Schimburile de pe piaţa internă sunt mijlocite de moneda naţională: dolar, liră sterlină, rublă, leu, yen etc. Bunurile care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale sunt fabricate în diferite ţări şi exprimate în preţuri naţionale cu ajutorul unor monede diferite. Pentru a compara preţul aceleiaşi mărfi care a fost produsă în ţări diferite folosim cursul de schimb. Dacă ştim cursul de schimb dintre două valute, putem transforma preţurile mărfurilor de export ale unei ţări, în moneda altei ţări şi preţurile în valută străină ale mărfurilor de import în preţuri exprimate în moneda naţională.
Preţul unei monede naţionale în raport cu o altă monedă se numeşte curs sau rată de schimb valutar. Cursurile de schimb sunt cotate cu regularitate pentru toate monedele, dar se folosesc de obicei monedele mai importante, cum ar fi: dolarul SUA, EURO, lira sterlină ş.a. Aceste monede sunt utilizate ca etalon pentru expunerea şi măsurarea celorlalte cursuri de schimb. Cursul de schimb al monedelor total convertibile, ca orice preţ, este determinat de condiţiile de cerere şi ofertă ale acelor monede pe pieţele în care sunt comercializate (pieţele valutare). Preponderent, condiţiile de piaţă ale unei valute sunt determinate de situaţia balanţei de plăţi (de excedentele sau deficitele acesteia) a ţării care a emis moneda respectivă.
Cererea de valută străină este determinată de achiziţiile de bunuri, servicii şi active străine, din partea unei economii naţionale. De exemplu, cererea de lire sterline vine din partea americanilor care au nevoie de această valută pentru a achiziţiona bunuri, servicii sau titluri financiare britanice. Oferta de valută străină este făcută de ţara în care se achiziţionează bunurile, serviciile şi activele. Oferta de lire sterline este făcută de britanici, atunci când importă din SUA, bunuri, servicii şi active.
Cererea şi oferta (de lire sterline) interacţionează pe piaţa valutară. Forţele pieţei mişcă valoarea cursului de schimb în sus sau în jos pentru a echilibra fluxul sau refluxul de lire sterline. Preţul se va stabili la valoarea cursului de echilibru la care cantitatea de lire sterline cumpărată este egală cu cantitatea vândută. Echilibrul cererii şi ofertei pentru o valută determină cursul de schimb al acesteia.
Variaţia schimburilor comerciale internaţionale are efecte asupra cursului de schimb. În fig.nr.10.2., cursul de schimb era 1,50$/£. Dacă SUA decide să-şi limiteze importurile din Marea Britanie, constând din bunuri, servicii şi achiziţionarea de active, cererea de lire sterline se micşorează (C¢C¢), iar cursul de schimb al lirei sterline scade (1,20 $/£). Invers, dacă SUA îşi majorează importurile de bunuri, servicii şi active din Marea Britanie, cererea de lire sterline creşte (C¢¢C¢¢), iar cursul de schimb sporeşte în favoarea lirei sterline (1,8 $/£).
Fig.nr.3.2.Stabilirea cursului de schimb (a) şi modificarea acestuia (b)
Modificarea cursului de schimb serveşte la moderarea sau eliminarea excedentelor sau a deficitelor balanţei de plăţi externe. În exemplul nostru, dacă SUA şi Anglia aveau (prin ipoteză) balanţe de plăţi echilibrate, în raporturile comerciale reciproce, creşterea cursului de schimb al lirei sterline (de la 1,50 $ la 1,80$) creează un deficit al balanţei de plăţi pentru SUA şi un excedent al balanţei de plăţi pentru Anglia. SUA va micşora importurile de bunuri, servicii şi active din Anglia până îşi va elimina deficitul, ceea ce pentru Anglia înseamnă o reducere a excedentului balanţei de plăţi, până la echilibrarea acesteia. Cursul valutar se va restabiliza la 1,50 $/1£. Atunci când cursul de schimb al lirei sterline a scăzut la 1,20 $/£, apare un deficit al balanţei de plăţi a Marii Britanii în raport cu SUA, produsele britanice se vor ieftini în SUA, cererea americană de bunuri englezeşti creşte, diminuând până la eliminare a deficitului balanţei de plăţi a Marii Britanii, iar cursul de schimb se va stabiliza la 1,50 $/1£.
O apreciere a monedei naţionale (creşterea cursului de schimb) face importul din ţara respectivă mai scump pentru partenerii externi, iar exportul în ţara respectivă mai ieftin, adică descurajează exportul propriu şi încurajează importul. Efectul deprecierii este invers, stimulează exportul ţării care îşi apreciază moneda naţională şi descurajează importul.
Cursul de schimb stabilit de piaţa pe termen scurt are tendinţa să fluctueze şi ca urmare a variaţiei ratei dobânzii, a evenimentelor politice şi sociale, a schimbărilor care survin în aşteptările oamenilor. Pe termen lung, valoarea cursului de schimb este influenţată, în cea mai mare parte, de preţurile relative ale mărfurilor din diferite ţări. Economiştii consideră că, pe piaţa internaţională funcţionează legea preţului unic, dacă nu se iau în calcul cheltuielile de transport şi barierele comerciale; deci un bun de acelaşi fel trebuie să se vândă la acelaşi preţ pe toate pieţele libere. Aceasta înseamnă că pe pieţele libere, cursul de schimb al unei monede naţionale tinde să egalizeze costul achiziţionării bunului respectiv din ţară cu cel al achiziţionării lui din străinătate.
Teoria potrivit căreia cursurile de schimb se ajustează astfel încât preţul produselor similare să fie acelaşi în diferite ţări este cunoscută sub denumirea de teoria cursurilor de schimb bazate pe paritatea puterii de cumpărare (PPC). Teoria PPC poate fi ilustrată printr-un exemplu uşor de calculat. Presupunem că preţul unui „coş de piaţă” format din aceleaşi bunuri (îmbrăcăminte, încălţăminte, automobile etc.) este 1000 $ în SUA şi 10 milioane lei în România. La un curs de schimb de 25.000 lei pe un dolar SUA coşul respectiv va costa în România 400 $ SUA, ceea ce înseamnă că în România cu un dolar se pot cumpăra de 2,5 ori mai multe mărfuri (1000:400 =2,5 ori) sau că mărfurile din România sunt mai ieftine de 2,5 ori. Fenomenul ar înceta numai atunci când cursul de schimb ar ajunge la 10.000 lei la un dolar SUA, restabilindu-se astfel legea preţului unic (10.000,000 lei : 10.000 lei = 1000 $ SUA). Se poate spune că, la un curs de 10.000 lei/1$, cele două monede, leul şi dolarul, au o putere de cumpărare egală, în raport cu bunurile care fac obiectul schimbului.
Teoria cursului de schimb bazat pe paritatea puterii de cumpărare nu este întru-totul relevantă, deoarece cheltuielile de transport pentru a procura mărfurile din ţările unde preţurile acestora sunt mai mici spre ţările unde preţurile sunt ridicate afectează paritatea puterii de cumpărare. De asemenea, comerţul internaţional nu este liberalizat în mod absolut, existând încă unele bariere comerciale. În plus, ţările nu au exact aceeaşi structură a „coşului de piaţă”, încât nu ne putem aştepta ca legea preţului unic să funcţioneze cu exactitate.
Optica monetaristă asupra cursului de schimb consideră cursul valutar a nu fi un preţ care egalizează fluxul de ofertă şi cel de cerere pentru o monedă, ci un preţ relativ al celor două monede, astfel că orice factor care influenţează valoarea monedei naţionale influenţează şi cursul ei de schimb, cum ar fi: rata dobânzii, rata inflaţiei, producţia naţională ş.a. O rată ridicată a inflaţiei într-o ţară în raport cu alta exercită presiuni asupra raportului de schimb dintre cele două ţări, existând tendinţa generală de depreciere a monedei ţării care înregistrează o rată ridicată a inflaţiei. Preţurile mai ridicate în ţara A în raport cu ţara B fac importurile din ţara B mai avantajoase şi va spori cererea de import din ţara B. În acelaşi timp, în ţara B, mărfurile provenite din ţara A vor fi mai scumpe şi se va reduce cererea de import din ţara A.
Rata dobânzii joacă un rol important în privinţa modului în care oamenii îşi investesc economiile în: depozite bancare, clădiri, obiecte de artă, obligaţiuni, acţiuni etc. Deţinătorul de bani îşi face calcule, înainte de a investi, în privinţa câştigului potenţial pe care îl va obţine dacă investeşte în diferite active din ţară sau din străinătate, ţinând seama de rata dobânzii existentă în două sau mai multe ţări şi de randamentele care se pot obţine pentru fiecare activ în care sunt investiţi banii. Cererea de bani se află în raport invers (negativ) cu rata dobânzii interne şi în raport direct cu volumul tranzacţiilor din economie, măsurat prin produsul intern brut sau venitul naţional.
Între oferta de bani şi intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară există o legătură directă; când o bancă centrală cumpără active străine, oferta internă de bani creşte când o bancă centrală vinde active străine, oferta internă de bani se reduce.
Banca centrală a unui stat poate să fixeze cursul de schimb al unei monede naţionale în raport cu valutele străine dacă doreşte să facă schimburi nelimitate cu monedă naţională contra valută străină la acest curs. Cursul stabilit se poate menţine fix numai dacă banca centrală intervine pe piaţa valutară ori de câte ori este necesar, pentru a preveni pericolul fie al unei cereri fie al unei oferte excesive de active valutare interne. Prin intervenţia băncii centrale, se ajustează activele străine şi oferta internă de bani, încât piaţa activelor ţării să fie totdeauna în echilibru, în condiţiile unor cursuri de schimb fixe. Un sistem de flotare a cursului de schimb permite băncii centrale a unei ţări să-şi controleze oferta internă de bani, dar cu o mai mare instabilitate a cursului de schimb. Flotarea cursului de schimb poate avea loc integral pe baza mecanismului spontan al pieţei valutare, iar cursurile de schimb ce rezultă din acest mecanism se numesc cursuri libere sau, cursurile pot să floteze numai între anumite limite şi se numesc cursuri de schimb fluctuante.
În lipsa oricărei intervenţii oficiale pe piaţa valutară, cursul de schimb flotează liber, creşte sau scade pentru a echilibra oferta cu cererea pentru moneda în cauză. Intervenţia Băncii Centrale poate lua forme diverse, de la cele care se referă la un control voluntar sever, până la măsurile care urmăresc doar stabilizarea cursului de schimb. În sistemul Bretton-Woods (care a fost în vigoare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial până în 1970), cursul de schimb era stabilizat la valoarea convenită de paritate, fiind permise schimbări în aceste valori prin reevaluare şi devalorizare. Stabilizarea se efectua de către Banca Centrală care acţiona ca vânzător sau cumpărător de monedă ori de câte ori aceasta ieşea din limitele permise.
În anul 1971, acest sistem de curs fix ajustabil a fost abandonat şi înlocuit cu un sistem de flexibilitate dirijată a cursului de schimb, băncile centrale intervenind pentru a înlătura doar ceea ce se considera a fi „fluctuaţii improprii”, deşi nu se opuneau mişcărilor care reflectau evoluţiile pe termen lung.
Ţările din Europa Occidentală au constituit un grup de monede ale căror cursuri de schimb au fost corelate în aşa fel încât, în mod solidar, trebuiau să-şi limiteze reciproc fluctuaţiile cursului valutar, prin aşa-zisul „şarpe monetar” şi prin sistemul monetar european. Începând cu 1 ianuarie 1999 s-a introdus EURO, ca monedă unică a ţărilor membre ale Uniunii Europene, această grupare de state devenind Uniune Monetară, care îşi stabileşte cursuri de schimb numai în raport cu monedele ţărilor nemembre, iar politica referitoare la cursul de schimb este aceeaşi la nivel de comunitate.