenţiilor constând în procedee de fabricare a medicamentelor prin combinarea a două sau a mai multor medicamente nu se vor extinde asupra actelor de preparare a medicamentelor pe baza unei prescripţii medicale sau stomatologice sau asupra medicamentelor preparate pe o asemenea bază."

 

 

 

 

 

TITLUL AL V-LEA

TRANSMITEREA DREPTURILOR PRIVIND INVENŢIILE PRIN CONTRACTELE DE CESIUNE ŞI DE LICENŢĂ

 

1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

 

Potrivit art. 47 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie[236], „Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg din brevet pot fi transmise în tot sau în parte. Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licenţă, exclusivă sau neexclusivă, sau prin succesiune legală ori testamentară. Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM”.

Aceste dispoziţiile legale sunt dezvoltate în cuprinsul Regulilor 69 şi 72 -  75 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.[237]

Analiza prevederilor art.  47 arată că sunt avute trei categorii de drepturi: dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg din brevet. Prin dreptul la brevet trebuie să se înţeleagă dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei (dreptul subiectiv de proprietate industrială). Dreptul la acordarea brevetului reprezintă o etapă în devenirea dreptului exclusiv asupra invenţiei şi are un caracter esenţialmente temporar. Cum eliberarea brevetului conferă dreptul exclusiv asupra invenţiei, transmiterea dreptului la acordarea brevetului reprezintă o transmitere sub condiţie suspensivă a dreptului exclusiv asupra invenţiei. În sfârşit, prin sintagma „drepturile ce decurg din brevet” legiuitorul a avut în vedere ansamblul de prerogative ce alcătuiesc dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei, drept ce se naşte din brevet[238].

În cele ce urmează, vom examina problemele care se pun în legătură cu transmiterea, în tot sau în parte, a drepturilor născute în legătură cu invenţia prin contractele de cesiune şi de licenţă.

 

2. CONTRACTUL DE CESIUNE DE BREVET

 

2.1. Noţiune. Contractul de cesiune de brevet este contractul prin care titularul brevetului de invenţie, în calitate de cedent, transmite cesionarului, în tot sau în parte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei.

Specific cesiunii de brevet este obiectul său, care constă în însăşi transmiterea dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei.

 

2.2. Clasificare

2.2.1.Sub raportul modalităţilor în care se poate realiza, cesiunea poate fi totală sau parţială, atât din punctul de vedere al obiectului său, cât şi din cel al teritoriului la care se referă.

Cesiunea este totală din punctul de vedere al obiectului său atunci când ceea ce se transmite este dreptul la brevet în întregul său şi, prin aceasta, folosinţa exclusivă asupra invenţiei cu toate prerogativele sale;

Cesiunea este parţială dacă este limitată numai la anumite drepturi conferite de brevet ori numai la o anumită parte a invenţiei protejată prin brevet.

 Din punct de vedere al teritoriului la care se referă, cesiunea poate fi totală, atunci când dreptul transmis se poate exercita pe întreg teritoriul statului care a eliberat brevetul, sau parţială, când ea priveşte numai o parte a acelui teritoriu.

Situaţia juridică născută ca urmare a cesiunii parţiale - atât ca obiect, cât şi ca teritoriu – conduce la un regim de coproprietate asupra unei cereri sau unui brevet de inveţie, fiind aplicate dispoziţiile prevăzute de Regula 72 din Regulament şi cele din dreptul comun.

Cesiunea unei cote-părţi din dreptul asupra brevetului.

Ne aflăm în ipoteza unei asemenea cesiuni în umătoarele cazuri:

1.Brevetul a fost înregistrat pe numele mai multor persoane, fizice şi/sau juridice, care devin astfel cotitulari ai acelui brevet. Unul dintre aceşti cotitulari poate ceda unui cesionar cota-parte ideală şi abstractă pe care o deţine din dreptul asupra brevetului. În urma unei astfel de cesiuni, cesionarul dobândeşte exact poziţia juridică a cedentului, respectiv devine cotitular al dreptului la brevet alături de cotitularul care nu a cedat cota sa.

2.Titularul exclusiv al unui brevet cedează o cotă-parte din dreptul asupra brevetului. În această ipoteză, cedentul şi cesionarul devin cotitulari ai aceluiaşi brevet.

În toate cazurile, cotitularii îşi vor exercita drepturile asupra brevetului potrivit regimului de drept comun al coproprietăţii.[239] În materia invenţiilor, acest regim prezintă următoarele particularităţi:

1. a) În situaţia în care un brevet aparţine în comun mai multor titulari, fiecare dintre aceştia este coproprietar, şi, în această situaţie, exploatarea invenţiei poate fi făcută în baza unui acord scris al coproprietarilor privind modul de exploatare.

Dacă nu există un acord scris al coproprietarilor privind modul de exploatare a invenţiei, fiecare dintre coproprietari poate exploata invenţia în propriul său profit, sub rezerva de a-i despăgubi în mod echitabil pe ceilalţi coproprietari care nu exploatează în mod personal invenţia sau care nu au acordat licenţe de exploatare; în lipsa unui acord, despăgubirea este stabilită de instanţă, potrivit dreptului comun.

1. b) Fiecare dintre coproprietari poate acţiona în contrafacere în propriul său profit; coproprietarul care acţionează în contrafacere trebuie să notifice acţiunea celorlalţi coproprietari.

Fiecare dintre coproprietari poate să acorde unui terţ o licenţă de exploatare neexclusivă, în profitul său, sub rezerva de a-i despăgubi în mod echitabil pe ceilalţi coproprietari care nu exploatează în mod personal invenţia sau care nu au acordat licenţă de exploatare; în lipsa unui acord, această despăgubire este stabilită de instanţă potrivit dreptului comun.

c)O licenţă de exploatare exclusivă nu poate fi dată decât cu acordul tuturor coproprietarilor sau în baza unei sentinţe judecătoreşti definitive şi irevocabile. Licenţa exclusivă este considerată un act de dispoziţie care este guvernat de regula unanimităţii.

d)Coproprietarii dispun de un drept de preferinţă ce trebuie exercitat într-un termen de 3 luni cu începere de la notificarea intenţiei de cedare a brevetului; în lipsa unui acord, cu privire la preţul asupra cotei-părţi cesionate, preţul va fi stabilit de instanţa judecătorească, potrivit dreptului comun. Apreciem că încălcarea dreptului de preferinţă se sancţionează cu nulitatea relativăa contractului de cesiune a cotei-părţi.

1. e) Coproprietarul unui brevet poate să notifice celorlalţi coproprietari că renunţă în beneficiul celorlalţi la cota sa parte; cu începere de la data înscrierii renunţării în Registrul naţional al brevetelor de invenţie, respectivul coproprietar nu mai are nici o obligaţie faţă de ceilalţi coproprietari; în urma renunţării, ceilalţi coproprietari îşi reparţizează cota-parte asupra căreia s-a renunţat în afară de situaţia în care părţile au convenit altfel.

f)Dispoziţiile enumerate mai sus se aplică mutatis mutandis şi în cazul coproprietăţii asupra unei cereri de brevet de invenţie.

 

 

 

Cesiunea dreptului asupra brevetului pentru o perioadă de timp determinată.  

Se pune întrebarea dacă, în temeiul contractului de cesiune de brevet, cesionarul poate dobândi dreptul exclusiv asupra invenţiei pentru o perioadă mai scurtă decât durata de validitate a brevetului. De exemplu, brevetul mai este valabil pentru o perioadă de 5 ani iar dreptul asupra invenţiei este transmis pentru o perioadă de 3 ani.[240]

În opinia noastră, principiul libertăţii convenţiilor impune un răspuns pozitiv la această întrebare[241]. Deşi are efectul unei cesiuni parţiale, această operaţiune juridică poate fi concepută ca o dublă cesiune totală a dreptului la brevet. Prima cesiune totală, pură şi simplă, operează la momentul încheierii contractului şi are drept efect transferul dreptului asupra brevetului de la cedent către cesionar. A doua cesiune totală este afectată de modalitatea termenului şi presupune transferul dreptului asupra brevetului în sens invers, de la cesionar la cedent, la data la care expiră perioada pentru care cesiunea a fost consimţită.

Operaţiunea pe care o analizăm nu poate fi considerată ca o vânzare cu pact de răscumpărare. Aceasta pentru că cedentul nu este obligat la plata vreunui preţ pentru retransmiterea în patrimoniului său a dreptului asupra brevetului, la momentul împlinirii termenului pentru care cesiunea a fost consimţită. Singurul preţ care se datorează în temeiul contractului de cesiune a dreptului la marcă pentru o perioadă determinată se plăteşte de către cesionar în schimbul dobândirii dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei pentru un termen determinat.

2.2.2. După scopul urmărit de părţi la încheierea contractului, cesiunea poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

Cesiunea cu titlu gratuit se poate realiza prin act unilateral sau prin contract. Cesiunea cu titlu gratuit prin act unilateral poate fi făcută numai pentru cauză de moarte şi are natura juridică a unui legat testamentar.

Contractului de cesiune cu titlu gratuit i se vor aplica regulile prevăzute de Codul civil pentru contractul de donaţie.

În cazul cesiunii cu titlu oneros, contractul va fi supus regulilor generale prevăzute de Codul civil pentru contractul de vânzare-cumpărare sau de schimb, în funcţie de natura contraprestaţiei, o sumă de bani sau, respectiv, un alt bun.

2.2.3. După raportul cu transmiterea unui alt bun, cesiunea de brevet poate fi principală sau accesorie.

Cesiunea de brevet este principală atunci când este independentă de transmiterea altui bun. Legea nu interzice transferul brevetului de invenţie independent de fondul de comerţ din care face parte.

Considerăm că, dacă părţile nu au dispus altfel, brevetul va fi considerat un element intrinsec fondului de comerţ transmis, astfel încât transmiterea fondului de comerţ va atrage după sine şi transmiterea dreptului la brevet. Ne aflăm în cazul unei cesiuni de brevet accesorii.

Voinţa contrară a părţilor poate fi expresă, atunci când părţile au exclus în mod explicit brevetul din rândul elementelor fondului de comerţ transmise, sau implicită, atunci când, spre exemplu, fără a preciza că se transmite fondul de comerţ în totalitatea lui, părţile au enumerat limitativ elementele fondului de comerţ transmise şi nu au inclus în enumerare şi dreptul la brevet.[242] 

 

2.3. Condiţii de formă. Opozabilitatea cesiunii faţă de terţi

2.3.1.Contractul de cesiune de brevet cu titlu oneros are natura juridică a unui contract de vânzare-cumpărare. Rezultă că acesta este un contract consensual, însă ad probationem trebuie să fie constatat printr-un înscris.

În cazul în care transmiterea brevetului operează în cadrul transmiterii fondului de comerţ, a patrimoniului sau unei fracţiuni din patrimoniu, forma aplicabilă este aceea prevăzută pentru categoriile de transmisiuni respective. Dacă nu există reguli speciale se aplică principiul consensualismului şi regulile generale de probă prevăzute de Codul civil sau de Codul comercial, după caz.

În cazul în care cesiunea de brevet este cu titlu gratuit, contractul astfel încheiat are natura juridică a unui contract de donaţie şi, în consecinţă, este supus regulilor de formă prevăzute de Codul Civil pentru acest contract. Prin urmare, în acest caz, cesiunea de brevet trebuie să îmbrace forma autentică ad validitatem (art. 813 C. civ.).[243] Deoarece dreptul asupra brevetului este un bun mobil incorporal, el nu poate forma obiectul unei donaţii sub forma darului manual. Cât priveşte donaţiile indirecte sau deghizate, sunt aplicabile pe deplin regulile dreptului comun.[244]

În ipoteza în care cesiunea cu titlu gratuit s-a realizat prin act juridic unilateral (adică prin legat testamentar), vor fi aplicabile pe deplin condiţiile de formă ale testamentului.

2.3.2. Potrivit art. 47 alin. 3, « Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM.. »

Cererea de înscriere a cesiunii unui brevet trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de Regula 73 alin.1 din Regulament.[245] Cererea trebuie însoţită de o copie de pe contractul de cesiune sau de pe extrasul din contract care prevede cesiunea, copia, respectiv extrasul, trebuind să fie certificate pentru conformitate de către un notar public ( Regula 73 alin. 2 din Regulament).

Dacă schimbarea vizează numai unul sau o parte din cotitulari şi nu toţi cotitularii, la cerere se va anexa un document semnat de ceilalţi cotitulari, care să conţină acordul expres al acestora cu privire la noul titular.

O singură cerere de înscriere a cesiunii unui brevet este suficientă chiar dacă schimbarea se referă la mai multe cereri sau brevete ale aceleiaşi persoane, dacă: a) schimbarea solicitantului sau titularului este aceeaşi pentru toate cererile şi toate brevetele; b) numerele cererilor şi brevetelor sunt indicate in cerere; c) taxele legale au fost achitate pentru fiecare cerere de brevet de invenţie indicată sau pentru brevetele acordate.

Înscrierea unei cesiuni a unui brevet este supusă plăţii unei taxe. Regimul juridic al acestei taxe este stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora (aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 383/2002, publicată în M.Of. 471/2.07.2002). Principalele dispoziţii care interesează taxa pentru înscrierea cesiunii de brevet sunt următoarele:

• Taxa trebuie plătită odată cu depunerea cererii de înscriere a cesiunii. Potrivit Regulii 73 alin. (6) din Regulament, “Cererea este considerată a fi depusă numai după plata taxei prevăzute de lege”;
• Persoanele fizice şi juridice române plătesc această taxă în lei. În prezent, cuantumul taxei este de 3.000.000 de lei, conform Anexei nr. 1 pct. 24;
• Persoanele fizice şi juridice străine plătesc această taxă în valută. În prezent, cuantumul taxei este de 100 USD sau 115 EURO, conform Anexei nr. 1 pct. 24;
• În cazul în care sunt mai mulţi cesionari, atât români, cât şi străini, taxa datorată în comun se plăteşte în valută (art. 7 alin. 3 din O.G. nr. 41/1998).

Conform regulii generale, consacrată de art. 1305 C. civ., când cesiunea de brevet are natura juridică a unui contract de vânzare-cumpărare, taxa va fi suportată de către cesionar (cumpărător), dacă părţile nu au convenit altfel. Considerăm că această regulă va fi aplicabilă şi în ipoteza în care cesiunea are natura unui contract de donaţie sau de schimb, întrucât donatarul sau, după caz, copermutantul care a primit brevetul este, de regulă, cel interesat să înscrie cesiunea.

Atunci când are îndoieli privind veridicitatea indicaţiilor din cerere sau din orice document privind înscrierea titularului ori a corectitudinii oricărei traduceri necesare înscrierii, OSIM poate solicita dovezi suplimentare.

Potrivit Regulii 73 alin. 9 din Regulament, OSIM examinează, pe baza documentelor depuse, îndeplinirea condiţiilor legale privind cererea de înscriere şi hotărăşte, după caz, admiterea sau respingerea acesteia, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii la OSIM; termenul de 30 de zile poate fi prelungit în mod corespunzător de OSIM atunci când se apreciază ca fiind necesară depunerea de alte documente sau informaţii.

Tot astfel, potrivit Regulii 73 alin. 10 din Regulament, înscrierea schimbării solicitantului sau titularului se înregistrează, după caz, în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în Ragistrul naţional al brevetelor de invenţie şi se publică în BOPI în luna imediat următoare celei în care a fost făcută înscrierea.

2.3.3. De la data înscrierii, cesiunea devine opozabilă terţilor. Terţi în această materie sunt cesionarii subsecvenţi, beneficiarii unei licenţe asupra invenţiei transmise, precum şi autorii oricăror acte de contrafacere.

Considerăm că efectul opozabilităţii cesiunii faţă de terţi nu va putea fi realizat prin nici un alt mijloc decât formalitatea înscrierii, prevăzută imperativ de lege. Este indiferent dacă terţul a cunoscut cesiunea prin  alte mijloace (spre exemplu, a fost notificat de către cesionar în sensul că acesta din urmă este noul titular al brevetului, inclusiv în cazul în care la notificare s-a ataşat copia contractului de cesiune).

Această soluţie se întemeiază, pe de o parte, pe argumentul că – spre deosebire de textele care reglementează publicitatea imobiliară[246] - art. 47 alin. (3) dispune că cesiunea devine opozabilă prin înscriere tuturor terţilor, iar nu numai terţilor de bună credinţă. Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Pe de altă parte, raţiunea textului este aceea de a stimula înscrierea cesiunii de brevet, nu numai pentru protecţia terţilor, ci şi pentru ca OSIM să poată avea o evidenţă completă şi actuală a titularilor invenţiilor protejate, ceea ce este în beneficiul securităţii dinamice a circuitului juridic civil. Iar această raţiune se regăseşte numai atunci când condiţia înscrierii se aplică general şi uniform.

2.4. Efectele contractului de cesiune de brevet

În cele ce urmează, ne vom referi la efectele contractului de cesiune de brevet cu titlu oneros, care este mai frecvent întâlnit în practică şi ridică cele mai numeroase probleme. Deoarece efectele acestui contract nu se bucură de o reglementare specială, ele urmează a fi guvernate de regulile prevăzute de Codul civil pentru efectele contractului de vânzare-cumpărare, inclusiv cele referitoare la efectele cesiunii bunurilor necorporale.

Contractul de cesiune de brevet cu titlu oneros este un contract sinalagmatic întrucât dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi, care sunt reciproce şi interdependente. În cele ce urmează, vom analiza efectul translativ de drepturi al contractului, obligaţiile cedentului şi obligaţiile cesionarului.

 

2.4.1. Transferul dreptului exclusiv asupra brevetului

Potrivit regulilor de drept comun din materia contractului de vânzare-cumpărare (art. 1295 C. civ.), transferul dreptului asupra brevetului operează automat între părţi, prin efectul încheierii valabile a contractului. În consecinţă, exceptând cazul în care, printr-o clauză expresă, părţile au convenit să supună transferul dreptului asupra brevetului unei modalităţi determinate – termen sau condiţie – efectul translativ de drepturi al contractului de cesiune de brevet se produce în chiar momentul încheierii acestui contract.

Transferul dreptului asupra brevetului implică şi transmiterea dreptului de a introduce acţiunea în contrafacere, care apare ca un accesoriu al dreptului exclusiv de exploatare. În legătură cu acest aspect se ridică următoarele probleme:

• Întâi, se pune problema cine are calitatea procesuală de a introduce acţiunea în contrafacere pentru actele de contrafacere săvârşite anterior cesiunii de brevet. În lipsa unei prevederi contractuale contrare, se consideră că, împotriva acestor acte, cedentul păstrează dreptul de a introduce acţiunile corespunzătoare.

Prin prevedere contractuală contrară înţelegem o clauză prin care părţile convin să transmită şi creanţa la despăgubiri izvorâtă din delictul civil de contrafacere. În acest caz, contractul de cesiune va avea un obiect juridic complex, compus din dreptul exclusiv asupra mărcii (ca drept real asupra unui bun incorporal) şi dreptul la despăgubiri (ca drept de creanţă). Opozabilitatea faţă de debitorul cedat (autorul actelor de contrafacere) a cesiunii de creanţă este supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de dreptul comun al cesiunii de creanţă. În consecinţă, independent de înscrierea contractului de cesiune la OSIM, cesiunea creanţei la despăgubiri va deveni opozabilă autorului delictului civil prin notificare, înscrierea la Arhiva de garanţii reale mobiliare sau, cel puţin teoretic, prin acceptarea cesiunii făcută de debitorul cedat (autorul delictului civil).

În cazul în care, la data încheierii contractului, era pendinte un litigiu referitor la acte de contrafacere săvârşite anterior de către un terţ, în lipsa unei prevederi exprese, calitatea procesuală activă a cedentului nu se va transmite prin contractul de cesiune ca accesoriu al dreptului asupra brevetului. 

1. Apoi, se pune problema de a şti cine este persoana care are calitate procesuală activă în acţiunea în contrafacere introdusă pentru reprimarea actelor săvârşite de terţi între momentul încheierii contractului de cesiune şi momentul înscrierii cesiunii la OSIM. În acest caz, cesionarul nu va putea introduce cu succes acţiunea în contrafacere, întrucât, în absenţa formalităţilor necesare pentru opozabilitatea cesiunii, din punctul de vedere al terţului autor al delictului civil, cesionarul nu este titularul dreptului exclusiv asupra brevetului. În schimb, cedentul ar putea pretinde despăgubiri din partea terţului pentru actele săvârşite de acesta după încheierea contractului de cesiune, dar înaintea înscrierii acestui contract.

Deşi între părţi contractul de cesiune valabil încheiat produce efectul translativ de drepturi fără îndeplinirea nici unei alte formalităţi, faţă de terţi acest efect este inopozabil, indiferent dacă ei înţeleg (ori au interesul) să se prevaleze ori nu de lipsa înscrierii. Opozabilitatea cesiunii faţă de terţi se realizează numai prin îndeplinirea formalităţilor prescrise de lege, iar nu şi prin alte modalităţi (cum ar fi recunoaşterea cesiunii de către aceştia).

Dacă, în urma intentării acţiunii împotriva terţului culpabil de acte de contrafacere săvârşite după încheierea contractului de cesiune, dar înainte de înscrierea acestuia la OSIM, cedentul a obţinut despăgubiri, considerăm că, în lipsa unei prevederi contractuale contrare, cesionarul este îndreptăţit să solicite de la cedent restituirea acestor despăgubiri.

Temeiul cererii de restituire astfel formulată îl reprezintă contractul de cesiune care, între părţi, este valabil şi opozabil încă din momentul încheierii sale în condiţiile legii. Cu alte cuvinte, brevetul s-a transmis din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului la momentul încheierii contractului de cesiune, astfel încât atingerile aduse de terţ dreptului la brevet reprezintă - din perspectiva părţilor - o pierdere patrimonială a cesionarului. În consecinţă, în raporturile cu cesionarul, cedentul ar păstra fără drept despăgubirile primite pentru această atingere.

1. c) În fine, pentru actele săvârşite de terţi ulterior înscrierii contractului de cesiune, calitatea de a introduce acţiunea în contrafacere revine întotdeauna cesionarului.

 

2.4.2. Obligaţiile cedentului

Cedentul are următoarele obligaţii:

-obligaţia de predare;

-obligaţia de a garanta pentru bunul transmis.

1. a) Obligaţia de predare în materia cesiunii de brevet se concretizează în obligaţia de a remite brevetul de invenţie.

Întrucât invenţia este un bun incorporal, predarea se face sau prin remiterea titlului de protecţie sau prin actele de folosinţă pe care le săvârşeşte cesionarul cu consimţământul cedentului. Potrivit art. 1325 C.civ., obligaţia de predare cuprinde şi obligaţia de a preda accesoriile bunului. Invenţia fiind o creaţie tehnică, o soluţie a unei probleme, accesorii ar putea fi considerate, în primul rând, toate acele planuri, desene, schiţe, etc. în care s-a materializat această creaţie, dar numai în măsura în care fără predarea lor nu s-ar putea realiza o folosire adecvată a invenţiei. Unii autori apreciază că reprezintă un accesoriu al invenţiei  şi know-how-ul folosit de cedent în realizarea acesteia, dar numai atunci când fără acest know- how folosirea invenţiei ar putea fi socotită incompletă[247].

b)Obligaţia cedentului de garanţie priveşte atât garanţia pentru evicţiune, cât şi garanţia pentru viciile lucrului.

În această materie, obligaţia cedentului de garanţie cuprinde: garanţia pentru fapta proprie, garanţia pentru fapta terţilor şi garanţia pentru viciile juridice ale brevetului.

b1) Obligaţia de a garanta pentru fapta proprie reprezintă obligaţia cedentului (precum şi a succesorilor săi universali şi cu titlu universal) de a se abţine de la orice act sau fapt de natură a-l tulbura pe cesionar în liniştita folosinţă a dreptului asupra brevetului. Practic, cedentul are obligaţia de a nu mai folosi invenţia cedată. Chiar dacă această obligaţie este contractuală, atunci când cedentul exploatează invenţia ulterior încheierii contractului de cesiune, la alegerea cesionarului, răspunderea cedentului va putea fi angajată atât pe tărâm contractual, cât şi pe tărâm delictual (pentru săvârşirea delictului civil de contrafacere). După cum se ştie, cea mai importantă excepţie de la principiul neadmiterii opţiunii între cele două tipuri de răspundere este aceea că opţiunea este permisă în cazul în care neexecutarea contractului constituie, în acelaşi timp, şi o infracţiune.[248] Or, potrivit art. 58 constituie infracţiunea de contrafacere fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie fără drept a  obiectului unui brevet de invenţie sau orice altă încălcare a drepturilor conferite conform art. 33 alin. (1), dacă aceste încălcări au fost săvârşite după data publicării cererii de brevet de invenţie.

  Soluţia propusă prezintă un evident interes practic: Dacă, în temeiul principiului non-cumulului celor două forme de răspundere civilă, cesionarul ar fi fost ţinut să introducă acţiunea în răspundere civilă contractuală, el nu ar fi putut obţine o reparaţie decât în limita prejudiciului previzibil. Dimpotrivă, soluţia pe care o împărtăşim permite cesionarului care optează pentru răspunderea civilă delictuală să obţină repararea atât a prejudiciului previzibil, cât şi a prejudiciului imprevizibil.

O situaţie specială de aplicare a obligaţiei de garanţie pentru fapta proprie este aceea în care, la data încheierii contractului de cesiune, cedentul are în stoc o cantitate mare de produse realizate pe baza invenţiei ce formează obiectul cesiunii. În ipoteza în care cedentul doreşte să valorifice ulterior produsele aflate în stoc, cu prilejul încheierii contractului el este obligat să-l informeze pe cesionar în legătură cu această stare de fapt. Părţile pot conveni o soluţie reciproc avantajoasă, cum ar fi: preluarea şi valorificarea produselor de către cesionar ori acordarea unui termen rezonabil cedentului pentru lichidarea stocului de produse, chiar după data încheierii contractului ş.a.m.d. Cedentul este pe deplin interesat să rezolve această problemă cu ocazia încheierii contractului de cesiune, deoarece în ipoteza în care situaţia stocurilor nu va fi reglementată, el nu va mai putea comercializa, sub marca cedată, produsele aflate în stoc.

 

b2) Obligaţia de a garanţie contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ reprezintă obligaţia cedentului (precum şi a succesorilor săi universali şi cu titlu universal) de a-l garanta pe cesionar împotriva tulburării sale în exercitarea prerogativelor de titular al brevetului, provenind din partea unei terţe persoane.

Obligaţia de garanţie a cedentului subzistă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii cumulative: să fie vorba de o tulburare de drept, iar nu de fapt; cauza evicţiunii să fie anterioară cesiunii; cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de către cesionar. Din multitudinea de tulburări care pot proveni din fapta terţului, le vom examina în continuare pe cele mai importante

i)Terţul poate invoca împotriva cesionarului beneficiul unui contract de licenţă consimţit de cedent anterior contractului de cesiune. În acest caz, dacă licenţa anterioară a fost înscrisă, ea este opozabilă cesionarului care este obligat să o respecte. În ipoteza în care, la momentul încheierii contractului de cesiune, cesionarul nu a cunoscut existenţa licenţei, el se va putea întoarce împotriva cedentului în temeiul obligaţiei acestuia din urmă de a-l garanta pentru evicţiune. După cum s-a arătat,[249] îndeplinirea formalităţilor de opozabilitate a contractului anterior (în speţă, a contractului de licenţă) nu înlătură garanţia pentru evicţiune a înstrăinătorului, întrucât opozabilitatea nu presupune cunoaşterea efectivă a cauzei evicţiunii la momentul încheierii contractului de înstrăinare. Necesitatea unui comportament onest, loial, de bună credinţă, la momentul încheierii contractului îi impune cedentului îndatorirea de a face cunoscute cesionarului contractele de licenţă asupra brevetului aflat în vigoare la acel moment.

ii)Aceleaşi soluţii sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ipoteza în care terţul invocă un drept de uzufruct, de garanţie reală mobiliară (gaj) sau un privilegiu asupra brevetului.

iii) Acţiunea terţului în contrafacere împotriva cesionarului;

1. iv) Folosirea invenţiei de către cel care are un drept de folosire personală anterioară (art. 35 lit. b) sau ulterioară (art. 35 lit. e), ce nu a fost comunicat cesionarului în momentul încheierii cesiunii.

 

b3) Obligaţia de garanţie pentru viciile juridice ale brevetului.

         Cedentul are obligaţia de a-l garanta pe cesionar împotriva viciilor juridice ale brevetului, adică împotriva acelor situaţii care duc la nulitatea brevetului.

Răspunderea cedentului va fi diferită, după cum nulitatea va fi totală sau parţială. Astfel, în caz de nulitate totală, cedentul va restitui preţul integral şi, la cererea cesionarului, va putea fi obligat şi la plata de daune-interese; în caz de nulitate parţială, răspunderea cedentului va depinde de alegerea la care are dreptul cesionarul între a cere desfiinţarea cesiunii sau numai reducerea preţului, la care se pot adăuga şi daune-interese[250]

2.4.3. Obligaţiile cesionarului

1. a) Cesionarul este obligat sa plătească preţul cesiunii, care de obicei este stabilit printr-o sumă globală. Teoretic, nu este însă exclus ca preţul să fie stabilit ca procent din beneficiile obţinute sub brevetul cedat sau din produsele valorificate sub acest brevet.[251] În acest caz, cesionarul are şi obligaţia de a exploata brevetul cu diligenţa unui bun titular, de a nu renunţa la brevet şi de a se abţine de la orice acţiune de natură a atrage decăderea din dreptul la brevet.

b)Cesionarul este, de asemenea, dator să suporte cheltuielile necesitate de încheierea contractului de cesiune şi de îndeplinire a formalităţilor de înscriere a acestuia la OSIM.

3. CONTRACTUL DE LICENŢĂ DE BREVET

 

3.1.Consideratii generale

 

Toate obiectele dreptului de proprietate intelectuală – creaţiile intelectuale industriale, semnele distinctive şi operele literare, ştiinţifice şi artistice – au o trăsătură comună ce decurge din natura lor de bunuri necorporale: ubicuitatea. Ubicuitatea se manifestă în două stadii deosebite: apariţia şi folosinţa. Ubicuitatea sub aspectul apariţiei (creării) relevă aptitudinea unui obiect al proprietăţii intelectuale de a fi creat concomitent, dar în mod independent, de două sau mai multe persoane diferite. Ubicuitatea sub aspectul folosinţei relevă aptitudinea fiecărui obiect al proprietăţii intelectuale de a fi folosit concomitent, dar în mod independent, de două sau mai multe persoane.[252]

În cazul în care un astfel de obiect necorporal este protejat printr-un drept exclusiv, instrumentul juridic prin intermediul căruia ubicuitatea sub aspectul folosinţei se poate manifesta în mod concret este contractul de licenţă. Prin intermediul acestui contract, obiectul dreptului de proprietate intelectuală poate fi exploatat nu numai de către titularul dreptului exclusiv, ci şi de către alte subiecte de drept, autorizate de către acest titular.[253]

În cele ce urmează, vom examina succesiv noţiunea si natura juridica ,caracterele juridice, clasificarea, condiţiile de validitate, efectele şi încetarea contractului de licenţă de brevet.

 

3.2.Noţiune si natura juridica

 

Contractul de licenţă de brevet este convenţia prin care una dintre părţi (numită licenţiator sau transmiţătorul licenţei) conferă celeilalte părţi (numită licenţiat sau beneficiarul licenţei) dreptul de folosire temporară, totală sau parţială, a unui brevet de invenţie.

Spre deosebire de contractul de cesiune (fie şi parţială sub aspect temporal), contractul de licenţă nu transferă însuşi dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei, ci atribuie beneficiarului un simplu drept de folosinţă a invenţiei, în limitele stabilite prin contract.

Pentru a stabili natura juridică a contractului de licenţă de brevet trebuie să facem o distincţie după cum ne aflăm în prezenţa unei licenţe cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.           

Apreciem că, de lege lata, dacă din voinţa părţilor nu rezultă altfel, contractului de licenţă cu titlu oneros trebuie să i se aplice regulile prevăzute de Codul civil pentru locaţiune. După cum se cunoaşte, contractul de locaţiune este cel prin intermediul căruia o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar, folosinţa temporară, totală sau parţială, a unui lucru, în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie[254]. Ceea ce ţine,  de asemenea, de esenţa contractului de licenţă este că şi aici se transmite dreptul de folosinţă, iar această transmitere nu poate fi, prin natura lucrurilor, decât temporară, maximum pentru durata de valabilitate a brevetului, pentru că şi dreptul de folosinţă exclusivă născut din brevet este temporar. Tot astfel, transmiterea folosinţei poate fi totală sau parţială, iar în schimbul ei – dacă părţile nu au prevăzut altfel – se plăteşte un preţ. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, dreptul de folosinţă exclusivă este un drept real care poartă asupra unui bun incorporal şi caracterizat prin ubicuitate – invenţia. Aşa fiind, rezultă că, în ceea ce le este ambelor esenţial, contractul de locaţiune şi cel de licenţă cu titlu oneros prezintă trăsături comune. Cu alte cuvinte, de lege lata, licenţa cu titlu oneros este forma de manifestare a contractului de locaţiune în materie de invenţie. Pe de altă parte, această statuare nu trebuie să conducă la neglijarea deosebirilor dintre cele două contracte, existenţa lor datorându-se caracteristicilor proprii ale bunului ce constituie obiectul licenţei – în principal, natura incorporală şi ubicuitatea.

Cât priveşte contractul de licenţă cu titlu gratuit socotim că acesta este, de lege lata, un contract de comodat (împrumut de folosinţă)[255] întrucât, mutatis mutandis, întruneşte toate elementele esenţiale ale acestuia.

3.3.Caractere juridice

Contractul de licenţă cu titlu oneros este comutativ, bilateral, cu executare succesivă, consensual şi intuitu personae .Unele precizări sunt necesare în legătură cu ultimele trei caractere juridice.

         - Astfel, este un contract cu executare succesivă, întrucât transmiterea folosinţei se face nu numai pentru momentul încheierii contractului, ci pentru o perioadă de timp, deci până la un termen. Durata contractului nu poate fi perpetuă, veşnică (art. 1415 C.civ.) pentru că însăşi durata de valabilitate a brevetului este temporară.

- De asemenea, este un contract consensual pentru că dispoziţiile art. 47 alin. 3 privitoare la necesitatea înregistrării la OSIM a transmiterii drepturilor prin licenţă nu instituie o condiţie ad validitatem, ci numai o exigenţă de opozabilitate. Este evident că, aplicându-se dreptul comun, forma scrisă va fi cerută – practic – întotdeauna ad probationem.

 - Cât priveşte caracterul intuitu personae, potrivit Regulii nr. 69 alin. 10 din Regulament „Licenţiatul poate acorda sublicenţe numai cu consimţământul licenţiatorului”.Rezultă că licenţa se încheie în considerarea calităţilor personale ale beneficiarului.

3.4.Clasificarea contractelor de licenţă

Dintre multiplele posibile clasificări, vom enunţa – ca având importante consecinţe juridice – numai câteva.

i)Astfel, din punctul de vedere al întinderii folosinţei pe care şi-o rezervă licenţiatorul, distingem :

Licenţa simplă (neexclusivă), prin care licenţiatorul păstrează dreptul de a folosi el însuşi invenţia şi de a autoriza şi alte licenţe. În lipsa unei prevederi exprese în contract, se prezumă licenţa simplă.

Licenţa exclusivă, prin care licenţiatorul se angajează sa nu încheie şi alte licenţe asupra aceleiaşi invenţii, pentru produsele şi pentru teritoriul pentru care s-a încheiat licenţa exclusivă.

Licenţa exclusivă absolută este o variantă a licenţei exclusive prin care licenţiatorul se angajează ca, pe perioada derulării contractului, să nu mai folosească nici măcar el însuşi invenţia pentru produsele şi pentru teritoriul la care se referă licenţa exclusivă.

Deoarece renunţările la drepturi nu se prezumă, caracterul absolut al licenţei exclusive trebuie prevăzut expres.

Contractul de licenţă exclusivă absolută nu trebuie confundat cu contractul de cesiune. După cum am arătat, contractul de cesiune transmite însuşi dreptul de proprietate industrială, pe când contractul de licenţă conferă numai un drept de folosinţă asupra invenţiei. Această distincţie pare mai greu de sesizat în cazul contractului de cesiune exclusivă absolută prin care singura persoană îndreptăţită să folosească marca este beneficiarul licenţei pe când licenţiatorul pierde acest drept, întocmai ca şi cedentul.

Totuşi, între cesiune şi licenţa exclusivă absolută subzistă anumite diferenţe notabile. Astfel, numai licenţiatorul, iar nu şi cedentul, păstrează prerogativa dispoziţiei juridice (jus abutendi) asupra dreptului de proprietate industrială (şi este, desigur, titularul dreptului de creanţă privind redevenţele licenţei exclusive absolute). De asemenea, cedentul poate introduce, fără restricţii, acţiunea în contrafacere pentru actele de încălcare a dreptului de folosire a invenţiei săvârşite de terţi după transferul acestui drept[256]. Dimpotrivă, beneficiarul licenţei exclusive (deci inclusiv a celei  absolute) poate introduce acţiunea în contrafacere numai dacă, după ce a notificat titularului brevetului actele de contrafacere de care a luat cunoştinţă, acesta nu a acţionat în termenul solicitat de licenţiat.(Regula 69 alin. 12 din Regulament). În fine, licenţa, chiar şi exclusivă absolută, păstrează un caracter esenţialmente temporar, pe când cesiunea produce, de regulă, efecte nelimitate în timp.

1. ii) Din punctul de vedere al întinderii folosinţei autorizate beneficiarului, licenţele pot fi totale sau parţiale, ultimele stabilind unele limitări folosinţei transmise, cum ar fi: în timp (totuşi, licenţa neputând dăinui decât cel mult pe perioada de valabilitate a brevetului ), în spaţiul (sub aspectul locului de utilizare sau de comercializare etc), referitor la obiect (doar anumite elemente ale acestuia), referitor la modul de utilizare (fabricare, vânzare, export, import, etc).

iii) Din punctul de vedere al scopului urmărit de părţi la încheierea contractului, licenţa poate fi cu titlu oneros, caz în care îi va fi aplicabil regimul juridic al contractului de locaţiune, sau cu titlu gratuit, ipoteză supusă reglementării aplicabile contractului de comodat.

1. iv) Dintr-un alt punct de vedere, licenţa poate fi pură (când nu i se alătură elemente caracteristice altor operaţiuni juridice) sau complexă,aceasta din urmă reprezentând reunirea licenţei şi a altor contracte (furnizare, cesiune, know-how, etc.), într-o singură operaţiune complexă de transfer de tehnologie.

 

3.5.Condiţii de validitate

   În această materie nu există particularităţi cât priveşte consimţământul şi cauza.De asemenea, legea nu cere respectarea vreunei condiţii de forma ad validitatem.

 

3.5.1.Capacitatea

 În principiu, contractul de licenţă se încheie, în calitate de licenţiator, de către titularul brevetului. Dacă nu li s-a interzis expres de către titular, uzufructuarul şi licenţiatul cu titlu oneros pot fi licenţiatori, în limitele dreptului care li s-a conferit. Dimpotrivă, uzuarul sau licenţiatul cu titlu gratuit nu pot, în lipsa unei stipulaţii contrare, să acorde licenţe altor beneficiari.

         Titularul brevetului nu poate avea calitatea de licenţiat în privinţa propriei invenţii decât dacă a dezmembrat în prealabil dreptul său constituind în favoarea unui alte persoane un drept de uzufruct sau dacă a conferit altuia o licenţă exclusivă absolută. În aceste ultime cazuri, uzufructuarul ori, după caz, licenţiatul exclusiv absolut pot acorda licenţe inclusiv titularului brevetului.

         Nu excludem posibilitatea ca un contract de licenţă să fie încheiat de un titular aparent al brevetului, cum ar fi, de pildă, moştenitorul aparent al titularului brevetului care a decedat ori cesionarul al cărui titlu a fost înscris în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi este lovit de o cauză de nulitate ce nu poate fi cunoscută de către licenţiat. În aceste cazuri, dacă licenţiatul demonstrează eroarea comună şi invincibilă cu privire la calitatea licenţiatorului de titular al mărcii, atunci contractul de licenţă rămâne valabil, însă numai în limitele unui act de administrare.[257]

3.5.2. Obiectul contractului

         Deoarece contractul de licenţă cu titlu oneros este bilateral, obiectul său este dublu:folosinţa invenţiei şi preţul licenţei.

Folosinţa invenţiei trebuie să se refere la o invenţie brevetată, iar brevetul să fie în vigoare la momentul încheierii contractului. Încheierea unui contract prin care se transmite folosinţa unei invenţii al cărei brevet expirase este posibilă, dacă părţile sunt în cunoştinţă de cauză , dar operaţiunea nu poate fi calificată în nici un caz drept un contract de licenţă de brevet, find – de fapt – un contract nenumit. De asemenea, se pot încheia contracte de licenţă şi pentru invenţii ce se vor breveta în viitor, dacă pentru eliberarea brevetului s-a depus deja cerere la OSIM.

Preţul licenţei poate fi o sumă globală ori, cel mai adesea, o redevenţă stabilită în funcţie de cifra de afaceri realizată de beneficiar sau de preţul produselor fabricate sub licenţă.

        

3.5.3Condiţii de formă

Legea nu prevede condiţii speciale de forma cu privire la validitatea contractului de licenţă. Cu alte cuvinte, contractul este perfect valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al parţilor. Ad probationem manifestarea de voinţa a părţilor trebuie să îmbrace forma scrisă.

Există în schimb anumite formalităţi de publicitate care condiţionează opozabilitatea faţă de terţi a contractului de licenţă. Astfel, potrivit art. 47 alin. 3, « Transmiterea (inclusiv prin licenţă) produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM. »

Cererea de înscriere trebuie sa cuprindă condiţiile prevăzute de Regula 74 alin 1 din Regulament.  De asemenea, cererea este considerată a fi depusă numai după plata taxei prevăzute de lege.  Această taxă este identică cu cea de la cesiune. De la data înscrierii, licenţa devine opozabilă terţilor.

 

3.6. Efecte. Ceea ce este definitoriu pentru licenţa de brevet este faptul că acest contract conferă beneficiarului dreptul de a folosi invenţia în limite determinate prin contract.  De aceea, în cazul cel mai frecvent, în care licenţa este cu titlu oneros, pe lângă prevederile speciale referitoare la contractul de licenţa de brevet şi în măsura în care nu contravin acestor prevederi, vor fi aplicabile regulile generale prevăzute de Codul civil în materia contractului de locaţiune.

3.6.1. Obligaţiile licenţiatorului.

1. Obligţia de a-l pune pe beneficiar în situaţia de a folosi invenţia în condţiile convenite este forma de manifestare în cadrul licenţei a obligaţiei de remitere (predare) reglementata prin art. 1420 pct. 1 şi 1421 C. civ. pentru locaţiune. Aceasta este o obligaţie de a face şi în conţinutul său specific (conturat de natura incorporală şi ubicuă a bunului) întâlnim activităţile de predare a schiţelor, planurilor, modelelor, eşantioanelor etc. Cuprinzând descrierea completă a invenţiei (întrucât, de obicei, conţinutul relativ „opac” al brevetului, este insuficient), precum şi orice alte activităţi necesare punerii beneficiarului în situaţia de a folosi invenţia.

Este de principiu că obligaţia de predare din materia locaţiunii implică şi predarea accesoriilor. Aceasta se manifestă în cadrul contractului de licenţă, printre altele sub forma a două probleme pentru care soluţiile oferite de doctrină se constituie într-o panoramă deosebit de controversată: problema transmiterii perfecţionărilor aduse invenţiilor şi cea a acordării asistenţei tehnice. De bună seamă, dacă în cuprinsul contractului există clauze exprese cu acest obiect, soluţiile se vor da în consecinţă.

Cât priveşte problema dacă există sau nu obligaţia transmiterii către beneficiar a perfecţionărilor aduse invenţiei de către transmiţător, apreciem că trebuie distins între perfecţionările aduse anterior încheierii contractului de licenţă şi cele aduse ulterior. Astfel, perfecţionările ulterioare vor trebui comunicate doar când se va stabili, prin interpretarea contractului, că între părţi s-au convenit adevărate raporturi de colaborare, transmiterea presupunând însă, în acest caz, şi o modificare a preţului. În ceea ce priveşte perfecţionările anterioare, deşi în literatura juridică de specialitate se dau răspunsuri diferite, noi optăm pentru soluţia netransmiterii lor în măsura în care sunt apărate prin brevete distincte.

Problema dacă există sau nu obligaţia informării asupra know-how-ului aferent invenţiei, prin acordarea de asistenţă tehnică ar trebui să capete la prima vedere un răspuns afirmativ, din moment ce art. 1421 alin 1 C. civ. prevede că locatorul (deci şi transmiţătorul licenţei) trebuie să predea lucrul „în aşa stare încât să poată fi întrebuinţat”. Se ştie, însă că dispoziţiile Codului civil au în vedere situaţiile medii iar nu cele ieşite din comun. Aşa fiind, însemnează că  art. 1421 alin 1 C. civ. vorbeşte despre o „situaţie obişnuită”, pe când întrebuinţarea know-how-ului conduce la o întrebuinţare optimă a invenţiei. Este motivul pentru care nu credem că, în lipsa unei clauze exprese, există obligaţia de transmitere a know-how-ului.

2. Obligaţia de plată a anuităţilor rezultă din dispoziţiile art. 1420 pct. 2 C. civ., care statuează că locatorul (deci şi transmiţătorul licenţei) este dator să menţină lucrul închiriat „ în starea de a putea servi la întrebuinţarea pentru care a fost închiriat”, ceea ce, în materie de licenţă, trebuie înţeles în sensul instituirii obligaţiei de plată a anuităţilor. Totuşi, în practică, părţile stabilesc prin clauze exprese, în cazul licenţelor exclusive, că această obligaţie revine beneficiarului.
3. Obligaţia de garanţie îi impune transmiţătorului să realizeze tot ceea ce este necesar pentru ca „locatarul (adică beneficiarul) să se poată folosi neîmpiedicat în tot timpul locaţiuni” (adică a licenţei) (art. 1420 pct. 3 C. civ.) de invenţie, deci să asigure folosinţa liniştită şi utilă ceea ce presupune garantarea pentru tulburările provenite:
4. din propria faptă;
5. din fapta terţilor;
6. datorită viciilor ascunse.
7. Garanţia pentru propria faptă se întemeiază pe dispoziţiile art. 1424 C. civ. („Locatorul nu poate în cursul locaţiunii să schimbe forma lucrului închiriat...”- formulă care, în materie de licenţă, înseamnă interdicţia schimbării condiţiilor de folosire convenite), nefiind nevoie să se apeleze pentru fundamentare, aşa cum se face uneori, la principiul bunei-credinţe în executarea contractului. De asemenea, nu suntem de acord cu susţinerile care includ în conţinutul acestei garanţii obligaţiile de plată a anuităţilor, de a nu face concurenţă beneficiarului unei licenţe exclusive,  de a nu ceda brevetul şi  de a prelua la la încetarea contractului stocul de produse fabricate pe bază de licenţă şi nevândute. Într-adevăr obligaţia de plată a anuităţilor este distinctă, aşa cum am arătat. În al doilea rând, suntem de acord cu argumentul că, întrucât renunţările la drepturi nu se prezumă, însemnează că transmiţătorului unei licenţe exclusive nu i se interzice să exploateze ele însuşi invenţia, cât timp nu există clauză expresă în acest sens. În al treilea rând, este incontestabil, după părerea noastră, că transmiţătorul are dreptul, în lipsă de clauză contrară, să cedeze brevetul în timpul licenţei, întrucât cel mai adesea, în felul acesta nu se ajunge la desfiinţarea licenţei, care este opozabilă şi noului titular de brevet atunci când ea a fost înregistrată la O.S.I.M. (art. 47). Iar în cazurile când, totuşi, se ajunge la desfiinţarea licenţei, aceasta se datorează ori convenţiei exprese în acest sens ori culpei beneficiarului care nu a luat menţionatele măsuri de publicitate faţă de terţi. În sfârşit, în al patrulea rând, nu înţelegem, dacă suntem consecvenţi cu ideea că licenţei cu titlu oneros i se aplică regulile locaţiunii, care ar putea fi ( în lipsa unei clauze exprese ) temeiul obligaţiei transmiţătorului ca la încetarea contractului să preia stocul de produse fabricate pe bază de licenţă şi nevândute. Cu totul altceva este, însă, dacă vom vorbi de obligaţia transmiţătorului ca, la expirarea licenţei (moment după care beneficiarul nu mai poate exploata în nici un fel invenţia, căci ar încălca dreptul de folosinţă excusivă al celui dintâi), să în acorde beneficiarului un termen raţional, potrivit împrejurărilor, pentru lichidarea stocului. O astfel de obligaţie se întemeiază pe art. 970 alin. 2 C.civ., potrivit cu care  convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea sau legea dă obligaţiei, după natura sa ”.
8. Garanţia pentru fapta terţului există numai atunci când aceasta se întemeiază pe un drept, nu şi în ipoteza unei tulburări de fapt, pe care însuşi beneficiarul are posibilitatea să o înlăture (art. 1426 C.civ.). În temeiul garanţiei, transmiţătorul este obligat să acţioneze în contrafacere pe terţii care tulbură folosinţa beneficiarului sau să îl apere pe acesta în cadrul acţiunii în contrafacere introdusă de terţi.
9. Garanţia pentru vicii ascunse se fundamentează pe dispoziţiile art. 1420 pct. 3 C.civ. şi art. 1422 C.civ. În doctrină, se consideră că în materie de licenţă problema analizată se manifestă, printre altele, sub forma întrebării dacă există sau nu garanţie pentru validitatea brevetului, adică dacă transmiţătorul va răspunde sau nu în cazul când, după încheierea licenţei, brevetul este declarat nul (de exemplu, pentru nebrevetabilitatea invenţiei). În ceea ce ne priveşte, apreciem că, în realitate, aceasta nu este o chestiune de garanţie (care, deci, să fie rezolvată în lumina art.1420 pct.3 şi 1422 C.civ.), ci una de încetare a contractului pentru „pieirea lucrului” şi pe care o vom analiza ca atare la materia încetării licenţei (în lumina art. 1423 şi 1439 alin. 1 C.civ.).

Dar o problemă reala de garanţie pentru vicii ascunse este aceea a răspunderii atunci când obiectul contractului nu este tehnic realizabil şi exploatabil. Soluţia consacrată în teoria şi practica dreptului de proprietate industrială constă în antrenarea răspunderii transmiţătorului ori de câte ori există împrejurări (chiar necunoscute de transmiţător la momentul contractării) care împiedică din punct de vedere tehnic exploatarea. Suntem şi noi de acord că pe de altă parte o astfel de răspundere nu va exista atunci când exploatarea nu este rentabilă din punct de vedere comercial (licenţa nu are valoare comercială), părţile putând însă conveni şi în sens contrar (garanţie de fapt, care o înlocuieşte pe cea de drept).

 

3.6.2. Obligaţiile licenţiatului.

1. Obligaţia de plată a preţului este adusă la îndeplinire potrivit clauzelor cuprinse în contract (art. 1429 pct. 2 C.civ.).

Principala obligaţie a licenţiatului este aceea de plată a redevenţelor. Acestea sunt stabilite în funcţie de durata contractului de licenţa (la fel ca în cazul contractului de locaţiune), indiferent dacă plata se face dintr-o dată (chiar şi anticipat) sau în rate periodice şi indiferent dacă a fost stabilită într-o sumă fixă sau proporţional cu veniturile rezultând pentru licenţiat din comercializarea produselor realizate pe baza invenţiei.

2. Obligaţia de sistare a exploatării la încetarea contractului reprezintă manifestarea, în cazul licenţei, a obligaţiei de restituire a lucrului închiriat (art. 1431 C.civ.).

3.Obligaţia de apărare a titularului de brevet împotriva uzurpărilor se întemeiază pe dispoziţiile art. 1433 C.civ. In temeiul acestei obligaţii, licenţiatul este ţinut să-l înştiinţeze pe licenţiator nu numai cu privire la tulburările de drept provenite de la terţi, ci şi despre actele de contrafacere săvârşite de aceştia, dacă acele acte au ajuns la cunoştinţa licenţiatului.  

4. Obligaţia de exploatare a invenţiei este uneori semnalată ăn literatura de specialitate, cu titlu de generalitate, pentru toate categoriile de licenţe. În ceea ce ne priveşte, credem şi noi că o asemenea obligaţie nu ţine de natura contractului de licenţă şi că despre existenţa ei nu se poate vorbi decât atunci când realizarea unui drept al transmiţătorului o impune (de exemplu, când preţul licenţei este stabilit sub formă de redevenţe raportate la cifra de afaceri realizată de beneficiar prin exploatarea brevetului). La aceasta, adăugăm opinia că beneficiarului îi revine obligaţia de exploatare ori de câte ori licenţa este exclusivă absolut, atunci când transmiţătorului îi este interzisă folosinţa; astfel, neexploatarea nici direct de către titularul brevetului, nici de către beneficiarul licenţei ar putea atrage aplicarea, după caz, a dispoziţiilor art. 48 -52 care consacră licenţa obligatorie.

Când o astfel de obligaţie există exploatarea trebuie să fie personală, serioasă, efectivă şi leală. Acest ultim aspect conduce, după unii autori, la obligaţia beneficiarului, de a comunica şi el, ca şi transmiţătorul, perfecţionările aduse invenţiei după încheierea contractului. Apreciem însă, şi noi că o astfel de obligaţie există numai dacă, prin interpretarea contractului, se constată voinţa părţilor de a stabili între ele adevărate raporturi de colaborare.

 

3.7.Incetarea contractului de licenţă

         Ca orice contract şi licenţa poate înceta:

1. prin convenţia părţilor (art. 969 alin. 2 C.civ.);
2. ca urmare a constatării nulităţii ori a dispunerii anulării, cu menţiunea că acestea din urmă nu pot opera retroactiv, date fiind imposibilitatea restituirii folosinţei invenţiei;
3. de asemenea, urmare a caracterului bilateral al convenţiei, este aplicabilă sancţiunea rezilierii, cu efecte pentru viitor.

Codul civil stabileşte unele reguli speciale pentru încetarea contractului în chiar cuprinsul normelor din materia locaţiunii, reguli care – mutatis mutandis – sunt aplicabile şi licenţei. Astfel:

4. în principiu, licenţa poate înceta prin moartea uneia dintre părţi (art. 1440 C.civ.);
5. expirarea termenului (cu posibilitatea tacitei reconducţiuni - art. 1437 şi 1452 C.civ.)
6. denunţarea unilaterală (art. 1436 alin. 2 C.civ. )
7. intervenirea nulităţii brevetului. În această ultimă privinţă socotim că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1423 şi 1439 alin. 1 C.civ., care vorbesc despre „pieirea lucrului”. Aceasta înseamnă că, dacă nulitatea este totală, contractul este desfăcut de drept, neputându-se concepe o licenţă fără obiect. Pe de altă parte, când nulitatea brevetului este parţială, beneficiarul poate, după împrejurări, să ceară fie o scădere a preţului, fie desfacerea contractului, aceasta din urmă numai dacă partea de brevet anulată era atât de însemnată încât se poate prezuma că fără ea nu ar fi consimţit iniţial la încheierea contractului. În toate cazurile, transmiţătorul nu va datora daune-interese, dacă intervenirea nulităţii nu îi este imputabilă (art.1423 alin. 2 C.civ.). Dimpotrivă, însă, dacă i se poate imputa o culpă, el va putea fi obligat să îl despăgubească pe beneficiar (de exemplu, prin restituirea redevenţelor pe care le-a primit).

Regula 75 din Regulament  prevede că înscrierea unei cesiuni, licenţe, sublicenţe sau înscrierea constituirii unei garanţii reale poate fi anulată din Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie sau, după caz, din Registrul naţional al brevetelor de invenţie la solicitarea scrisă a uneia dintre persoanele interesate.

 

 

 

 

[1] Data de referinţă este 1 martie 2004.

[2] Aici şi în cele ce urmează, este vorba despre Monitorul Oficial al României, Partea I.

[3] Rectificare publicată în Monitorul Oficial nr. 478 din 4 iulie 2002.           

[4] Pentru actualizarea cuantumurilor, Hotărârea Guvernului nr. 561 din 21 mai 2003 (Monitorul Oficial nr. 381 din 3 iunie 2003).        

[5] Rectificare publicată în Monitorul Oficial nr. 90 din 26 februarie 1998.   

[6] Rectificare publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 20 septembrie 2002.          

[7] În continuare, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64 din 11 octombrie 1991, aprobat prin Hotărâre de Guvern, va fi citat: Regulamentul.

                ^[8] În continuare, "Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci" se va abrevia "O.S.I.M.", inclusiv în cadrul textelor legale citate.

[9] Această concluzie rezultă şi din Anexele nr. 1 şi nr. 2 la Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie (aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 152 din 27 martie 1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 79 din 30 aprilie 1992, în prezent abrogată prin Regulament), anexe care fac referire expresă la Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2250/1967 (aceasta din urmă având ca bază legală Decretul nr. 884/1967) şi, respectiv, la Decretul nr. 93/1976.

[10] Data de referinţă este 1 martie 2004.

            [11] Anexa 1C ("Acord privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ" - TRIPS = "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights") a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751.

                [12] A se vedea Raportul Preşedintelui Comisiei pentru Sistemul de Brevete de Invenţie a Statelor Unite ale Americii (1966), în P. Goldstein, Copyright, Patent, Trademark and Related State Doctrines; Cases and Materials on the Law of Intellectual Property, Editura The Foundation Press, Inc., Mineola, New York, 1981, ediţia a doua, p. 15-16.

[13] A. Petrescu, Introducere în dreptul de proprietate industrială, în Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A. Petrescu, L. Mihai, Universitatea din Bucureşti, 1986, p. 11 – 12.

De asemenea, s-a arătat că: "Prin drept de proprietate industrială, în sens obiectiv, se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce se nasc ca urmare a realizării, utilizării, transmiterii sau dobândirii unor creaţii ştiinţifice sau tehnice, a unor semne sau a altor elemente distinctive ale produselor, mărfurilor ori serviciilor." (V. Ursa, Drept de proprietate industrială, vol. I, Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 1987, p. 4).

[14] În comparaţie, prin drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu se înţelege “acea sumă de drepturi care se nasc în legătură cu un obiect al proprietăţii industriale; incontestabil, printre acestea se găseşte şi dreptul de folosinţă exclusivă a acelui bun, deci şi dreptul de proprietate industrială stricto sensu, ca drept care dă nota specifică acestui complex de drepturi” (A. Petrescu, op.cit., p. 33).

[15] Idem, p. 22.

[16] În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, în Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A.Petrescu, L. Mihai, Universitatea din Bucureşti, 1986, p. 118 (cu diferenţa – neesenţială – că, în raport cu conţinutul reglementării în vigoare la acea dată, “dreptul de exploatare a invenţiei” era denumit “drept de folosire a invenţiei”). [În continuare, această lucrare va fi citată: A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia.].

Menţionăm şi definiţia conform căreia "Prin drept de proprietate industrială, în sens subiectiv, se înţelege posibilitatea legală (prerogativa sau suma de prerogative) a unei persoane fizice sau juridice de a-şi exercita şi de a-şi apăra, în anumite condiţii şi în anumite scopuri determinate, posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra oricărora dintre valorile ocrotite de către normele juridice care alcătuiesc dreptul de proprietate industrială, considerat în sens obiectiv." (V. Ursa, op.cit., p. 5).

[17] A se vedea, de exemplu: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 167 şi urm.; I. Macovei, Protecţia creaţiei intelectuale, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p. 112 - 114.

[18] A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 118 – 119.

[19] Pentru critica utilizării acestor expresii, a se vedea vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriété industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 5-a, 1998, p. 174 şi 235.

[20] Idem, p. 119 – 120.

[21] În sensul existenţei acestui caracter juridic, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, Brevetele de invenţiune. Comentar teoretic şi practic al Legii asupra brevetelor de invenţiune, cu jurisprudenţa română şi străină şi îndrumări tehnice, Bucureşti, 1936, p. 15.

[22] Există, totuşi, limite ale exclusivităţii dreptului subiectiv de proprietate industrială (a se vedea infra, Titlul al IV-lea).

[23] A se vedea şi J.-M. Mousseron, Traité des brevets. L’obtention des brevets, Editura Librairies Techniques, Paris, 1984, p. 43.

[24] I. Cameniţă, op.cit., p. 168 - 169.

[25] A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 120 (şi bibliografia acolo citată).

[26] Sub acest aspect, ca şi pentru aspectele expuse în cadrul paragrafelor 5.1. - 5.3., a se vedea Introducere în proprietatea intelectuală, lucrare editată de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (Intellectual Property Reading Material, ediţia a II-a, Geneva, 1998), traducere de R. Pârvu, L. Oprea, M. Dinescu, M. Mănăstireanu, Editura Rosetti, 2001, p. 29 şi urm.

[27] "Letter Patent".

[28] Pentru prezentări de ansamblu ale celor mai importante concepţii cu privire la natura juridică a drepturilor inventatorului, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 19 - 22; Y. Eminescu, Dreptul de inventator, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 128 - 141; A. Ionaşcu, N. Comşa, M. Mureşan, Dreptul de autor, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 51 - 54; St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din Bucureşti, 1971, p. 12 - 17 şi 61 - 62; A. Petrescu, Introducere, p. 27 - 28; A. Strowel, Droit d'auteur et copyright. Divergences et convergences. Étude de droit comparé, Établissements Émile Bruylant, Bruxelles, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1993, p. 81 - 129; A. Lucas,  H.-J. Lucas, Traité de la propriété litéraire et artistique, ediţia a II-a, Litec, Paris, 2000, p. 24 - 29.

[29] Avându-se în vedere numeroasele aspecte complementare, problema naturii juridice a drepturilor inventatorului a fost, adeseori, analizată împreună cu problema naturii juridice a drepturilor de autor (drepturile autorilor de opere literare, ştiinţifice sau artistice). De aceea, în mod inevitabil, şi în cadrul prezentei lucrări se fac referiri la natura juridică a dreptului de autor.

[30] Apud St. Cărpenaru, op.cit., p. 15.

[31] Apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 129.

[32] Aceeaşi concepţie rezultă şi din următoarele considerente ale deciziei din 17 martie 1887 a Tribunalului Ilfov, Secţia a II-a: "Şi cum proprietatea literară este aceea care se recunoaşte mai facil decât toate proprietăţile şi care este cea mai bine imprimată de personalitatea autorului (titularul dreptului).

            Cu toate că această proprietate este compusă cu idei care rătăcesc în caietul trecutului, fondul comun din care se adapă inteligenţele, dar căutarea acestor idei, combinarea lor, de multe ori foarte nouă, încât se pare că nimeni nu le-a cunoscut până azi, munca aceasta, lungă şi răbdătoare ce omul îndeplineşte cu atâta greutate, sondând adâncimile viitorului sau plimbându-şi cugetarea sa în infinitele drumuri ale imaginaţiei, sau fixând-o neîncetat asupra tabloului aşa de mişcîtor al societăţilor, muncă ce profită splendorii unei ţări, în care un autor sau scriitor şi-a uzat viaţa şi de multe ori şi-a absorbit şi averea sa, nu poate fi produsul tuturor, şi foloasele nu le poate pierde nici el şi nici descendenţii săi.

            Autorul unei opere, folosindu-se de dânsa după dorinţa sa, exercitând-o după voinţa sa, cedând-o, vânzând-o şi transmiţând-o prin toate mijloacele de drept civil, putând a-şi corija şi modifica opera sa, putând a o suprima în tot sau în parte, după interesele averii sale, după grijile, după inspiraţiile conştiinţei sale, rezultă că dreptul de proprietate al unui autor este complet şi absolut, având astfel jus utendi et abutendi, caracter esenţial al dreptului de proprietate.

            Astfel fiind, deşi nu avem o lege specială care să reglementeze dreptul de proprietate literară, însă ea întrunind condiţiile unei adevărate proprietăţi, art. 480 C. civ., care reglementează în general dreptul de proprietate, tot el reglementează şi dreptul de proprietate literară; prin urmare, acest drept există şi este prevăzut într-un mod implicit în art. 480 C.civ. [ …]" (publicată în Drept civil român. Culegere de speţe. Dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială. Legislaţie", de F. Ciutacu, Editura LVS Crepuscul, Bucureşti, 2001, p. 26 - 27).

[33] Idem.

[34] Pentru această precizare, a se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 131. Ulterior, teoria a fost dezvoltată de către autorul său în Le droit pur, Flammarion, Paris, 1920, p. 94.

[35] A se vedea, de exemplu, A. Colin şi H. Capiant, Traité de droit civil, volumul I, Paris, Dalloz, 1953, p. 36 şi 846 - 847; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol. I, Sirey, 1956, p. 248 - 250 şi 482; P. Mathely, Le nouveau droit francais des brevets des inventions, Librairie du Journal de Notaires et des Avocats, Paris, 1991, p. 286. De asemenea, cu unele deosebiri, a se vedea şi J. Dabin, Le droit subjectif, Dalloz, Paris, 1952, p. 103 - 105 (care, în esenţă, consideră că este vorba despre un „jus in re incorporali”, care se aseamănă cu proprietatea pentru că implică stăpânirea asupra unui bun, dar un bun incorporal, drept subiectiv care, deşi implică atât prerogative patrimoniale, cât şi prerogative personale, are totuşi un caracter unitar).

 

 

[36] De pildă, Legea dreptului de autor adoptată în Belgia în 1886.

[37] A se vedea J. Kohler, Forschungen aus dem Patentrecht, Mannheim, 1888, p. 116 şi urm; idem, Handbuch des deutschen Patentrechts, Mannheim, 1900, p. 58 şi urm. (apud Y. Eminescu, op.cit., p. 133).

[38] Sub acest din urmă aspect, a se vedea A. Troller, Précis du droit de la propriété immatérielle, Helbing & Lichtenhalhn Editions S.A. Bâle, 1978 (traducere de K. Troller şi V. Vessely din limba germană a Kurzlehrbuch des Immaterialguterrechts, 1976), p. 46 - 47.

[39]  H. Debois, Le droit d'auteur, Dalloz, Paris, 1950, p. 296.

[40]  A se vedea P. Roubier, Le droit de la propriété industrielle, volumul I, Sirey, Paris, 1952, p. 104. Teoria a fost dezvoltată pentru prima dată de către autorul său în studiul Droits intellectuels au droits de clientéle, publicat în „Revue trimestrielle de droit civil”, 1935, p. 268 şi urm.

[41] A se vedea R. Franceschelli, Nature juridique des droits de l'auteur et de l'inventeur, în „Mélanges en l'honneur de Paul Roubier”, volumul II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 - 466.

[42] R. Franceschelli, op. cit., p. 445 (apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 135).

[43] A se vedea P. Roubier, op. cit., vol. I, p. 89 - 90

[44] Reamintim faptul că analiza naturii juridice a drepturilor inventatorului este, sub numeroase aspecte, identică în raport cu analiza naturii juridice a dreptului de autor.

[45] A se vedea M.-I. Eremia, Dreptul inovatorului, în revista „Studii şi cercetări juridice”, nr. 2, 1957, p. 179 – 203.

[46] A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138.     

[47] A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 46 - 51.

[48] St. Cărpenaru, op.cit., p. 62.

[49] A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138 - 140.

[50] Tr. Ionaşcu, Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii, în „Analele Universităţii C.I. Parhon”, Seria ştiinţe sociale. Ştiinţe juridice, nr. 6/1956, p. 216.

[51] A se vedea A. Ionaşcu, Dreptul de autor în legislaţie, în revista "Justiţia nouă", nr. 6/1961, p. 35 şi urm.

[52] A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 140 - 141.

[53] A. Ionaşcu, op.cit., p. 40.

[54]  Prin drepturi personal-nepatrimoniale se înţeleg drepturile ”de natură morală, intim legate de persoana omului [...] şi prin care se garantează şi ocroteşte personalitatea omului, adică calitatea lui de a fi subiect de drepturi, în existenţa şi integritatea sa corporală, ca şi în diferitele sale manifestări, morale sau intelectuale [...]” (Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 215).

[55] A se vedea A. Petrescu, Introducere, p. 29 - 33.

[56] Reamintim că prin drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu se înţelege “acea sumă de drepturi care se nasc în legătură cu un obiect al proprietăţii industriale; incontestabil, printre acestea se găseşte şi dreptul de folosinţă exclusivă a acelui bun, deci şi dreptul de proprietate industrială stricto sensu, ca drept care dă nota specifică acestui complex de drepturi” (A. Petrescu, Introducere, p. 33).

[57] Caracterul distinct al acestor drepturi subiective rezultă, printre altele, din faptul că ele nu se nasc în acelaşi moment; de exemplu, dreptul la calitatea de autor al invenţiei se naşte în chiar momentul creării acesteia, pe când dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei se naşte din momentul depozitului reglementar, cu condiţia eliberării brevetului.

[58] Pentru caracterele juridice ale dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei, a se vedea supra, Secţiunea I a prezentului capitol.

            [59] A se vedea supra, Secţiunea a II-a din cadrul Capitolului I al prezentului titlu.

[60] A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 122-123. În sensul că titularul brevetului dispune, practic, de prerogativele usus, fructus şi abusus, la fel ca şi în cazul dreptului de proprietate, a se vedea: J.-M. Mousseron, Traité des brevets. L’obtention des brevets, Editura Librairies Techniques, Paris, 1984, p. 47; J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 69. Reamintim, de asemenea, definiţia conform căreia "Prin drept de proprietate industrială, în sens subiectiv, se înţelege posibilitatea legală (prerogativa sau suma de prerogative) a unei persoane fizice sau juridice de a-şi exercita şi de a-şi apăra, în anumite condiţii şi în anumite scopuri determinate, posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra oricărora dintre valorile ocrotite de către normele juridice care alcătuiesc dreptul de proprietate industrială, considerat în sens obiectiv." (V. Ursa, op.cit., p. 5) (sublinierea noastră, L.M.).

            [61] Potrivit art. 58 alin. 1, “Constituie infracţiunea de contrafacere, în sensul prezentei legi, fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie fără drept a obiectului unui brevet de invenţie sau orice altă încălcare a drepturilor conferite conform art. 33 alin. (1), dacă aceste încălcări au fost săvârşite după data publicării cererii de brevet de invenţie, şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă de la 100.000.000 lei  la 300.000.000 lei.”

[62] S-a arătat că “[…] Legea nr. 64/1991 este o lege specială şi, deci, are prioritate în aplicare faţă de legea generală, […] în practica judiciară normele acesteia [fiind] aplicate cu prioritate […].” (V. Lazăr, Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Editura All Beck, 1999, p. 91). Conform altei opinii (a se vedea A. Ungureanu, Protecţia penală a invenţiilor, potrivit Legii nr. 64/1991, în “Revista de drept comercial” nr. 4/1997, p. 34), dispoziţiile art. 299 şi 300 din Codul penal au fost abrogate implicit şi integral la 21 ianuarie 1992, odată cu intrarea în vigoare a prevederilor art. 59 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 (text devenit art. 58 alin. (1) după republicarea Legii nr. 64&1991).

Pentru analiza dispoziţiilor art. 299 şi 300 din Codul penal, a se vedea, de exemplu: I. Fodor, Contrafacerea obiectului unei invenţii şi punerea în circulaţie a produselor contrafăcute, comentarii la dispoziţiile art. 299 şi 300 din Codul penal, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol. IV, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 516 – 526; A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 226 – 230 (şi bibliografia acolo indicată).

[63] Pentru analiza, din punctul de vedere al dreptului penal, a dispoziţiilor art. 59 (devenit art. 58, după republicarea Legii nr. 64&1991), a se vedea: A. Ungureanu, op.cit., p. 29 - 44; V. Lazăr, op.cit., p. 97 – 102.

                ^[64] Fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie a obiectului unui brevet de invenţie.

                ^[65] Pentru recurgerea la un asemenea procedeu de identificare a prerogativelor dreptului de exploatare a invenţiei, sub imperiul legii anterioare, a se vedea I.Cameniţă, op.cit., p. 170-171.

                ^[66] Conform art. 33 alin. (2), "Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:

1. a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
2. b)utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un produs."

[67] În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Legea privind brevetele de invenţie, în revista “Dreptul” nr. 9/1992, p. 41. [În continuare, această lucrare va fi citată: A.Petrescu, L.Mihai, Legea.].

[68] Aceeaşi este situaţia şi în dreptul francez. (A se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 174).

[69] A se vedea A. Petrescu, Introducere, p. 23.

[70] A se vedea A.Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 122.

[71] Idem.

[72] Ibidem.

[73] Ceea ce, uneori, ar putea avea ca efect renunţarea la solicitarea de a se obţine brevetul ulterior.

[74] Pentru dezvoltări asupra acestei categorii de licenţe obligatorii, a se vedea infra, Titlul al IV-lea, Capitolul al III-lea.

[75] A se vedea, de asemenea, infra, Titlul al IV-lea, Capitolul al III-lea. În Statele Unite ale Americii, nu există obligaţia titularului de brevet de a exploata invenţia, sub sancţiunea instituirii unei licenţe obligatorii; nu mai puţin, o asemenea neexploatare poate determina implicaţii pe planul legislaţiei anti-trust. (A se vedea A. R. Miller, M. Davis, Intellectual Property: Patents, Trademarks and Copyright in a Nutshell, ediţia a II-a, West Publishing Co., St. Paul, 1990, p. 129).

[76] A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Legea, p. 42.

[77] “Exclusivitatea, care caracterizează dreptul titularului de brevet, se traduce prin opozabilitatea absolută a prerogativelor sale” (J. Schmidt-Szalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 69).

                ^[78] Conform art. 7 alin. (1), “Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu […].” Pentru o enumerare a categoriilor de invenţii care au ca obiect un produs şi, respectiv, un procedeu, a se vedea regulile 11 şi 12 din Regulament

.

[79] A. Troller, Précis du droit de la propriété industrielle, Editura Helbing & Lichtenhahn Editions Bâle, 1978, traducere în limba franceză de K. Troller şi V. J. Vesely, p. 43.

[80] *** Intellectual Property Reading Material, World Intellectual Property Organization, Geneva, 1998, ediţia a 2-a, p. 24.

[81] În acest sens, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 131; A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 252 – 253.

[82] A se vedea A.Petrescu, L.Mihai, Invenţia, p. 129.

[83] Caracterul general exprimă împrejurarea că nu sunt precizate, în mod concret, ce anume activităţi sunt interzise.

[84] A se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 122 – 129; Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 126 – 127 [lucrare citată în continuare: Y. Eminescu, Tratat]; A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 227 – 230; Y. Eminescu, Legea brevetelor de invenţie. Comentariu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 199 - 201 [lucrare citată în continuare: Y. Eminescu, Comentariu]; Gh. Bucşă, L. Bulgăr, T. Popescu, Protecţia proprietăţii industriale în România şi prevenirea contrafacerii, Editura O.S.I.M., Bucureşti, 1994, p. 156 – 158; W. R. Cornish, Intellectual Property: Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, Editura Sweet & Maxwell, Londra, ediţia a 3-a, 1996, p. 213 – 216; J. Schmidt-Szalewski, op.cit., p. 72 – 74; J.-L. Pierre A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 253 – 261; A.- C. Ştrenc, Drepturile conferite de brevetul de invenţie, în Proprietate intelectual – industrială şi inventică, Fundaţia Proinvent, Bucureşti, 1999, p. 247 – 251.

[85] A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 125 (şi bibliografia acolo indicată). În acelaşi sens, M. Coca-Cozma, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 307.

[86] A se vedea jurisprudenţa indicată de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 254.

[87] A se vedea W.R. Cornish, op.cit., p. 213.

[88] În acest sens, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 124; M. Coca-Cozma, op.cit., p. 289.

[89] A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 124 (şi bibliografia acolo indicată).

[90] A se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 241 – 245. De asemenea, Y. Eminescu, Tratat, p. 124 – 126.

[91] Denumirea este datorată considerării reproducerilor ne-servile ca fiind simple variante de execuţie a obiectului invenţiei brevetate.

[92] “O excepţie trebuie totuşi făcută, când e vorba de un brevet de perfecţionare, care aparţine ca şi brevetul principal aceleiaşi persoane. Brevetul de perfecţionare este o dezvoltare a celui principal, o completare a lui şi amândouă formează un tot indivizibil, în aşa fel că împrumutarea de elemente din fiecare brevet constituie o contrafacere.” (B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 123).

[93] A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 228.

[94] În acest sens, a se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 255.

[95] În acest sens, a se vedea: M. Coca-Cozma, op.cit., p. 308; Y. Eminescu, Comentariu, p. 199 - 200. În sens contrar, A. Ungureanu, op.cit., p. 31 - 32.

[96] A se vedea Y. Eminescu, Comentariu, p. 200; A. Ungureanu, op.cit., p. 32.

            [97] Publicat în Monitorul Oficial nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751.

            [98] Ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 27 decembrie 1994).

[99] A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 143 (şi bibliografia acolo indicată).

[100] A se vedea L.Mihai, “Invenţia. Condiţiile de fond ale brevetării. Drepturi”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 113.        

[101] Pentru această opinie, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 142.

[102] De altfel, opinia înfăţişată era discutabilă chiar şi sub imperiul textului de lege atunci în vigoare, câtă vreme contractul de schimb poate fi analizat şi ca o dublă vânzare şi - mai ales - dacă se are în vedere principiul potrivit căruia este interzisă utilizarea căii ocolite spre a se ajunge la aceleaşi rezultate cu acelea ce s-ar obţine utilizându-se calea directă.

[103] A. Ungureanu, op.cit., p. 33, care combate opinia potrivit căreia "cea de-a treia formă sub care se poate înfăţişa contrafacerea este aceea a punerii în circulaţie de obiecte contrafăcute" (Y. Eminescu, Comentariu, p. 200).

[104] A se vedea jurisprudenţa franceză citată de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 256.

[105] Idem.

[106] Publicitatea comercială, în toate formele sale, este inclusă aici.

[107] J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, op.cit., p. 73.

[108] În sensul existenţei contrafacerii, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 144. În sens contrar, a se vedea jurisprudenţa franceză indicată de J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, op.cit., p. 73 şi de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 261.

[109] Anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, cu referire la prevederile de atunci ale art. 34 alin. 1 lit. b) ("Brevetul de invenţie conferă titularului dreptul de a interzice terţilor să efectueze fără autorizaţia sa următoarele acte: […] b) pentru procedee sau metode, folosirea acestora"), la aceeaşi soluţie s-au oprit şi C.-I. Stoica, R. Dincă (în Consideraţii teoretice şi practice referitoare la efectele Acordului TRIPS asupra sistemului de drept românesc, "Revista de drept comercial", nr. 7-8/2001, p. 178 - 179), dar utilizând argumentul că, după intrarea "deplină" în vigoare a TRIPS pe teritoriul României (la 1 ianuarie 2000), acele prevederi legale trebuia să fie interpretate (ne-restrictiv) şi aplicate în lumina prevederilor art. 28 alin. 1 lit. b) din TRIPS, conform cărora: "Un  brevet va conferi titularului său următoarele drepturi exclusive: […] b) în cazurile în care obiectul brevetului este un procedeu, să împiedice terţii care acţionează fără consimţământul său să desfăşoare actul constând în utilizarea procedeului, precum şi următoarele acte: folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri, cel puţin în ce priveşte produsul obţinut direct prin acel procedeu." În opinia noastră, textul art. 34 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 64/1991 a avut acelaşi înţeles şi anterior intrării în vigoare a TRIPS, pur şi simplu pentru că "ubi eadem ratio eadem solutio esse debet", precum şi pentru că ceea ce este interzis direct este interzis şi atunci când se săvârşeşte pe cale ocolită. În plus, argumentului conform căruia, anterior intrării în vigoare a TRIPS, art. 34 alin. 1 lit. b) trebuia interpretat restrictiv, fiindcă "această interdicţie reglementează o excepţie în raport cu principiul libertăţii comerţului" (C.-I. Stoica, R. Dincă, loc.cit.), îi este opozabil raţionamentul întemeiat pe aplicabilitatea în acest domeniu (în baza art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, republicată: "Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;") nu numai a principiului libertăţii comerţului, dar şi a principiului protecţiei – doar - a concurenţei loiale, ca şi a principiului valorificării tuturor factorilor de producţie (inclusiv, aşadar, a valorificării factorilor de producţie care se întemeiază pe exploatarea invenţiilor brevetate).

[110] B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 128.

[111] Y. Eminescu, Comentariu, p. 200 (şi bibliografia acolo indicată).

[112] A. Ungureanu, op.cit., p. 32.

[113] A se vedea infra, Titlul al IV-lea.

[114] Dacă, de exemplu, cererea a fost înregistrată, dar nu a fost încă publicată, nu se poate considera că s-a produs o contrafacere, în ipoteza exploatării acelei invenţii de către un terţ anterior publicării cererii. De aceea, considerăm că, în condiţiile actualei reglementări, nu îşi mai păstrează actualitatea jurisprudenţa care deosebea între, pe de o parte, acţiunea penală în contrafacere, socotită inadmisibilă şi, pe de altă parte, acţiunea în daune, socotită admisibilă. (A se vedea Curtea de Casaţie, secţia a II-a, decizia nr. 1510 din 10 iunie 1924, publicată în “Pandectele române”, 1924, I, p. 281 - apud Y. Eminescu, Comentariu, p. 196).           

[115] Inadmisibilitatea sancţionării actelor de exploatare a invenţiei, dacă aceste acte au fost săvârşite anterior publicării cererii de brevet de invenţie, este aplicabilă şi în dreptul francez. (A se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit.,  p. 237).

[116] A se vedea Y. Eminescu, Comentariu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 142 – 143.

[117] Sub aspectul respingerii cererii, a se vedea Y. Eminescu, Comentariu, p. 143.

[118] A se vedea supra, Secţiunea a II-a din Capitolul I al Titlului al III-lea.

[119] Reamintim că latura "pozitivă" a dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei este constituită din dreptul de exploatare a invenţiei. A se vedea supra, Secţiunea I a Capitolului al II-lea din Titlul al III-lea.

[120] În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 130. 

            [121] Pentru clasificarea "licenţelor" în licenţe legale, voluntare sau mixte, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, în Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A.Petrescu, L.Mihai, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 50-204 - 205. [În continuare, această lucrare va fi citată: A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia.].

            [122] A se vedea C.-I. Stoica, R. Dincă, Consideraţii teoretice şi practice referitoare la efectele Acordului TRIPS asupra sistemului de drept românesc, în "Revista de drept comercial", nr. 7-8/2001, p. 179 - 181.

[123] Este vorba despre "alte utilizări" decât cele autorizate prin art. 30.

[124] Anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, art. 33 stabilea în cazul brevetului de perfecţionare o durată maximă de valabilitate mai mică, astfel: "Pentru invenţia care perfecţionează o altă invenţie protejată printr-un brevet şi care nu poate fi aplicată fără cea brevetată anterior, durata de valabilitate a brevetului este limitată la aceea a brevetului acordat pentru invenţia pe care o perfecţionează, fără a putea fi mai scurtă de 10 ani." Aşa fiind, rezulta că, teoretic, durata maximă de valabilitate a unui brevet de perfecţionare putea fi de 20 ani mai puţin o zi.          

            [125] Dar 6 ani pentru certificatele de utilitate şi 7 ani pentru certificatele de protecţie adiţională.

[126] I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 84.

[127] În sensul că examinarea existenţei noutăţii soluţiei tehnice a cărei brevetare se solicită se va realiza prin raportare la momentul acestei priorităţi, adică la momentul constituirii celui dintâi depozit naţional reglementar.

[128] În dreptul român, prioritatea convenţională este reglementată prin art. 20 şi 22 al Legii nr. 64/1991. Cu privire la "priorităţile excepţionale" ("prioritatea convenţională" şi "prioritatea de expoziţie" - aceasta din urmă reglementată prin art. 21 din Legea nr. 64/1991), a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 87 - 88.

[129] De exemplu, întrucât acea invenţie nu prezintă noutate absolută în timp şi spaţiu, ceea ce va rezulta însă numai după efectuarea de către oficiul de brevete a examinării condiţiilor de fond ale obiectului.

[130] A se vedea O. Calmuschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale. Direcţii şi perspective, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 42 - 43.

            [131] Publicat în Monitorul Oficial nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751.

            [132] Ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 27 decembrie 1994). A se vedea şi C.-I. Stoica, R. Dincă, op.cit., în "Revista de drept comercial", nr. 7-8/2001, p. 168 - 200.

            [133] Ratificat prin Decretul nr. 81 din 2 martie 1979 (publicat în Monitorul Oficial nr. 22 din 8 martie 1979).

[134] Pentru detalii, a se vedea: I. Cameniţă, Protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale. Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor [P.C.T.], Editura Litera, Bucureşti, 1982; O. Calmuschi, op.cit., p. 55 - 75; I. Constantin, Brevetarea invenţiilor în străinătate, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 41 - 66; Introducere în proprietatea intelectuală, lucrare editată de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (Intellectual Property Reading Material, ediţia a II-a, Geneva, 1998), traducere de R. Pârvu, L. Oprea, M. Dinescu, M. Mănăstireanu, Editura Rosetti, 2001, p. 348 - 356. [Această din urmă lucrare va fi citată în continuare: Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I.]. A se vedea, de asemenea, Regulile 19 - 22 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 152/1992 (publicată în Monitorul Oficial nr. 79 din 30 aprilie 1992).

[135] Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., p. 142 - 144; I. Constantin, op.cit., p. 37 - 38; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 433 - 434.

[136] Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., p. 138 - 142; I. Constantin, op.cit., p. 37; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 434 - 435.

[137] Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., p. 117 - 133; I. Constantin, op.cit., p. 37; A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 308 - 316; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 437 - 438.

[138] România a aderat la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973, amendată prin Actul de revizuire a art. 63 din Convenţia din 17 decembrie 1991 şi prin deciziile Consiliului de administraţie al Organizaţiei Europene a Brevetelor din 21 decembrie 1978, 13 decembrie 1994, 20 octombrie 1995, 5 decembrie 1996 şi 10 decembrie 1998, prin Legea nr. 61/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002). Prin aceeaşi lege, România a aderat şi la actul de revizuire a Convenţiei privind eliberarea brevetelor europene, adoptat la Munchen la 29 noiembrie 2000.   

            Anterior, prin Ordonanţa Guvernului nr. 32 din 15 august 1996 (publicată în Monitorul Oficial nr. 195 din 21 august 1996), aprobată prin Legea nr. 32 din 12 martie 1997 (publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 13 martie 1997), a fost ratificat Acordul dintre Guvernul României şi Organizaţia Europeană de Brevete privind cooperarea în domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie 1994.

[139] Cu privire la reglementările din cadrul Uniunii Europene referitoare la protecţia proprietăţii industriale asupra invenţiei, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., p. 133 - 137; W. R. Cornish, Intellectual Property: Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, Editura Sweet & Maxwell, Londra, ediţia a 3-a, 1996, p. 643 – 664; J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 329 – 339; A. Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriété industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 5-a, 1998, p. 316 – 321; St.-D. Andersen, EC Competition Law and Intellectual Property Law, Oxford University Press, 1998, passim; J. Schmidt-Szalewski, Droit de la propriété industrielle, ediţia a IV-a, Dalloz, 1999, p. 67; W. Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001 (traducere de T. Dumitrescu a lucrării publicate de Editura Cavendish Publishing Limited în 1997), p. 329 - 350.

[140] A se vedea în acest sens: I. Cameniţă, op.cit., p. 188: V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 392.

[141] Astfel cum s-a observat, "[…] produsele din conteiner ar putea genera contrafacerea, numai conteinerul fiind exceptat de dispoziţiile art. 5 ter (2)" [din Convenţia de la Paris din 1883 - nota noastră, Lucian Mihai] (I. Cameniţă, op.cit., p. 189).

[142] "Accesoriile acestor vehicule" sunt prevăzute in terminis de art. 5 ter pct. 2 din Convenţia de la Paris din 1983 pentru apărarea proprietăţii industriale.

[143] Să fie înregistrate.

[144] "Prin nave aparţinând unei ţări a Uniunii trebuie înţelese navele care poartă pavilionul unei asemenea ţări, nefiind nevoie ca proprietarul să fie cetăţean al unei asemenea ţări" (I. Cameniţă, op.cit., p. 187).

[145] "Deţinerea de produse brevetate la bordul vehiculelor care pătrund pe teritoriul României, vânzarea lor sau tranzitul nu restrâng dreptul exclusiv, proprietarii făcându-se vinovaţi de contrafacere" (I. Cameniţă, loc. cit.).  A se vedea şi V. Roş, loc. cit.

[146] "Să presupunem că o navă comercială sau de pasageri străină pătrunde în portul Constanţa şi acostează la chei. Pilotul român care a condus din larg nava la chei a observat că la sistemul de ghidare a navei s-a folosit o invenţie românească al cărei titular este chiar Navrom Constanţa. Dacă n-ar exista prevederile art. 47 lit. a [din Legea nr. 62/1974, care a precedat actuala Lege nr. 64/1991 - sublinierea noastră, L.M.], proprietarul s-ar face vinovat de contrafacere şi eventual judecat, în cadrul unei acţiuni civile sau penale, de instanţa judecătorească din Constanţa. Dar, principiul imunităţii, prevăzut de lege ca un act de restrângere a dreptului exclusiv al titularului în cazul dat, fereşte proprietarul de orice consecinţe" (I. Cameniţă, loc.cit.).

 

     [147] A se vedea: W. R. Cornish, op.cit., p. 220 - 221; J. Schmidt, J. L. Pierre, op.cit., p. 75 - 77.

[148] În alte lucrări, instituţia este denumită "drept de posesiune şi folosire anterioară" (I. Cameniţă, op.cit., p. 195; de altfel, acest autor analizează sub această - unică - denumire şi "dreptul de folosire personală ulterioară"; a se vedea infra, Secţiunea a IV-a, în cadrul prezentului capitol), "drept de posesiune anterioară şi personală" (Y. Eminescu, Legea brevetelor de invenţie. Comentariu, Editura Lumina Lex, 1993, p. 144 - lucrare citată în continuare: Comentariu); V. Roş, op.cit., p. 392 - acest din urmă autor arătând, de asemenea, că o variantă a acestei instituţii este "dreptul de posesiune ulterioară şi personală") sau "drept de posesiune personală anterioară" (J. Schmidt, J. L. Pierre, op.cit., p. 75). Alteori, instituţia avută în vedere este analizată sub titulatura "drepturile secundare ale primului inventator" (Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 92 - 93). [În continuare, această lucrare va fi citată “Tratat”.]

[149] "Deşi legea brevetelor de invenţii din 1906, în vigoare până la 30 decembrie 1967, nu cuprindea o reglementare expresă a dreptului de posesiune şi folosire anterioară a unei invenţii, posesiunea şi folosirea anterioară s-a aplicat, fundamentată din punct de vedere juridic, pe principiul drepturilor dobândite cu bună-credinţă şi pe prevederile art. 4 din convenţia de la Paris" (I. Cameniţă, op.cit., p. 195 - 196). De asemenea, în Franţa, "dreptul de posesiune personală anterioară" a fost recunoscut de jurisprudenţă, pentru raţiuni de echitate, anterior reglementării sale exprese prin art. L.613-6 al Codului proprietăţii intelectuale din Franţa (a se vedea J. Schmidt-Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 75 - 77).

[150] Mai există şi ubicuitatea sub aspectul folosinţei (al exploatării), care "[…]  constă în aptitudinea acestor bunuri obiect de proprietate industrială de a putea fi folosite, chiar în integralitatea lor, de mai multe persoane, independent una de alta, în acelaşi timp şi în acelaşi loc sau în locuri diferite" (A. Petrescu, Introducere în dreptul de proprietate industrială, în Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A. Petrescu, L. Mihai, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 15).

[151] A. Petrescu, op.cit. p. 15.

[152] "Posesia trebuie să poarte asupra aceleiaşi tehnici care este acoperită şi prin brevet" (A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 267).

[153] Sub aspectul cercetat, nu importă dacă această persoană (care constituie cea dintâi depozitul reglementar) este ori nu este cel dintâi creator (independent) al acelei soluţii; cu alte cuvinte, nu importă dacă celălalt creator independent (care nu constituise până în acel moment depozit reglementar şi nici nu poate invoca o prioritate excepţională cu dată anterioară depozitului ori priorităţii excepţionale eventual invocate de către creatorul independent devenit titular de brevet) a strigat ori nu a strigat cel dintâi "Evrika !".

[154] Trebuie subliniat că persoana care brevetează poate să fie un alt subiect de drept (de exemplu, "unitatea") decât creatorul însuşi. Numai în vederea facilitării exprimării formulările din text se referă la identitatea dinte creatorul independent şi titularul de brevet.

[155] Cealaltă persoană fie că, deşi intenţionează să breveteze, întârzie constituirea depozitului reglementar ori a unei priorităţi excepţionale, fie că nu intenţionează să breveteze.

[156] În mod asemănător situaţiei titularului de brevet, această persoană poate să fie însuşi celălalt creator independent sau poate să fie o altă persoană (de exemplu, "unitatea"), care a dobândit în mod legal (dar altfel decât prin transmisiune universală sau cu titlu universal) dreptul de exploatare a acelei soluţii tehnice. Sub acest aspect, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 137.

[157] Asupra necesităţii ca folosinţa să se fi realizat în ţara în care a fost eliberat brevetul de invenţie, a se vedea jurisprudenţa citată de A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 267.

[158] "Posesiunea anterioară fiind un fapt, poate fi stabilită prin toate mijloacele de probă" (I. Cameniţă, op.cit., p. 200).

[159] "Este considerat ca fiind de bună-credinţă acela care a realizat în mod personal conţinutul soluţiei, precum şi acela care a dobândit-o în mod legitim. Dimpotrivă, acela care a accedat în mod fraudulos la cunoaşterea invenţiei nu este admis a se prevala de posesiunea personală anterioară" (A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 267). S-a decis ( a se vedea jurisprudenţa citată de J. Schmidt-Szalewska,, J. L. Pierre, op.cit., p. 76) că nu este de bună-credinţă un fost salariat care exploatează un secret de fabrică al fostului său angajator.

[160] Pentru relevarea existenţei acestei condiţii implicite, a se vedea: I. Cameniţă, op.cit., p. 198 - 199; Y. Eminescu, Tratat, p. 92; A. Petrescu, L. Mihai, loc.cit.

[161] Astfel cum s-a arătat, "[…] dreptul de posesiune şi folosire anterioară constituie un mijloc legal de protecţie a unui know-how, ca soluţie tehnică brevetabilă însă nebrevetată din motive strategice care interesează întreprinderea posesoare" (I. Cameniţă, op.cit., p. 196).

[162] Pentru expunerea detaliată a poziţiilor doctrinei şi jurisprudenţei franceze în această materie, a se vedea J. Schmidt-Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 76; A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 268.

[163] I. Cameniţă, op.cit., p. 198 (şi bibliografia acolo indicată).  O instanţă judecătorească din Germania a decis însă, în 1963, că experienţele privind efectele unui medicament nu sunt suficiente, deoarece acestea nu sunt o pregătire necesară în vederea aplicării invenţiei. (A se vedea F. K. Beier, Lettre de la R. F. d'Allemagne, în revista "La propriété industrielle", nr. 7/1966, p. 187 - apud I. Cameniţă, loc.cit.).

[164] Într-o speţă, s-a decis că este suficient a se dovedi că un dosar conţinând documentaţia relativă la invenţie fusese predat unui consilier în proprietate industrială. (A se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 268, nota 4).

[165] Conform art. 35 alin. 1 din Legea federală elveţiană asupra brevetelor de invenţie din 1954 (cu modificările ulterioare), "Brevetul nu poate fi opus celui care, fiind de bună-credinţă, anterior datei depozitului reglementar sau datei priorităţii, a utilizat invenţia în Elveţia în cadrul profesiei sau a făcut pregătiri speciale în acest scop" - sublinierea noastră, L.M.).

[166] N. Gilliard şi colaboratorii, Brevets d'invention. Qurante ans de jurisprudence federale, editată de I. Cherpillod, Fr. Dessemontet, Centre du droit de l'entreprise, Laussanne, 1996, p. 185.

[167] Conform art. 4 lit. B), teza finală din Convenţia de la Paris din 1883 pentru apărarea proprietăţii industriale, "Drepturile câştigate de terţi înainte de ziua primei cereri care serveşte ca bază a dreptului de prioritate sunt rezervate prin efectul legislaţiei interne a fiecărei ţări."

[168] "Aşa-zisul drept de posesiune personală anterioară este, în realitate, un mijloc de apărare împotriva acţiunii în contrafacere în consecinţă, exerciţiul său este supus unor condiţii precise şi produce efecte limitate" (J. Schmidt-Szsalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 76).

[169]  Dacă, de exemplu, anterior datei depozitului reglementar sau, după caz, a datei priorităţii excepţionale recunoscute, volumul producţiei sale a  fost mai mare, pentru ca, indiferent din ce motive, la această dată ulterioară să fi scăzut, atunci dreptul de folosire se recunoaşte numai pentru volumul (mai mic) existent la data depozitului sau a priorităţii excepţionale recunoscute. Raţionamentul invers este deopotrivă valabil.

[170] "Întreruperea aplicării anterioare a invenţiei, afară de cazul când aceasta nu constituie o renunţare a posesorului la dreptul său, nu are nici o influenţă asupra posesiunii" (I. Cameniţă, op.cit., p. 198).

[171] "Data de la care se naşte dreptul personal este data depozitului cererii de brevet a terţei persoane. Mai înainte de această dată, posesorul poate transfera invenţia altor persoane" (I. Cameniţă, op.cit., p. 200). Tot astfel, "Dreptul de posesiune şi folosire anterioară ia naştere numai din impactul cu un alt drept, şi anume cu dreptul exclusiv rezultat dintr-un brevet valabil; […] Până în acel moment, folosirea invenţiei este un fapt economic de aplicare" (Ibidem, p. 219).

[172] Ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 32/1996 (publicată în Monitorul Oficial nr. 195 din 21 august 1996), aprobată prin Legea nr. 32/1997 (publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 14 martie 1997).          

[173] Legea nr. 611/2002 şi Convenţia au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002.           

[174] De altfel, este posibil ca folosirea invenţiei ori pregătirile (luarea măsurilor) efective şi serioase nici să nu fi fost declanşate la data publicării traducerii iniţiale.   

[175] A se vedea şi Regula 68 alin. (1) lit. b), alin. (2) şi alin. (3) din Regulament.      

[176] Totuşi, potrivit art. 37 lit. c) din Legea nr. 64/1991, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 203/2002, stabilea ca limită specială a exclusivităţii „producerea sau folosirea invenţiei exclusiv cu scop experimental.”            

[177] A se vedea I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 201.

[178] A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 139, unde s-a arătat, în esenţă, că în lipsa unui text expres, nu se putea ajunge la concluzia existenţei unor limite ale dreptului subiectiv de proprietate industrială, acestea având caracter de excepţie şi, de aceea, fiind supuse interpretării restrictive.

[179] A se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 265.

[180] Ibidem.      

[181] A se vedea U. Schatz, Épuisement des droit conféré par les brevets et contrefaçon, în "Revue trimestrielle de droir européen", 1969, p. 451. De asemenea, a se vedea B. Castelli, L'épuisement du droit intellectuel en droit allemand, français et communautaire, PUF, Paris, 1990, passim.

[182] A se vedea: Travaux de la première rencontre de propriété industrielle. Lépuisement du droit du breveté, Nice, 1970, Colecţia CEIPI, Librairies Techniques, Paris, 1971, passim; A. Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 175.

[183] Numai după ce jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg a preluat teoria epuizării dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei brevetate în cazul Centrafarm v. Sterling Drug (1974) (apud J. Schmidt-Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 278; aceşti autori disting, însă, între problema epuizării în cadrul dreptului intern şi aceea a epuizării în cadrul dreptului comunitar - op.cit., p. 80 - 81 şi p. 278 - 283).

[184] "În Marea Britanie, relaţia dintre drepturi şi distribuţia de bunuri nu a cunoscut în trecut nici un fel de concept general de epuizare a dreptului. Abordarea a variat în raport cu materia avută în vedere. În cazul dreptului invenţiilor (în contrast cu situaţia din alte sisteme majore de drept al invenţiilor), britanicii au adoptat în mod tradiţional poziţia contrară <epuizării>: în principiu, utilizările şi vânzările subsecvente au continuat să necesite licenţa acordată de către titularul brevetului" (W. R. Cornish, op.cit., p. 33). Cu toate acestea, acest autor subliniază şi analizează implicaţiile reglementărilor comunitare asupra acestei concepţii tradiţionale din dreptul englez (Ibidem, p. 216 - 218).

[185] Spre a fundamenta această poziţie, în doctrina franceză se arată că teoria epuizării dreptului "[…] este explicabilă în dreptul german, fiindcă, în acest sistem juridic, dreptul titularului de brevet este definit ca un monopol de fabricare şi de primă punere în circulaţie a produsului protejat. În sistemul dreptului francez, structura dreptului titularului brevetului este […] diferită: acest drept nu este un drept de a face … ci de a interzice" (A.Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 175).

[186] A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 127 - 128.

[187] Textul legal se referă numai la "vânzare", dar este raţional ca, pentru identitate de raţiune,  el să se aplice oricărei înstrăinări cu titlu oneros.

[188] Precizarea din nota de subsol anterioară operează şi de această dată.

[189] În alte lucrări, instituţia este analizată împreună cu "dreptul de posesiune şi folosire anterioară" (I. Cameniţă, op.cit., p. 197) sau, deşi este analizată separat (sub denumirea "dreptul de posesiune ulterioară şi personală"), este considerată o variantă a dreptului de posesiune anterioară şi personală (V. Roş, op.cit., p. 393).

[190] Este vorba, de fapt, despre motive "temeinice" (fiindcă pentru orice motive se pot găsi "justificări").

[191] Acesta este un termen de decădere (iar nu de prescripţie). În consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 101 alin. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care termenul stabilit pe luni ia sfârşit în ziua lunii corespunzătoare zilei de plecare. (Pentru afirmarea aceleiaşi modalităţi de calcul, fără însă a se indica nici temeiul juridic şi nici calificarea ca termen de decădere a termenului de 6 luni, a se vedea I. Cameniţă, op.cit., p. 211).

[192] A se vedea supra, Secţiunea a II-a din cadrul prezentului capitol.

[193] Din jocul reglementărilor aplicabile, rezultă că - teoretic - intervalul maxim de timp înăuntrul căruia se pot desfăşura aceste activităţi este de 6 luni.

[194] Reamintim că, potrivit art. 56 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, "Aplicarea invenţiei sau luarea măsurilor în vedere aplicării ei, efectuată cu bună-credinţă înainte de repunerea în termen a titularului brevetului, dă dreptul la aplicarea în continuare a invenţiei şi nu poate fi transmisă decât împreună  cu patrimoniul ori cu o fracţiune a acestui patrimoniu sau în cazul reorganizării persoanei juridice" (sublinierea noastră, L.M.).

[195] Chiar şi sub imperiul reglementării anterioare modificării din anul 2002, am arătat că „În orice caz însă, atunci când este vorba despre mai mult decât simpla absenţă a bunei-credinţe, ne aflăm în prezenţa fraudei, iar fraus omnia corrumpit” (L. Mihai, op.cit., 2002, p. 156).

           

[196] A se vedea L. Mihai, op.cit., 2002, p. 170 – 182.

[197] Reamintim că în Statele Unite ale Americii nu există obligaţia titularului de brevet de a exploata invenţia, sub sancţiunea instituirii unei licenţe obligatorii; nu mai puţin, o asemenea neexploatare poate determina implicaţii pe planul legislaţiei anti-trust. (A se vedea A. R. Miller, M. Davis, Intellectual Property: Patents, Trademarks and Copyright in a Nutshell, ediţia a II-a, West Publishing Co., St. Paul, 199l0, p. 129).

[198] Acest text şi-a păstrat redactarea iniţială chiar şi după modificarea Legii din 1906 prin Legea din 21 februarie 1907 şi prin Legea din 6 august 1927.

[199] Prevederile art. 30 şi 31 din TRIPS sunt reproduse supra, în Capitolul I al prezentului titlu.

[200] "În cazul în care invenţia a fost exploatată după împlinirea termenului de 3 ani [stabilit prin Decretul nr. 884/1967, dar echivalent termenelor de 4 ani sau de 3 ani reglementate prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 - sublinierea noastră, L.M.], dar mai înainte de introducerea cererii pentru acordarea licenţei obligatorii, aceasta nu se poate acorda" (I. Cameniţă, op.cit., p. 192).

[201] Nu selectăm celălalt termen - de 3 ani - reglementat prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată, deoarece este natural ca în această materie interpretarea să se facă în favoarea titularului de brevet.

[202] Se consideră (a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, Brevetele de invenţiune. Comentar teoretic şi practic al Legii asupra brevetelor de invenţiune, cu jurisprudenţa română şi străină şi îndrumări tehnice, Bucureşti, 1936, p. 67) că importul din străinătate pe teritoriul statului care a eliberat brevetul nu constituie aplicare a invenţiei în acest din urmă stat. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa franceză (a se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 228).

[203] În acest sens, a se vedea I. Cameniţă, op.cit., p. 192.

[204] A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 67 (şi bibliografia acolo indicată).

[205] Ibidem.

[206] Articolul L.613-11 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa, corespondent al art. 49 din Legea nr. 64/1991, stabileşte - la pct. 2 - condiţia conform căreia "produsul brevetat nu a fost comercializat într-o cantitate suficientă spre a satisface necesităţile pieţei franceze"; socotim că această formulare poate sugera un criteriu care să faciliteze conturarea conţinutului conceptului de "insuficientă aplicare" din legea română.

Aceeaşi finalitate o poate avea şi cunoaşterea cazurilor socotite întemeiate pentru acordarea licenţelor obligatorii potrivit dreptului englez, astfel: 1) invenţia nu este exploatată la întreaga capacitate ce este rezonabil practicabilă; 2) cererea internă pentru produsul brevetat nu este satisfăcută în condiţii rezonabile sau este satisfăcută într-o măsură substanţială prin import; 3) exploatarea invenţiei în ţară este stânjenită sau împiedicată de importul din străinătate; 4) refuzul acordării de licenţe (în condiţii rezonabile) nu permite ca o piaţă potenţială de export să fie aprovizionată cu produse fabricate în ţara care a eliberat brevetul sau prejudiciază înfiinţarea sau dezvoltarea industriei interne. Pentru expunerea acestor cazuri (inclusiv cu indicarea unor precedente judiciare), a se vedea W. R. Cornish, op.cit., p. 256.

[207] În sensul că nu îşi poate justifica în mod temeinic inacţiunea (deoarece justificări se pot găsi oricând).

[208] A se vedea: I. Cameniţă, op.cit., p. 192; A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 229 (şi jurisprudenţa franceză acolo indicată).

[209] În acest sens, G. Vander Haeghen, Brevets d'invention, Bruxelles, 1928, nr. 517 (apud B. scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 67).

[210] "Condiţiile excesive propuse de către titularul brevetului echivalează cu un refuz" (A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 228).

[211] Totuşi, conform alin. (6) al art. 49, „În cazul în care o licenţă obligatorie este autorizată pentru a remedia o practică anticoncurenţială, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. (3) – (5)” – aşadar nici această condiţie analizată în text.

[212] Conform alin. (4) al art. 48, „Beneficiarul licenţei obligatorii poate fi inclusiv Guvernul sau terţii autorizaţi de acesta.”     

[213] A se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 229 (şi jurisprudenţa acolo citată).

[214] Asupra "interesului", ca una dintre condiţiile generale de exerciţiu ale acţiunii civile, a  se vedea, de exemplu, V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Volumul I. Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 270 - 273 (şi bibliografia acolo indicată).

[215] Totuşi, pentru invenţiile din domeniul tehnologiei de semiconductori, licenţa obligatorie „va fi acordată numai pentru scopuri publice necomerciale sau pentru a remedia o practică stabilită ca fiind anticoncurenţială, ca urmare a unei proceduri judiciare su administrative” (art. 49 alin (3) teza finală).                 

[216] Pentru exprimarea unei opinii care pare contrară, a se vedea V. Roş, op.cit., p. 411.

[217] Toate actele efectuate de către beneficiarul licenţei anterior hotărârii judecătoreşti constituie contrafacere. (A se vedea A. Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 230, precum şi jurisprudenţa acolo indicată).

[218] „Întinderea şi durata licenţelor obligatorii vor fi limitate la scopurile pentru care acestea au fost autorizate” (fraza întâi din alin. (3) al art. 49).     

[219] Condiţiile licenţei obligatorii stabilite iniţial de către instanţa judecătorească pot fi modificate ulterior tot de către instanţă, la cererea fie a beneficiarului licenţei obligatorii, fie a titularului de brevet (a se vedea, în acest sens, A. Chavanne, J. J. Burst, loc.cit.), dar, desigur - adăugăm noi - numai dacă au intervenit circumstanţe noi, altfel opunându-se principiul autorităţii lucrului judecat.

[220] Y. Eminescu, Comentariu, p. 187 (unde referirea la art. 59 trebuie înţeleasă astăzi, după republicarea din anul 2003 a Legii nr. 64/1991, ca având în vedere prevederile art. 58 alin. 1). Articolul L.615-2 alin. 2 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa prevede că beneficiarul licenţei obligatorii poate introduce acţiunea în contrafacere, dacă, anterior, l-a pus în întârziere pe titularul brevetului iar acesta a rămas inactiv.

[221] Reamintim  că art. 48 alin. (5) – (7) reglementează licenţa obligatorie pentru cazuri excepţionale, iar art. 48 alin. (8) reglementează licenţa obligatorie de dependenţă.

[222] Sublinierea noastră, L.M.

[223] Conform textului, "[…]  o astfel de utilizare va fi netransmisibilă, cu excepţia părţii din întreprindere sau a fondului de comerţ care beneficiază de aceasta".

 

          [224] Pentru această poziţie, a se vedea C. I. Stoica, R. Dincă, op.cit., p. 181.

 

         [225] În plus, astfel cum se arată de către aceiaşi autori, "Soluţia se sprijinea pe câteva argumente precum: 1) Licenţa obligatorie se acordă la cererea interesatului numai de către Tribunalul Bucureşti şi numai după ce s-a încercat o înţelegere cu titularul; 2) Licenţa obligatorie este neexclusivă, astfel încât titularul brevetului poate acorda ulterior alte licenţe şi poate accepta oferte de exploatare din partea altor terţi doritori de a deveni beneficiari de licenţă."

[226] Conform art. 48 alin. (2), care se referă la licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare, „Prevederile alin. (1) se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei.”

[227] A se vedea supra, sub-secţiunea §.1. din cadrul  acestei secţiuni.

[228] „Totuşi beneficiarul licenţei va înştiinţa solicitantul sau titularul brevetului despre autorizarea dată de instanţă, în cel mai scurt timp.„         

[229] „În situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale, Guvernul sau terţii autorizaţi de acesta, atunci când cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte dacă un brevet de invenţie valid este sau va fi utilizat de Guvern, respectiv de terţi, vor anunţa titularul brevetului despre utilizarea acestuia, într-un timp rezonabil.”

[230] De asemenea, art. 49 conţine prevederi speciale privind situaţia brevetului de soi nou de plantă (alin. 4) şi a invenţiei biotehnologice (alin. 5).      

[231] A se vedea: J. Schmidt-Szalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 117 - 118; A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 230 - 231.

[232] Articolul 31 lit. l) din TRIPS utilizează termenii de „al doilea brevet” şi, respectiv, „primul brevet”.    

[233] Este evident eronată formularea textului în sensul că nu numai prevederile lit. a), ci şi cele ale lit. b) şi c) ar institui condiţii (cumulative), în ultimele două situaţii fiind vorba în realitate despre efecte ale instituirii licenţei obligatorii în favoarea titularului brevetului ulterior.

[234] A se vedea supra, sub-secţiunea §.1. din cadrul  acestei secţiuni.

[235] A se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 266.

[236] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 15 octombrie 2002.

În continuare, ori de câte ori se va face referire la un text legal fără a se indica şi actul normativ din care face parte, se va înţelege că este vorba despre Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată.

[237] Aprobat prin H.G. nr. 499 din 18.04.2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 22 mai 2003 (în continuare, Regulamentul).

[238] În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1987, p. 187.

 

[239] Pentru detalii cu privire la regimul juridic al coproprietăţii, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 168 şi urm; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 447 şi urm.; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 11 şi urm.; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 159 şi urm.

[240] Pentru detalii referitoare la proprietatea periodică, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 194 şi urm.

[241] Această concluzie pare a fi sprijinită şi de dispoziţia consacrata de Regula 73 alin. 1 lit. h din Regulament, care prevede ca cererea de înscriere a schimbării titularului trebuie să conţină, printre altele, şi “durata transmiterii drepturilor”. Rezultă că drepturile pot fi transmise prin cesiune şi pentru o perioadă mai scurtă decât durata de valabilitate a brevetului.

[242] Avem în vedere situaţia în care părţile au dispus “se transmite fondul de comerţ aparţinând cedentului, compus din următoarele elemente: [...]”, după care urmează o enumerare limitativă în care nu figurează şi dreptul la brevet, deşi acesta a făcut parte din fondul de comerţ al cedentului până la data transmisiunii. Într-un asemenea caz, dreptul la brevet va rămâne în patrimoniul cedentului.

[243] Considerăm că, deşi dreptul la brevet este un bun mobil incorporal, iar art. 827 C. civ. impune ca obiectele mobile donate să fie trecute într-un stat estimativ semnat de donator şi de donatar, îndeplinirea acestei formalităţi nu este necesară ad validitatem, ci numai ad probationem, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 772 C. civ. Pentru amănunte asupra acestei chestiuni, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic,  Bucureşti, 2001, p. 125.

[244] A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 140-148.

[245] “Cererea de înscriere a schimbării titularului se prezintă în scris, sub semnătură, de către titularul anterior sau de noul titular şi va conţine următoarele indicaţii:

            a)solicitarea expresă privind înscrierea schimbării titularului;

1. b) numărul brevetului sau brevetelor cu privire la care are loc schimbarea titularului;
2. c) numele şi adresa titularului anterior, precum şi numele şi adresa noului titular;
3. d) data schimbării titularului;
4. e) când noul titular este străin., denumirea statului al cărui cetăţean este sau în care noul titular îşi are domiciliul /sediul ori în care acesta are o întreprindere în înţelesul art. 3 din Convenţia de la Paris;
5. f) justificarea schimbării titularului;
6. g) modalitatea de transmitere a drepturilor;
7. h) durata transmiterii drepturilor.

[246] Art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi  publicităţii imobiliare.

[247] A se vedea, A. Petrescu, L. Mihai, op. cit., pag. 200.

[248] A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 132.

[249] A se vedea C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 68.

[250] A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, op. cit., p.201.

[251] Este de asemenea posibil ca preţul să fie stabilit sub forma unui procent din încasări, dar nu mai puţin de o sumă globală minimă (de exemplu, potrivit convenţiei părţilor, cedentul urmează să primească 10% din încasările cesionarului pentru o perioadă de 5 ani, dar nu mai puţin de 20 de milioane lei anual).

[252] Noţiunea de “ubicuitate” a fost utilizată pentru prima dată în doctrina română a dreptului de proprietate intelectuală de către Prof. Ada Petrescu, în lucrarea A. Petrescu, L. Mihai, op. cit., p. 15-16.

[253] Desigur, este posibil ca un obiect necorporal să fie folosit simultan numai de către alte subiecte de drept decât titularul dreptului de proprietate intelectuală, dar şi în acest caz, numai cu autorizarea acestuia din urmă.

[254] A se vedea Fr. Deak, op. cit., p.173.

[255] Cu privire la acest contract, a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 340-353.

[256] Potrivit Regulii 69 alin. 11 din Regulament, “Dacă în contractul de licenţă nu este stipulat altfel, licenţiatul nu poate introduce în justiţie o acţiune în contrafacere fără consimţământul titularului brevetului”.

[257] Pentru aplicarea acestei soluţii cu privire la moştenitorul aparent, în materia contractului de locaţiune, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 51, precum şi autorii citaţi în nota 4.