Politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare reprezintă
reprezintă mecanismul de reglementare a economiei prin intermediul unui ansamblu de instrumente de intervenţie ale statului, care înglobează procesele de mobilizare a veniturilor bugetare, prin impozite şi taxe, alocarea cheltuielilor pe anumite destinaţii, precum şi asigurarea echilibrelor bugetare, toate acestea fiind orientate spre realizarea obiectivelor de stabilitatea şi dezvoltarea economică a statului.
În general, obiectivele politicii bugetar-fiscale diferă de la stat la stat, cât şi de la
o perioadă de dezvoltare economică la altă, mai constante fiind următoarele:
minimizarea efectelor fluctuaţiilor ciclului economic;
stabilitatea ritmului creşterii economice;
reglarea conjuncturală şi relansarea economiei;
minimizarea inechităţilor sociale. Redistribuţie – corectarea inegalităţilor;
asigurarea unui nivel optim de ocupare a forţei de muncă şi a unei inflaţii
reduse;
alocarea şi repartizarea optimă a resurselor între sectorul public şi privat
Totodată, politica bugetar-fiscală trebuie să fie orientată, în primul rând, spre
atingerea următoarelorscopu ri: fiscal, social şi de stimulare. Primul scop este legat de formarea resurselor financiare necesare statului. Al doilea – de necesitate asigurării financiare a realizării politicii sociale în condiţiile economiei de piaţă.Cel
de-al treilea scop presupune stimularea activităţii investiţionale şi curente a
întreprinderilor şi a activităţii economice a populaţiei apte de muncă.
Elementele politicii bugetar-fiscale sunt:
-politica în domeniul veniturilor bugetare;
- politica în domeniul cheltuielilor bugetare;
- politica în domeniul gestiunii deficitului bugetar;
- politica în domeniul deservirii datoriei de stat;
-politica în domeniul relaţiilor interbugetare.
Politica fiscală este o componentă a politicii financiare a statului, care se
prezintă prin totalitatea reglementărilor, metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor utilizate de către stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influien
ţarea vieţii economice şi sociale.
Coordonatelefuncţionale ale politicii fiscale vizează:
- stabilirea, în primul rând, a volumului resurselor financiare ale statului necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor sale; mărimea lor este dată de PIB, rata fiscalităţii şi de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei respective.
2.provenienţa resurselor financiare: astfel, principala componentă este dată de resursele interne şi numai în completarea acestora se poate apela la surse externe. Problema care apare este stabilirea optimă a provenienţei şi ponderea resurselor financiare interne de la sectorul public, particular sau persoane fizice, corespunzător structurii de proprietate din economie.
- stabilirea numărului şi a modalităţilor de prelevare a contribuţiilor la fondurile publice. În privinţa numărului, practica fiscală a eliminat rapid varianta folosirii unui singur mod de colectare a veniturilor, înlocuindu-se cu varianta unei multitudini de canale de prelevare, care permit o mai bună soluţionare a problemelor fiscale.
4.rata fiscalităţii, nivelul căreia diferă în funcţie de o serie de factori proprii sistemului fiscal (multitudinea impozitelor, modul de calcul al materiei impozabile, progresivitatea impunerii, numărul tranşelor de impozitare), precum şi de factori independenţi de sistemul fiscal (produsul intern brut, priorităţile în ceea ce priveşte destinaţia resurselor, etc.).
Politica bugetarăreprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un
centru de decizie publică (local, central sau naţional), având finalităţi exclusiv
economice şi sociale, şi implicând utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice.
Plasându-şi sursele intervenţioniste în cadrul bugetului public (central sau local), politica bugetară constituie complementare funcţională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici reprezentând ansamblul coerent de instrumente, la dispoziţia statului, prin care acesta modulează activitatea economică.
Politica în domeniul cheltuielilor publice - trebuie să stabilească mărimea, destinaţia şi structura cheltuielilor publice, obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitor tipuri de cheltuieli şi trebuie să precizeze metodele şi căile utilizate pentru ca obiectivele urmărite să fie realizate cu minim de efort financiar.
Coordonatelefuncţionale ale politicii bugetare:
- a) Echilibrul bugetar: a afirma echilibrul bugetar că o normă absolută care se impune autorităţii publice înseamnă a nega orice posibilitate pentru aceasta de a recurge la politica bugetară, încercând revenirea la dogmele dinaintea lui Keynes, determinînd autorităţile publice să realizeze echilibrul bugetar în plină criză economică.
- b) Creşterea paralelă a cheltuielilor publice şi a PIB. Această normă, a ratelor identice de creştere, prezintă inconvenientul, în sensul dacă PIB este un agregat în volum sau în valoare, circumscris unui obiectiv antiinflaţionist, agregatul PIB ar trebui exprimat în volum, însă de fapt guvernul ia în considerare PIB în valoare, "umflat" în perioada de inflaţie prin creşterea preţurilor. Utilizarea unei astfel de norme nu corespunde unei politici antiinflaţioniste, ci unei politici structurale, care vizează să menţină constantă partea de resurse afectată sectorului public, limitând jocul legii lui Wagner (conform căreia cheltuielile publice cresc
mai rapid decât PIB pe cap de locuitor sub influenţa dezvoltării economice,
elasticitatea - venit a cheltuielilor publice fiind supraunitară).
- c) Limitarea deficitului bugetar ca pondere în PIB. De exemplu, valoarea deficitului bugetar nu trebuie să depăşească x% din PIB. De regulă, diversele limitări nu corespund unei raţionalităţi economice, ci rezultă din problemele ridicate din finanţarea deficitului bugetar. In acest sens, este necesar să se compare deficitul acceptat cu economisirea disponibilă pe piaţă, deoarece, pe de o parte, un deficit important, finanţat prin împrumuturi lansate cu o rată a dobânzii ridicată pe piaţa economiilor (economisirii) majorează ponderea datoriei publice şi contribuie la deficitul exterior, iar pe de altă parte, recursul la piaţa financiară poate antrena un efect de evicţie de la împrumuturi a întreprinderilor.
- d) alegerea metodelor şi instrumentelor de repartizarea resurselor financiare, o importanţă deosebită prezintă selectarea metodele de gestionare a resurselor financiare către entităţile publice. În acest sens opţiunile constituie finanţarea integrală (sau parţială) nerambursabilă din fondurile statului sau autofinanţarea din veniturile obţinute din activitatea proprie a instituţiilor sau întreprinderilor publice.
Instrumentele utilizate
Politica fiscală
Politica bugetară
Numărul şi varietatea impozitelor
Volume şi solduri bugetare
Felul impunerii
(cote fixe sau procentuale)
Operaţiunile bugetare
Definitive, funcţionale şi de capital
Temporare (împrumuturi şi avansuri)
Modul de aşezare – asietă
(subiectul, obiectul, mărimea bazei
impozabile)
Clasificarea cheltuielilor
(Funcţion., admin., econom.)
Diversitatea scutirilor, reducerilor şi
deducerilor
Acţiuni bugetare
- De conjunctură (natura cheltuielilor)
- De structură (modificarea structurii şi a
modului de intervenţie a statului
Resursele financiare sunt limitate, iar destinaţia acestora este concurenţială, deaceea este necesară utilizarea acestora în mod eficient. În procesul finanţării unui obiectiv sau a unei acţiuni trebuie să fie analizate toate soluţiile posibile pentru a alege varianta optimă, care ar permite maximizarea rezultatului între efortul realizat şi efectul obţinut în urma acestuia.
3.3. Politica monetară
Politica monetară poate fi definită ca activitatea de influenţare a proceselor
economico-sociale prinr-o serie de instrumente monetare în vederea realizării
principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general în economie.
Politica monetară reprezintă ansamblul de măsuri sau intervenţiilor Băncii Centrale
sau ale autorităţilor monetare efectuate asupra lichidităţii economiei naţionale (controlul ofertei de monedă) prin intermediul unor tehnici şi instrumente în scopul realizării politicii economice.
Politica monetară include 3 componente: monetară, creditară şi valutară.
Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd oferta de monedă şi
derularea circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei în scopul realizării unor obiective ale politicii generale.
Politica creditară reprezentă ansamblul deciziilor, metodelor şi tehnicilor care
vizează reglementarea şi supravegherea a volumului de credite în economie, precum şi a ratei dobînzii pentru realizarea obiectivelor macroeconomice legate de procesele economisirii şi investirii şi contracararea inflaţiei.
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor
valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor de valută, evoluţia
cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.
Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun acord cu Guvernul. Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate (instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de valoare, implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).
Politica monetară utilizează, în general, următoarele instrumente:
- volumul şi structura masei monetare în economie, care vizează crearea
monedei şi controlul masei monetare, în funcţie de cererea şi ofertă pe piaţa;
- operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de statconst ituie
operaţiuni de vânzare (plasare) - cumpărare (răscumpărare) de către Banca Naţională a hârtiilor de valoare emise de stat cu scopul de a mări sau micşora cantitatea de bani din circulaţie. Vânzarea hârtiilor de valoare conduce la diminuarea ofertei de bani rezultată din retragerea unei părţi din masa monetară din circulaţie, ca rezultat rata dobânzii creşte, creşte puterea de cumpărare a valutei naţionale şi se diminuează volumul investiţiilor în economia naţională. Cumpărarea hârtiilor de valoare de stat contribuie la creşterea ofertei de bani, la micşorarea ratei dobânzii, stimularea investiţiilor şi inflaţie.
- rata dobânzii. Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin: atragerea de
noi depuneri, contractarea de credite de la alte bănci comerciale şi procurarea de resurse creditare de la Banca Naţională. În Republica Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la licitaţia creditară interbancară, unde cel mai mare furnizor de resurse creditare este Banca Naţională. Prin mecanismul licitaţiei propunând oferte mari sau mici de resurse creditare pentru vânzare, Banca Naţională influenţează rata dobânzii. Efectele modificării ratei dobînzii se referă la:
- a) scăderea ratei dobînzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei forţei de
muncă, pe fondul unei anumite tendinţe de creştere a preţurilor;
- b) creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia tendinţei de creştere a şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a preţurilor se dezvoltă procesele de stagnare.
- rata rezervelor obligatorii - presupune ca o parte din depozitele bancare şi
mijloacele atrase din alte surse să fie depozitate de către băncile comerciale în contur