Economie

Orice economie naţională este legată de economia mondială prin tranzacţiile sale cu străinătatea. Acestea se manifestă ca fluxuri de intrări din economia mondială şi fluxuri de ieşiri către economia mondială. Intrările constau din fluxul real al bunurilor şi serviciilor cumpărate din străinătate şi fluxul intrărilor de valute pentru plata bunurilor cumpărate, de către „restul lumii” din ţara respectivă şi efectuarea altor cheltuieli. În aceeaşi manieră, ieşirile dintr-o economie naţională sunt exporturi de bunuri şi servicii (fluxul real) şi cheltuielile de valută în străinătate pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi efectuarea altor cheltuieli şi transferuri.

            Reprezentarea imaginii complete a corelaţiilor dintre o economie naţională angrenată în schimburi economice internaţionale şi economia mondială, se poate realiza cu ajutorul a două instrumente:

1. a) distribuirea producţiei naţionale (venitului naţional) pentru diferite utilizări finale;
2. b) balanţa de plăţi externe.

            Într-o economie deschisă, relaţia dintre producţia naţională şi distribuirea acesteia pentru diferite destinaţii de utilizare este dată de ecuaţiile:

            Y = C + I + G + En                                                  (3.1.)

            En = Ex – Im                                                            (3.2.)

În care: Y  este venitul naţional, C reprezintă consumul, I sunt investiţiile, G sunt cheltuielile guvernamentale, En sunt exporturile nete şi reprezintă diferenţa dintre Ex – exporturi şi Im – importuri.

            Înlocuind valoarea lui En în ecuaţia (3.1.) obţinem:

            Y = C + I + G + Ex – Im                                         (3.3.)

            Întrucât ţările care au relaţii comerciale externe cu alte ţări sunt economii deschise, o parte din producţia naţională este exportată, tot aşa cum o parte a veniturilor se utilizează pentru importurile de bunuri şi servicii. Exporturile majorează venitul naţional, pe când importurile îl diminuează.

            Fluxurile de bani care intră şi ies dintr-o ţară, într-o anumită perioadă de timp, se măsoară cu ajutorul balanţei de plăţi externe. Aceasta este o relaţie curentă (continuă) între două fluxuri de plăţi: unul care intră şi altul care iese dintr-o ţară.

            Balanţa de plăţi externe este un instrument contabil şi statistic, un document oficial al unui stat în care sunt sistematizate toate tranzacţiile economice care au avut loc între ţara respectivă şi ”restul lumii”, într-o perioadă de timp determinată (un an). Înregistrarea fiecărei tranzacţii cu străinătatea poartă  fie semnul plus, fie semnul minus, în conformitate cu următoarea regulă: dacă o tranzacţie aduce ţării valută, ea este considerată un element de credit şi poartă semnul plus, iar dacă o tranzacţie implică o cheltuială de valută, aceasta se manifestă ca un element de debit şi semnul minus. În principiu, exporturile sunt elemente de credit, iar importurile elemente de debit.

            Componentele balanţei de plăţi externe sunt: balanţa contului curent şi balanţa contului de capital.

            Balanţa contului curent sau a plăţilor curente cuprinde:

1. a) toate tranzacţiile externe cu bunuri (produse sau servicii) ale unei ţări, efectuate în mod curent, adică tranzacţiile din comerţul vizibil şi tranzacţiile din comerţul invizibil. Aceste tranzacţii sunt evidenţiate ca diferenţă între exporturile şi importurile totale de bunuri şi servicii ale unei ţări şi se aseamănă foarte mult cu noţiunea de exporturi nete din sistemul contabilităţii produsului naţional;
2. b) veniturile sau câştigurile curente din activele din străinătate ale ţării: veniturile din muncă (transferuri salarii, pensii), veniturile din investiţiile directe (transferurile de profituri), veniturile din investiţiile de portofoliu (dividende) şi veniturile din alte investiţii de capital (dobânzi);
3. c) alte transferuri: donaţii, sumele de bani expediate de emigranţi ş.a.

            Foarte rar se întâmplă ca exporturile unei ţări, să fie egale (valoric) cu importurile acesteia. Diferenţa dintre exportul şi importul unei ţări poartă denumirea de balanţa contului curent (CA) sau, în contabilitatea naţională, această diferenţă  este cunoscută sub denumirea de exporturi nete  (En):

            CA = Ex – Im                                               (3.4.)

            En = Ex – Im                                                (3.5.)

            CA = En                                                        (3.6.)

            Când importurile unei ţări exced exporturile, ţara respectivă înregistrează un deficit de cont curent. Dacă exporturile unei ţări sunt mai mari decât importurile acesteia, ţara respectivă are excedent de cont curent.

            Contul curent al unei ţări reflectă schimbările efectuate în producţia naţională (în mod curent sau pe termen scurt), inclusiv în gradul de ocupare a forţei de muncă. De asemenea, contul curent măsoară volumul şi direcţia de mişcare a împrumuturilor externe ale unei ţări. Dacă o ţară importă mai mult decât exportă, ea „ajută” alte ţări să-şi sporească gradul de ocupare a forţei de muncă şi îşi finanţează deficitul de cont curent prin împrumuturi din exterior şi acumulează o datorie externă. Invers, dacă o ţară exportă mai mult decât importă, ea creează posibilităţi sporite de ocupare a forţei de muncă naţionale, obţine un excedent de cont curent prin care creditează ţările importatoare. Bogăţia naţională externă creşte, deoarece împrumuturile acordate ţărilor care au deficite de cont curent vor fi rambursate cu dobândă. În sens contrar, bunăstarea externă a ţărilor deficitare scade, prin acumularea de datorii externe. Se poate conchide că balanţa de cont curent poate să fie interpretată ca fiind schimburile nete de bunăstare externă; o ţară excedentară produce mai multă bogăţie decât foloseşte, pe când o ţară deficitară, dimpotrivă, utilizează mai multă bogăţie decât produce.

            Balanţa contului de capital (balanţa mişcărilor de capital) reprezintă instrumentul prin care excedentul şi deficitele de cont curent se reglează prin împrumuturi externe, acordate sau primite de o ţară. Prin balanţa contului de capital sunt evidenţiate toate tranzacţiile cu active şi pasive externe ale unui stat, în decurs de un an, care apar din considerente independente de starea balanţei de plăţi în ansamblul ei.

            Mişcările de capital surprinse în contul de capital se referă la:

1. a) împrumuturile pe care cetăţenii sau statele le acordă sau le primesc de la cetăţenii sau statele străine;
2. b) importul/exportul de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri financiare;
3. c) împrumuturi în străinătate pentru a finanţa deficitul balanţei de plăţi curente.

Fig.nr.3.1. Schema de principiu a balanţei de plăţi externe

Într-o economie închisă, economiile şi investiţiile trebuie să fie egale; într-o economie deschisă (sau cu sector extern), economiile sunt diferite ca mărime de investiţii. Economiile unei ţări pot să fie împrumutate altei ţări, care îşi majorează astfel stocul de capital; un surplus în contul curent al unei ţări devine o investiţie netă externă a acesteia.

            Fiecare tranzacţie internaţională a unei ţări intră în balanţa de plăţi de două ori: o dată în calitate de debit şi altă dată în calitate de credit. Datorită acestei duble intrări în balanţa de plăţi, balanţa contului curent şi a contului de capital se soldează cu zero; ea trebuie să fie totdeauna echilibrată, deoarece un deficit de cont curent trebuie să fie acoperit de o intrare în contul de capital, fie prin obţinerea unui împrumut extern, fie prin diminuarea  activelor de rezervă ale Băncii Centrale, tot aşa cum un excedent de cont curent trebuie să aibă corespondent o ieşire din contul de capital care înseamnă, fie acordarea de împrumuturi externe, fie majorarea rezervei oficiale a Băncii Centrale.

            Dacă o economie naţională este angajată în comerţul internaţional, ea dispune de patru surse ale cererii agregate, aşa cum rezultă di ecuaţia (3.1.): consumul, investiţiile, achiziţiile guvernamentale şi exportul net. De asemenea, într-o economie deschisă echilibrată, investiţiile efective (I) sunt egale cu economiile private (Sp) plus economiile guvernamentale (Sg) plus intrările nete d ecapital (NCF), conform relaţiei:

            I = Sp + Sg + NCF                                       (3.7.)

            O economie naţională deschisă se dezvoltă echilibrat dacă exporturile nete sunt egale cu intrările nete de capital, respectiv exporturile nete plus intrările nete de capital sunt egale cu zero:

            En + NCF = 0                                               (3.8.)

            Dacă exporturile nete sunt negative (importurile depăşesc exporturile), atunci intrările nete de capital trebuie să fie pozitive. Dacă exporturile nete sunt pozitive (exporturile sunt mai mari decât importurile), intrările nete de capitaluri sunt negative. Prin urmare, nivelul împrumuturilor din străinătate care egalizează diferenţa dintre investiţiile din economia naţională deschisă şi economisirea naţională (Sp + Sg) este strâns legat de echilibrul dintre exporturi şi importuri. Deficitul comercial reprezintă diferenţa dintre importurile şie xporturile anuale ale unei ţări. Fluxurile nete de capital străin dintr-o ţară şi deficitul comercial al acelei ţări sunt fenomene care se compensează şi deci nu pot să fie separate între ele. Relaţia care exprimă această conexiune arată că importurile unei ţări (Im) nu trebuie să depăşească exporturile acelei ţări (Ex) plus intrpările nete de capital (NCF):

            Im = Ex + NCF                                            (3.9.)

            Se ajunge astfel la identitatea comercială fundamentală a unei economii naţionale deschise spre exterior, potrivit căreia deficitul comercial (D) este egal cu diferenţa dintre importuri şie xporturi, diferenţă care trebuie să fie egală cu intrările nete de capital străin:

            D = Im – Ex = NCF                                     (3.10.)

            Relaţia (3.10.) demonstrează că o ţară poate importa mai mult in străinătate decât exporturile sale, dacă străinătatea („restul lumii”) este dispusă să acopere acest deficit, investind sau împrumutând respectiva ţară.