Politica reprezintă o formă de organizare şi conducere a societaţii umane, pentru satisfacerea intereselor acesteia sau un ansamblu a deciziilor luate de autorităţi pentru conducerea diverselor sfere, domenii şi interese ale unei naţiuni.
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către
autorităţile publice în vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul naţional. Politica economică este menită să elimine fenomenele negative observate în economie, să schimbe sau să prevină schimbarea unor variabile economice.
Sistematizarea instrumentelor de intervenţie a statului în economie, în funcţie deinstituţiile ce le promovează şi din punct de vedere alobiectivelor ce pot fi atinse, a condus la separarea în următoarele categorii de politici – componente: bugetare, fiscale, monetară, valutară, veniturilor, comerciale, de preţuri, ocupării, sectoriale.
Politica financiară este o componentă a politicii generale şi poate fi abordată la
nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic politica financiară reprezintă totalitatea deciziilor, metodelor şi a mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru direcţionarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată, în vederea realizării obiectivelor politicii
macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii preţurilor, asigurarea creşterii economice şi echilibrarea balanţei de plăţi externe) şi obţinerii echilibrului general în economie.
Prin conţinutul său politica financiară este indisolubil legată de celelalte componente ale politicii economice. Astfel, dacă politica economică a statului îşi popune, ca obiective: dezvoltarea, retehnologizarea şi modernizarea ramurilor economiei naţionale, relansarea economică, creşterea economică, distribuirea mai echitabilă a veniturilor, atunci politica financiară trebuie să urmărească aceleaşi obiective şi să contribuie la stimularea investiţiilor şi a relaţiilor internaţionale prin acordarea de ajutoare financiare, de credite pentru investiţii şi stimularea cercetărilor ştiinţifice prin finanţarea lor de la buget etc.
Caracteristicile politicii financiare:
este o componentă a politicii generale a statului,
influenţează şi celelalte faze ale reproducţiei financiare;
se realizează în baza unei anumite strategii şi tacticii;
are un caracter dinamic;
diferă de la o ţară la altă în funcţie de potenţialul economic, gradul de
dezvoltare, tipul de conducere a economiei etc
domeniile în care se manifestă sunt:
- cheltuielile publice;
- resursele financiare publice
- creditul bancar
- asigurări şi reasigurări
Ţinînd cont de sfera de cuprindere a sistemului financiar se identifică clar 4 categorii de politici – bugetare, fiscale, monetare, creditare – care formează politica financiară a ţării.
Politica financiară poate fi privită prin prisma perioadei pentru care s-au elaborat
şi/sau acţionează. Astfel, deosebim:
politica financiară strategică sau strategia financiară reprezintă obiectivele şi deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă, clar delimitată, precum şi programele financiare de perspectivă;
Deciziile strategice au un caracter global, hotărîtor, sunt legate de
problemele cu care se confruntă un obiectul de gestiune şi care presupun executarea lor pe termen lung. Aceste decizii includ planuri, programe, proiecte, adoptarea bugetelor, determinarea direcţiilor principale sub forma concepţiilor de dezvoltare social-economică, realizarea modificărilor în sistemul de gestiune, elaborarea politicii economice pe termen lung.
politica financiară tactica sau tactica financiară cuprinde actele administrative de planificare pe perioade scurte şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.
Analizând politicile financiare promovate de diverse ţări putem evidenţia 3 tipuri de politică
financiară:
- 1. Politica financiară clasică-a dominat în majoritatea ţărilor lumii până la sfârşitul anilor 20 ai XX. Direcţia principală a politicii financiare clasice constituia lipsa intervenţiei statului în economie, păstrarea concurenţei libere şi utilizarea mecanismelor de piaţă în calitate de regulator principal al economiei.
- Politica financiară de reglementare - are drept obiectiv utilizarea mecanismului financiar pentru reglementarea economiei şi a relaţiilor sociale cu scopul atingerii unor obiective de interes naţional. Principalele instrumente utilizate sunt de natura bugetară, fiscală, monetară, valutară, creditară.
- Politica financiară administrativă - a fost aplicată în ţările socialiste care utilizau sistemul administrativ de comandă cu toate domeniile economiei inclusiv cel financiar. Scopul politicii financiare administrative este concentrarea maximă a resurselor financiare la dispoziţia statului pentru redistribuirea lor în corespundere cu direcţiile de bază ale planului de stat.
În cadrul unei ţări politica financiară diferă în funcţie de interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă partidul de guvernămînt şi de condiţiile interne şi internaţionale specifice perioadei date.
La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca ansamblul de
metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate în mobilizarea, alocarea şi gestionarea resurselor băneşti, în vederea realizării obiectivului principal de activitate - maximizarea valorii de piaţă.
Politica financiară are următoarele direcţii de manifestare: selectarea proiectelor de investiţii; identificarea modalităţilor de finanţare; fundamentarea structurii financiare a întreprinderii şi asigurarea unui raport optim între capitalul
propriu şi cel împrumutat; alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net; selectarea soluţiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu. Trebuie de menţionat faptul că politica financiară a întreprinderii este influenţată în mod direct şi indirect de politica financiară la nivel macroeconomic, prin intermediul instrumentelor, care la nivel microeconomic sunt considerate ca factorii de influenţă (constrîngeri) externă.